Dostoievski - Demonii - DOSTOIEVSKI DEMONII Traducere de...

Info iconThis preview shows page 1. Sign up to view the full content.

View Full Document Right Arrow Icon
This is the end of the preview. Sign up to access the rest of the document.

Unformatted text preview: DOSTOIEVSKI DEMONII Traducere de MARIN PKEDA şi NICOLAE GANE Aparatul critic de ION IANOŞI BIBLIOTECA Nr. inv c ORBi J2LUJ EDITURA GARTEA ROMÂNEASCA 1 Ci, o O o T3 cO o« oo H a >ctf S "3 e Sa mă tai de văd vreo urma Ce ne facem noi acum ? Ne-a ajuns vreun drac din urma Şi ne-a abătut din drum. Mulţi ca frunze toamna-n vînt, încotro li-i drumul oare ? Zbiară parcă-s la aman... Se mărit-o vrăjitoare ? îl îngroapă pe Satan ? ^ PARTEA fNTÎIA Capitolul întîi IN LOC DE INTRODUCERE, ClTEVA AMĂNUNTE BIOGRAFICE DESPRE FOARTE ONORABILUL STEP AN TROFIMOVICI VERHOVENSKI. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi l-au rugat să le îngăduiască lor să intre în porci ; şi le-a îngăduit. Şi ieşind demonii din om au intrat în porci, iar turma s-a repezit de pe povîrniş în lac şi s-a înecat. Iar păstorii, văzînd ce s-a întîmplat, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin colibe. Atunci locuitorii au ieşit să vadă ce a fost şi au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi cu minte, şezînd jos, 1a picioarele lui Isus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost mîntuit demoni-zatul. Evanghelia după Luca. Cap. VIII, 32—37 înainte de a întreprinde descrierea evenimentelor atît de stranii, survenite recent în oraşul nostru, în care nu se petrecuse pînă atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experienţă, să arunc o privire fugară într-un trecut mai îndepărtat şi să dau cîteva amănunte biografice despre Stepan Trofimovici Verhovenski, un om foarte respectabil, şi de mare talent. Ele vor servi de introducere la cronica a cărei istorisire mi-o propun, şi care abia urmează. Trebuie s-o spun de la început şi fără ocol : Stepan Trofimovici a deţinut întotdeauna printre noi un rol mai aparte, un rol, ca să zic aşa, civic, pe care îl juca cu atîta pasiune şi dăruire de sine, îneît n-ar fi fost în stare să renunţe la el nicicînd, ba mi se pare nici n-ar fi putut trăi fără să-l joace. Departe de mine gîndul de a-l compara cu un comedian, ferit-a sfîntul ! mai ales că mie personal îmi inspira multă stimă. Era la el mai degrabă o chestiune de obişnuinţă, sau mai bine zis de înclinaţie statornică şi generoasă care îl prinsese încă din anii tinereţii, cînd se legăna în visuri ademenitoare în privinţa viitoarei sale poziţii sociale, şi care îl înfăţişa într-o aureolă de spendidă atitudine civică. Astfel, îi plăcea mult situaţia sa de „persecutat" şi ca să zicem aşa de „surghiunit". Aceşti doi termeni despre care se ştie că sînt, într-o anumită accepţiune, aureolaţi de o strălucire clasică, ■ l-au capuvat odată pentru totdeauna şi, înălţîndu-l treptat în proprii săi ochi, l-au făcut de-a lungul atîtor ani să se vadă în cele din urmă ridicat pe un fel de piedestal care îi măgulea foarte tare amorul propriu. într-un roman satiric englez din secolul trecut se vorbeşte despre un anume Gulliver, tare trăind mulţi ani în ţara liliputanilor, cu locuitori de statură minusculă, se obişnuise într-atît a se considera un uriaş printre localnici, încît, reîntorcîndu-se în Anglia, striga pe străzile Londrei, fără să vrea, către pietoni şi birjari să se dea la o parte din drumul său, ca nu cumva să-i strivească, continuînd să se creadă un uriaş printre pitici. Lumea rîdea de el şi îl înjura, iar birjarii grosolani îl şi croiau pe uriaş cu lovituri de bici ; dar era drept, oare ? Ce nu face omul în virtutea obişnuinţei ? Cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu ■ i-—„ TVnfimoviei, numai că într-o formă mai puerilă şi căci era, în fond, un om ex] nai celent. CUI ■*- J. v*^*.*-~ . - , inofensivă, ca să zicem aşa, it. înclin să cred că spre sfîrşitul vieţii lui lumea 1-a uitat cu totul, dar în nici un caz nu s-ar putea susţine că a fost cu desăvîrşire necunoscut într-o anumită perioadă. A făcut şi el. parte, de bună seamă, dintr-o faimoasă pleiadă de personalităţi care au sclipit pe firmamentul vieţii publice a ultimei noastre generaţii, ba, la un moment dat, şi pentru o clipă foarte scurtă de altfel, numele său a fost trecut de către unii oameni prea grăbiţi din acea vreme chiar printre unele figuri proeminente ca Ceaadaev ', Bielinski, Granovski8 şi llerzen, acesta din urmă începînd tocmai să se afirme peste hotare. Dar activitatea lui Stepan Trofimovici fusese sortită să ia sfîrşit aproape o dată cu începutul ei, ca să zicem aşa, el fiind prins .,în vîrtejul unui concurs de împrejurări". Şi. de fapt, nu existase nici un „vîrtej" şi nici un „concurs de împrejurări", după cum s-a constatat ulterior, cel puţin în cazul său. Abia de curînd, în ultimele zile, am aflat spre stupefacţia mea, dar din surse absolut sigure, că departe de de a fi fost surghiunit în gubernia noastră, cum crezuse toată aflat nici măcar sub sustupefacţia me, de a fi fost surghiunit în g lumea. Stepan Trofimovici nu s-a aflat nici măcar sub su pravegherea autorităţilor. Ca să vezi, unde-l poate duce pf om puterea imaginaţiei ! El însuşi a crezut sincer toată viaV că în vinele sfere suspuse este considerat primejdios şi privi mereu cu suspiciune, că cel mai mic pas al său este cunoscu şi înregistrat şi că fiecare dintre cei trei guvernatori car s-au succedat la cîrma guberniei noastre in decursul ultimilor douăzeci de ani sosea în localitate perfect edificat asupra persoanei lui, prevenit de anumite sugestii venite de sus şi înarmat la preluarea funcţiei cu instrucţiuni speciale în privinţa lui. Să fi încercat careva în acea perioadă să-i demonstreze excelentului nostru Stepan Trofimovici pe baze de probe incontestabile că de fapt n-are a se teme de nimic ! Ei bine, omul s-ar fi simţit, desigur, profund atins în amorul său propriu. Şi cînd te gîndeşti că era un om foarte inteligent şi înzestrat, un om, s-ar zice, de ştiinţă, deşi ca savant... în sfîrşit, în domeniul ştiinţei nu prea a făcut el cine ştie ce mare lucru, ba mi se pare că n-a făcut chiar absolut nimic. Dar cu oamenii de ştiinţă la noi în Rusia asemenea cazuri întîlneşti la tot pasul. Reîntors din străinătate, el străluci la una din catedrele universitare pe la sfîrşitul deceniului al cincilea cu cele cîteva prelegeri ţinute despre seminţiile arabe, mi se pare ; a apucat de asemenea să-şi susţină în mod strălucit teza despre importanţa comunală şi hanseatică pe care ar fi putut s-o dobîn-dească micul orăşel german Hanau între anii 1413 şi 1428, precum şi despre cauzele speciale şi, de altfel, cu totul nelămurite care l-au împiedicat să capete o asemenea importanţă. Disertaţia aceasta reuşi să atingă în mod abil şi dureros pe slavofilii din acea vreme, creîndu-i în rîndurile acestora numeroşi duşmani înverşunaţi. Mai tîrziu — după ce fusese nevoit sa renunţe la catedră — el mai tipări (în semn de răzbunare oarecum şi mai ales ca să arate ce fel de om au pierdut ei în persoana sa) în paginile unei reviste lunare şi progresiste, care publica traduceri din Dickens şi lăuda pe George Sand, începutul unui studiu aprofundat, pare-mi-se asupra genezei extraordinarei nobleţi morale a cutăror cavaleri din cutare epocă, mă rog, n-aş putea spune precis, dar ceva în acest gen. în orice caz, se promova în acest studiu nu ştiu ce idee elevată, nemaipomenit de nobilă şi generoasă. S-a zvonit apoi că publicarea în continuare a acestui opus a fost grabnic interzisă şi că însăşi acea revistă progresistă ar fi avut de suferit pentru faptul că a publicat prima jumătate a studiului. Se poate ! Cîte nu ne-a fost dat să vedem pe atunci întîmplîndu-se ?! Dar, în cazul de faţă, e mult mai probabil că de fapt nu se întîmplase nimic şi că autorul însuşi .Pur şi simplu din lene renunţase să-şi termine studiul. Cit 10 li ■ "despre ciclul său de prelegeri asupra arabilor, -motivul pentru care a fost obligat să le întrerupă era următorul: nu se ştie în ce împrejurări şi cine anume (evident unul din inamicii săi reacţionari) ar fi interceptat o anumită scrisoare adresată de Stepan Trofimovici unei anumite persoane, în care erau expuse anumite „stări de fapt" şi drept urmare de undeva, de către cineva, i s-ar fi cerut unele explicaţii. Nu ştiu cît de adevărat este acest fapt, dar se relata totodată că a fost descoperită în acelaşi timp, la Petersburg, o vastă asociaţie de aproximativ treisprezece persoane care urmăreau abolirea legilor morale şi ale statului3 şi care erau cît p-aci să zdruncine din temelii întreg edificiul social. Se mai spunea că îşi propuneau chiar să-l traducă pe Fourier ! Ca un făcut, tot atunci a fost interceptat la Moscova şi un poem scris de Stepan Trofimovici * cu şase ani în urmă la Berlin, în prima lui tinereţe, şi care circulase în copie într~ J~; la versuri şi un student. îl am şi eu acum .. Mi-a fost dăruit anul trecut personal de Stepan i- „„ dedicaţia autorului nu este lipsit de unele eam-ci^ *.„— oarecare talent ; cam nebulos, e adevărat, dar p.____ prin deceniul al patrulea) mulţi obişnuiau să scrie în aceastil manieră. Mi-ar fi peste putinţă de a-i reda subiectul pentru că, la drept vorbind, nici nu l-am înţeles. E un fel de alegorie tratată într-o formă lirico-dramatică şi care aminteşt partea a doua din Faust. Cortina se ridică în intonaţiile unu cor femenin, apoi ale unui cor de bărbaţi, urmează apoi ur cor al elementelor naturii şi în sîîrşit intervine corul unc: suflete care nu au trăit încă, dar aspiră intens de a ajung: şi ele să se bucure de viaţă. Toate corurile acestea cîntă csvi foarte confuz, în bună parte despre nu ştiu ce blestem adiv cător de nenorociri, dar tratate nu fără o nuanţă de detaşa::; ironică. Brusc scena se schimbă pentru a face loc unui fel ci; ,,Sărbătoare a vieţii" la care cîntă pînă şi insectele, apare c broască ţestoasă ce rosteşte nişte formule sacramentale laţi neşti şi, dacă nu mă înşel, pînă şi "~ w nor ni. lucru *"■■■ definiţie total neînsufleţit, îşi cîntă " toţi cîntă aproape necontenit, iar uav^ ^ __ cînd în cînd ca să schimbe cîte o vorbă, parcă se ceartă îs1 tr-un chip la fel de confuz, dar tot cu un aer elevat. Intervin apoi o nouă scîSmbare de decor, care aduce pe scenă un peisaj pustiu şi sălbatec ; pe acest loc rătăceşte un tînăr civilizat, care rupe şi suge nişte buruieni; la întrebarea unei zîne de ce suge aceste ierburi, tînărul răspunde că simţind în el un prisos de vitalitate caută uitarea, pe care o află în sucul acestor buruieni, dar că dorinţa lui supremă este de a-şi pierde cît mai repede raţiunea (o dorinţă oarecum superfluă). Apare deodată, călare pe un cal negru, un adolescent de o nespusă frumuseţe, urmat de un alai imens de oameni repre-zentînd toate seminţiile lumii. Adolescentul personifică moartea la care aspiră toate popoarele. Şi, în sfîrşit, în ultima scenă răsare subit Turnul Babei şi nişte atleţi se zoresc să termine ultimele lucrări din vîrful turnului, cîntînd imnul speranţei noi. Cînd zidirea ajunge la capăt şi edificiul este gata, posesorul, să zicem stăpînul Olimpuiui, o şterge în mod caraghios, iar omenirea, înţelegînd despre ce e vorba, îi ocupă locul şi imediat se instaurează o eră nouă, cu o nouă ordine de viaţă şi cu o nouă înţelegere a esenţei lucrurilor. Acesta este poemul care a fost considerat atunci primejdios. Am propus lui Stepan Trofimovici anul trecut să-i public imediat poemul, dat fiind conţinutul lui absolut inofensiv în zilele noastre, el a refuzat însă cu o vădită nemulţumire. Părerea că poemul său nu conţine absolut nimic tendenţios i-a displăcut şi înclin să cred că acestui fapt se datoreşte răceala cu care m-a tratat timp de două luni încheiate. Printr-o curioasă întîmplare însă, cu totul pe neaşteptate şi aproape concomitent cu propunerea mea de a-i publica poemul în Rusia, acesta apare acolo, adică în străinătate, în paginile unei culegeri revoluţionare şi, bineînţeles, absolut fără ştirea lui Stepan Trofimovici. Ei bine, speriat la culme, el alergă mai întîi la guvernator, ticlui apoi o prea nobilă scrisoare justificată pentru a fi trimisă la Petersburg, pe care mi-o citi de două ori, dar n-o mai expedie neştiind cui s-o adreseze, într-un cuvînt, trăi într-o frămîntare continuă o lună întreagă ; dar eu sînt convins că în străfundurile sufletului se extrem de flatat. Obţinînd un exemplar al culegerii, '"r""K~i de el nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că în orice zi să-i sosească de undeva nu se ştie ce nu ezită să arboreze în acelaşi timp un aer grav 13 I puţin de un an de la decesul primei sale sofii se recăsători cu o jună şi nu prea vorbăreaţă berlineză, deşi n-ar fi avut de invocat nici un argument în justificarea acestui pas Se conturară totuşi curînd şi alte motive prin care se putea exphea refuzul sau de a accepta postul de preceptor : îl tenta răsunătoarea faimă a unui renumit profesor din acea vreme şi se grăbi sa-şi ia zborul spre catedra la care aspira şi pentru care se pregătise, ca la rîndu-i săşi încerce aripile d vultur - Dupa ce se P°nieni ^să c iil î amint fireşte> de oferta atunc ^ sm care hotar rea făcîndu-l să ezite. Moartea subită a doua soţi chi Moartea a doua soţi chiar în primul an de căsătorie totul defm^ S p cu aripile pîrlite îsi t. g P ^e îşi "a ceeT de" veni să tranşeze il se aranja, • acolo neît sa lui. Dar împiedicat umeta să merg| cuL decenii. Am folosit ex Ş lui după urma primei ZiId ; în Schimb ă timp de peste douăzeci de tot restul vieţi „^ 15 I î il g r Domav cei umui .fi jjuaic Stepau pumnii ni pcicyi. Trofirnovici, de cî-" ' ft ■\r.i pqtp de loc o metaforă, fiindcă izbuti într-o zi sa 1lP rctuicci^w -— ~- - i ^„Î^H r\ 13 UXl WIP*' • INU Colt- Uc lut »-» iuv^iv>iu, 'zdruncinat toată activitatea re» « ^ cu^ tencuiala pe în f acegta peretele> fădnd să pl.ră Rusia!" şi cu un aer demn juca J1^1^-^verds, duşumea. Voi fi întrebat poate cum e posibil sa fi aflat nişte De fapt, îi P^cea grozav sa petre«ca la.c^ \ ^ ^anunţe atît de puţin sesizabile? Dar daca v-aş spune ca faP? pentru care, şi ^deosebi m ^na vreme, ^ ^^ ^ ^ ^^ de faţă ? Dacă v.aş fPune ca msuşi Stepan i neplăcute cu ^™ Pj^. ^ . Aş TrofimOvic " discuţi reveni ^bn^-SăÎ^j i r-me în decursul celor douăzeci de am ci -^ ^ asemenea acce3e trei p a tonW lui cu Varvara Petrovna, de " , ;™ ^.J^ între noi remuşcărilor, gata să se răstignească pentru ingratitudi îo^ri-is de „tristeţea civică", cum den »ijt re ^ ^ însuş. chema d£ u ^^ nu____& lasă cap ms ae ipohondrie dai onor.. ^ ^ ^^ ^ ^^ petroyna este >)întru. simplu de aCS varv ra Petrovna ţinea mult la aceasta expresie ^ & angelică a unui suflet einstit şi delicat) în tirnp ce S se l«că cuprins şi de pasiunea pentru Şa™Pania. t el era exact contrariul". Şi nu numai că alerga la mine, dar că nu îr'ticT eT Plina de tact, larvara Petrovna m a a JU - J autodivulga chiar ei în misive lungi şi disperate, - î wască toată viaţa de orice înclinaţii vulgare. Şi a^^ ătu- «t^nta sub semn int.POT! Sa r ftreste Se o dădacă, pentru că devenea uneon oart ^^^ ^ ______ m&i 3\în^u^ că ea îl ţine din vanitate ; că îl invidiază pent deodată mtr-un^ ns ' flemitor pînă şi-----se maniţestă, o face numai şi numai de teama ca un tcn ze ei sa nu cînd se apuca sa voro. ^i ^ ^^ ^ Varvara PetrovWplece> ştirbindu-i astfel reputaţia de mecena a literelor ; că însuşi. Or, nimic n-o sp - principii clasice, o îedin pricina asta el se dispreţuieşte şi e me ie cu hotărît să-şi pună decît tonul zeflemist. Era o ^ consideraţii de ordi'capăt zilelor şi nu aşteaptă de la ea dceît un ultim cuvînt meie-mecena, care acţiona exc ărmanulicare va decide soarta lui etc. etc. ; şi tot în mng asupra s felul ăsta. Vă superior. Influenţa acestei nobue^ ^ ^ Covîr=;Puteti închipui, aşadar, pînă la ce grad de isterie ajungeau oi nrioten în decursul celor douăzeci -„i.uneori izbucnirile nervoase ale acestui copil, cel mai inocent toa?" S ai cuveni să-i consacram citeva pagini specu-^.^^ ^ ^ ^^ ^ ^ ^ ^.^ ^ _. ( ^ ceea ce voi face chiar acum. 'Uneori dintre 17 16 avut persoTia scrisă ă să citesc una din aceste misive ale sale sa ci ită ître la trîmită scrisoarea or ei pentru un C -cetoTul toTul! mi-a răspuns el ca într-un ei . spe- ^^ memorie ^ într o casetă zi întreagâ venea, îl întîmpina a de bm scru Tocmai în aceasta consta aeostuu«. ^..... . că Varvara Petrovna n-ar fi trimis niciodată o asemenea scrisoare. E adevărat că pentru Stepan Trofimovici era o îndeletnicire pasionantă să întreţină corespondenţă; îi trimitea epistole chiar şi stînd cu dînsa sub acelaşi acoperiş, iar în momentele de criză nervoasă, chiar şi cîte două pe zi. Ştiu precis că ea le citea cu toată atenţia, indiferent de numărul scrisorilor primite în acea zi. După lectură nota ™° <^e cîte o însemnai-şi le depunea după o anumită clasii cială; dar le mai depunea totodată sale. Lăsîndu-şi apoi prietenul să se ţ în aşteptarea răspunsului care nu i doua zi în modul cel mai obişnuit, t între timp. Treptat îl cuteza să mai aducă vorba despre i „j„._, se mulţumea doar sâ-i ghicească gîi tîndu-i ochii. Dar ea nu uita nimic, în timp ce el prea repede. încurajat de calmul ei, îşi recăpăta voia bună, chiar în aceeaşi zi, glumea şi se distra şcolăreşte la şampanie, în cazul cînd se întîmpla să le pice vreunul din prieteni. Ce priviri veninoase putea să-i arunce Varvara Petrovna ir asemenea momente, dar el nu observa nimic ! Şi abia peslt o săptămînă, poate peste o lună sau chiar peste o jumătate de an, amintindu-şi subit vreo expresie din cele folosite într-o asemenea scrisoare, apoi scrisoarea întreagă cu toatt amănuntele, sîngele îi năvălea în obraz de ruşine şi se simţea atît de zguduit, îneît dădea în diaree. Aceste crize spon tane, în genul holerinei, prin care culminau cîteodată şocurile sale nervoase, erau o particularitate curioasă a organis mului lui Stepan Trofimovici. Nu e nici o îndoială că în relaţiile lor existau momente şi nu din cele mai rare, cînd Varvara Pelr<wna îl ura ci adevărat; dar un lucru i-a scăpat lui Stepan că ea sfîrşise prin a-l considera pur i; era o creaţie a ei personală, ba s-ar putea . v„ _ ei; că devenise trup din trupul ei şi dacă îl ocrotea şi-l întreţinea o făcea nu numai pentru că îi invidia talentul". Ce mult o jigneau asemenea supoziţii! Nutrea pentru el o dragoste insuportabilă, amestecată necontenit cu ură, gelozie şi dispreţ. Timp de douăzeci şi doi de ani veghease asupra-i, ferindu-l de orice firicel de praf, oero-tindul ca o dădacă, şi n-ar fi dormit de grijă nopţi întregi, dacă ar fi fost vorba de reputaţia lui de poet, de savant, de cetăţean. Era o plăsmuire a ei, în care ea însăşi crezuse cea dintîi. Era un fel de vis al ei... Dar în schimb şi pretindea de la el foarte mult, mergînd uneori pînă a-i cere o aservire totală. Fără a mai spune că era şi nemaipomenit de ranchiunoasă. Edificatoare sînt în această privinţă două fapte absolut autentice pe care aş vrea să le relatez aici. IV într-o zi, Varvara Petrovna primi vizita unui baron din Petersburg, aflat în trecere prin oraşul nostru, om cu relaţii întinse în cercurile cele mai înalte şi legat direct de reforma dezrobirii ţăranilor, despre care începuseră să circule zvo-' ' Dt mai insistente, stîrnind în întreaga Rusie un entu-general şi speranţe de renaştere totală. Varvara Pe-preţuia mult asemenea vizite, deoarece relaţiile ei cu înalta societate slăbiseră încetul cu încetul după moartea iar în ultimul timp încetaseră aproape de tot. Ba-imase la o ceaşcă de ceai şi petrecu la ea o oră. Altcineva nu mai participă, dar pe Stepan Trofimovici ea ţinu să-l invite cu gîndul ascuns să se mîndrească cu el. Baronul auzise pare-se vorbindu-se de el, sau se prefăcu numai că ar fi auzit, şi nu prea i se adresă în mod special în cursul acestei vizite. Bineînţeles, Stepan Trofimovici care avea şi maniere foarte distinse putea face faţă cu succes unei conversaţii mondene. De origine mai modestă, el fusese crescut totuşi din copilărie într-o familie de nobili din Moscova, primind deci o educaţie frumoasă, iar franţuzeşte vorbea ca un pariQ ■ H baronul avea să-şi dea searna^f^ wimmm wmmm după treisprezece ani, într-un momeiu uo&1-, _, tuşi aminte şi-i reproşa pălind, la fel cum se întîmplase ev treisprezece ani în urmă. Numai de două ori în viaţa ei i adresase aceste cuvinte : „N-am să ţi-o iert niciodată". Căzu cu baronul era al doilea ; dar şi primul mi se pare tot atît di caracteristic şi cu repercusiuni atît de semnificative în desti nul lui Stepan Trofimovici, îneît îmi permit să-l relatez cev: mai amănunţit. Era în luna mai a anului una mie opt sute cincizeci şi cine curînd după ce la Skvoreşniki se primise vestea morţii bătri nului şi fluşturatecului general-locotenent Stavroghin, dece dat în urma unei crize acute de deranjament stomacal care' apucase în drum spre Crimeea, unde trebuia să ajungă c: mai urgent, fiind rechemat în post la una din unităţile ai' matei active. Varvara Petrovna rămase văduvă, îmbrăcîtf vestminte de mare doliu. E drept că nu putea să-l plîng' cine ştie cît, deoarece în ultimii patru ani, din cauza un!' accentuate nepotriviri de caracter, stătuse complet separat de soţul său, căruia îi alocase o pensie anuală. (Generalul-locotenent avea titlu de nobleţe şi multiple relaţii, dar ca sursă personală de venituri nu putea conta decît pe o sută cincizeci de suflete şi pe leafă ; tot restul imensei averi şi domeniul Skvoreşniki aparţineau Varvarei Petrovna, unica fiică a unui mare om de afaceri şi concesionar.) Cu toate acestea vestea neaşteptată a pierderii soţului o zgudui şi ea se retrase într-o singurătate completă. Bineînţeles, Stepan Trofimovici continuă să rămînă permanent în preajma ei. Luna mai era în plină înflorire ; serile erau splendide. Dădeau în floare şi mălinii. în fiecare seară cei doi prieteni se regăseau în boschetul din străvechiul parc şi pînă la căderea nopţii îşi împărtăşeau gîndurile şi sentimentele. Trăiau clipe de sublimă poezie. Sub impresia încă puternică a schimbării survenite în destinul ei, Varvara Petrovna vorbea mai mult ca de obicei. Părea că se simte irezistibil atrasă de inima vechiului ei prieten. Şi aşa se scurseră cîteva seri de-a rîndul. Deodată un gînd straniu îşi făcu loc în capul lui Stepan Trofimovici: „Nu cumva această văduvă neconsolată şi-a făcut anumite socoteli în privinţa lui şi speră ca el, după expirarea anului de doliu, s-o ceară în căsătorie?" Un gînd cinic ; dar structurile psihice mai rafinate favorizează uneori asemenea înclinaţii spre idei cinice, dat fiind factura evoluată a dezvoltării lor polivalente. Meditînd mai îndelung şi cumpănind în adînc lucrurile, omul nostru ajunse la concluzia că supoziţia sa pare să fie verosimilă. Şi iată-l căzut pe gînduri: „O avere imensă, nici vorbă, dar..." Varvara Pe-trovra întradevăr n-avea nimic comun cu ceea ce s-ar putea T< „ fcmoio înaltă, săibeiită, osoasă, cu iPnvra într-aCevar n-avea uui"1- tu""" ~ SVÎumuseţe. Era o femeie înaltă, gălbejita, osoasa cu o fisură disproporţionat alungită, sugermd ceva cab^J pan Trofimovici ezita din ce în ce mai mul, ros de mdor^ şi neştiind ce atitudine să adopte, cluar şi punse de vreo două ori din cauza nehotărîrii lui (plîngea e in genei al des.ul de des). Seara însă, adică în boschet, pe faţa Im mcepa sa fluture involuntar o expresie capricioasa şi un pic iro^c vădind şi nuanţe uşoare de cochetărie şi totodată de mfatua.e. Lucrurile astea vin nu ştiu cum de la sine, fara_ vrerea^ omului ; şi par cu atît mai vizibile, cu cît persoana m cauza pare mai distinsă. E greu de spus, fireşte, dar e mai mult dec t probabil că în inima Varvarei Petrovna nu se născuse mmic 21 20 din ceea ce ar fi putut îndreptăţi atît de tare bănuielile luî Stepan Trofimovici. De altfel nu şi-ar fi schimbat ea numele de Stavroghin cu numele lui, oricît ar fi fost el de reputai. Poate că din partea ei na fost decît un joc de femeie, manifestarea inconştientă a nu ştiu cărei cerinţe proprii naturii femenine, atît de firească în unele circumstanţe femeieşti excepţionale. De altfel nu garantez nimic : o enigmă de nepătruns a rămas inima femeii şi pînă-n ziua de azi ! Dar să revenim la cazul nostru. E de presupus că Varvara Petrovna a ştiut curînd să descifreze acea expresie stranie de pe chipul prietenului ei ; avea fler şi ochi pătrunzător. în timp ce el se arăta a fi uneoi i prea naiv. între timp serile se scurgeau ca de obicei, discuţiile lor continuau să fie tot atît de poetice şi interesante. Şi iată că într-o seară, o dată cu căderea nopţii, după o conversaţie extrem de animată şi din cele mai poetice, ei se despărţiră cu prietenească afecţiune, strîngîndu-şi cu multă călduri mîinile chiar în faţa uşii pavilionului în care locuia Stepai. Trofimovici. în fiecare vară el se muta din imensa clădire boierească a conacului Skvoreşniki în acest pavilion modes' aşezat aproape în desişul parcului. Intrînd în cameră, lui automat un trabuc şi, fără să-l aprindă, se opri obosit în faţa ferestrei deschise; rămase aşa nemişcat urmărind cu privirea nouraşii albi, pufoşi, uşori ca fulgul, ce pluteau lin îr preajma lunii senine. Deodată un foşnet discret îl făcu sâ tresară şi să-şi întoarcă privirea. în faţa lui stătea Varvar; Petrovna de care se despărţise cu patru minute înainte. Chipu ei gălbejit era acum aproape vînăt, buzele-i strînse tresăreau la colţuri. Timp de lungi secunde ea îl fixă tăcută, aţintin-du-şi drept în ochii lui privirea tăioasă, nimicitoare, apoi ii repezi în obraz într-o şoaptă gîfîită : — N-am să ţi-o iert niciodată ! Cînd. mi-a povestit peste vreo zece ani această tristă în-tîmplare, cu voce scăzută şi încuind în prealabil uşa, Stepai" Trofimovici s-a jurat că a fost atît de uluit în acel moment îneît n-a văzut şi nici n-a auzit cum a dispărut Varvara Petrovna. întrucît ea niciodată după aceea nu i-a făcut nic măcar o aluzie la acest fapt, şi relaţiile dintre ei au continua' pe făgaşul lor de pînă atunci, el a rămas o viaţă întreacă încredinţat că totul nu fusese decît rodul unei năzăriri premergătoare bolii, cu atît mai mult cu cît în aceeaşi noapte căzut la pat şi a zăcut timp de două săptămîni, ceea ce a pus capăt şi întîlnirilor din boschet. a Cu toate acestea şi oricît de ispitit fu el să considere această neaşteptată apariţie drept o halucinaţie, de-atunci eî trăi zilnic, în tot restul vieţii lui, aşteptînd parcă să vină continuarea şi, ca să zicem aşa, deznodămîntul acestui eveniment. Nu se putea împăca cu gîndul că acesta fusese sfîr-şitul ! Iar dacă într-adevăr aşa era, îmi închipui cu ce priviri ciudate scruta el uneori ochii bunei lui prietene. Y Varvara Petrovna concepuse pînă şi ţinuta vestimentară a lui Stepan Trofimovici pe care el apoi a avut-o toată viaţa. Foarte elegant, vădind totodată şi amprenta unui gust individual, acest costum cuprindea : o redingotă neagră cu pulpane lungi, încheiată la toţi nasturii pînă sus, dar care îi stătea admirabil; o pălărie moale cu boruri largi (vara pălăria era de paie) ; o lavalieră albă de batist, legată într-un nod gros şi cu aripile atîrnînd în jos ; un baston cu măciulie de argint; iar ca o completare la acest cadru vestimentar părul lui bogat, castaniu, lăsat lung trebuia să-i cadă pînă pe umeri. Nu începuse să cărunţească decît foarte puţin şi abia in ultimii ani. Barba şi mustaţa şi le rădea. Se spunea că tusese foarte frumos în tinereţe. După părerea mea, şi la batnneţe avea o înfăţişare extrem de impunătoare. Ş-apoi cum se poate vorbi de bătrîneţe la o vîrstă cînd omul nu are încă decît cincizeci şi trei de ani ? Dar printr-un fel de cochetărie civică el nu numai că nu căuta să arate mai tînăr înaltlmPOt-iVă) Părea Că face Paradă de vîrsta lui înaintată. urne- USCa*1V) în vestmîntul lui sobru, cu pletele căzute pe Poetuli Se^ă"a cu un Patriarh sau, şi mai exact, cu portretul 0Perel i ' aŞa CUm apare litografiat într~° ediţie a nostru p Publicate în deceniul al patrulea din secolul Pe o ban" ° înfă^?ează Pe Poet var» în grădină, aşezat atr »bele m* • ° tufă imensă de liliac înflorit, sprijinit cu r1- P6 baston' cu ° carte deschisă alături pe bancă, intr-o reverie poetică inspirată de un superb 22 apus de soare. Fiindcă pomenii de cărţi, trebuie să menţionez că în ultimul timp Stepan Trofimovici îşi cam neglija lecturile ; dar spre sfîrşit numai. Deşi numeroasele reviste şi ziare pe care le primea Varvara Petrovna el le citea regulat. Nu înceta de asemenea să se intereseze de succesele literaturii ruse. fără însă a o face în detrimentul demnităţii sale. Un timp se pasionase de studiul politicii noastre înalte contemporane în afacerile interne şi externe ale ţării, curînd însă renunţă la această îndeletnicire. Se întîmpla şi aşa : cobora în parc cu o carte de Tocqueville în mînă, avînd în acelaşi timp vîrît în buzunar un volumaş de Paul de Kock. Dar e un fapt minor bineînţeles. Fie-mi îngăduit să fac aici o mică digresiune relativ la portretul lui Kukolnik. Această mică imagine dintr-o ilustraţie a nimerit pentru prima oară în mîinile Varvarei Petrovna încă pe cînd era elevă la Institutul de domnişoare nobile din Moscova. După obiceiul tuturor adolescentelor din internate şi care se îndrăgostesc de oricine ar fi, mai ales de profesorii lor şi în primul rînd de profesorii de caligrafie şi desen, ea se îndrăgosti pe loc de personajul din ilustraţie Latura mai curioasă a acestei istorii însă n-o constituie în drăgostirea exaltată a fetiţei, trăsătură comună aproape tu turor copilelor de vîrsta ei, ci faptul că şi la etatea de cinci zeci de ani Varvara Petrovna continua să păstreze acest pe: tret litografiat printre relicvele sale cele mai intime, înc: pînă şi conceptul de care s-a ghidat ea la combinarea ţinu tei lui Stepan Trofimovici avea poate ca sursă de inspirat: datele vestimentare din acest portret. Dar şi astea sînt d< sigur nişte fleacuri. In primii ani, sau mai precis în cursul primei jumătd din întreaga perioadă cît a stat el la Varvara Petrovna, St; pan Trofimovici medita încă asupra unui vast studiu pe ca:; în mod serios se pregătea zilnic să-l scrie. Dar în a dos jumătate a acestei perioade, i-a dispărut probabil din cap 9 ce-şi propusese iniţial să dezbată în proiectata sa operă. ]t ce în ce mai des îl auzeam spunînd : „Sînt parcă gata să H* apuc de treabă, materialele le am adunate, şi uite că nu f să mă urnesc, nu am dispoziţia necesară pentru scris ! V"' absolut nici un chef de lucru !" Şi complet abătut îşi # capul în piept. Fără îndoială, atitudinea aceasta era me# să-i accentueze şi mai mult în ochii noştri aureola de mai" 24 ~5 ştiinţei; dar el părea că aspiră şi la altceva. „M-au uitat, nimeni nu arc nevoie de mine !" lăsa el să-i scape de multe ori. Stările acestea de ipohondrie se accentuară mai ales către sfîrşitul deceniului al şaselea. Varvara Petrovna înţelese în sfîrşit că de data aceasta situaţia e gravă. De altfel şi gîndul că prietenul ei a fost dat uitării şi că nimeni nu are nevoie de el, i se părea insuportabil. Ca să-l mai distreze şi să-i reactualizeze întrucîtva renumele, ea îl duse atunci la Moscova unde avea cîteva cunoştinţe ilustre în cercurile ştiinţifice şi literare. Dar nici Moscova nu-i satisfăcu. Surveniseră de fapt nişte vremuri nu prea obişnuite ; intervenise ceva nou, ce nu semăna de loc cu liniştea de pînă atunci, un suflu foarte ciudat, dar cu repercusiuni întinse, ajungînd să se resimtă pînă şi la Skvoreşniki. Circulau felurite zvonuri. Faptele în general păreau mai mult sau mai puţin cunoscute ; era evident însă că ele antrenau şi o suită întreagă de idei noi şi, mai ales, numeroase. Toate acestea provocară o mare zăpăceală în spirite ; era imposibil să se discearnă semnificaţia exactă a acestor idei. Varvara Petrovna, în virtutea structurii sale psihice femenine, se arăta dispusă neapărat să întrevadă în ele un mister. Se apucă la un moment dat să citească personal ziarele şi revistele, publicaţiile din străinătate interzise în Rusia, ba şi manifestele clandestine care începuseră tocmai atunci să apară6 (toate astea i se procurau) ; dar simţi că o apucă ameţelile. Se avîntă atunci într-o intensă corespondenţă, dar i se răspundea rar şi din ce în ce mai confuz şi neinteligibil. în cele din urmă Stepan Trofimovici fu solicitat solemn să-i explice o dată pentru totdeauna „toate ideile astea". Dar rămase vizibil nemulţumită şi de lămuririle lui. Consideraţiile lui Stepan Trofimovici asupra mişcării generale aveau un caracter extrem de^ prezumţios : toate convergeau, în ultima analiză, la faptul că el era uitat şi că nimeni nu avea nevoie de el. Dar iata că îşi aduseră aminte în sfîrşit şi de el ; mai întîi în Publicaţiile de peste hotare, în care era considerat drept un martir, un ostracizat în exil, şi imediat după aceea şi în unele puwicaţu din Petersburg, care pomeneau despre el ca de o t>i ba îl°e a fă°Ut parte odinioară dintr-o renumită constelaţie, \îi caret ™parau chiar> nu se Ştie de ce, cu Ulm Radişcev 7. Aopi li* revină ~° n°tă> î! trecu în rîndul morţilor promiţînd să ti necrolog. Stepan Trofimovici renăscu subit şi 25 I luă o înfăţişare plină de importanţă. Toată desconsiderarea lui faţă de contemporani dispăru dintr-o dată şi sufletul i se înflăcăra de o năzuinţă nouă : să adere la mişcare şi să demonstreze măsura capacităţilor sale. Varvara Petrovna îşi recapătă imediat credinţa în marele său destin şi începu să se agite teribil. Hotărîră plecarea la Petersburg fără nici o zăbavă, să vadă la faţa locului şi să se convingă personal cura stau lucrurile şi, dacă era posibil, să se încadreze trup şi suflet în noua activitate. Intre altele, Varvara Petrovna declară că este gata să fundeze o revistă proprie şi să-i consacre toată existenţa ei. Văzînd ce întorsătură luau lucrurile, Stepan Trofimovici afectă un aer de superioritate şi mai pronunţat, iar în timpul călătoriei adoptă faţă de tovarăşa sa de drum o atitudine aproape protectoare, ceea ce nu scăpă ochiului ager al Varvarei Petrovna, care se grăbi să pună şi asta la inimă. Dar ea avusese şi alte motive importante să întreprindă această călătorie : trebuia negreşit să-şi reînnoiască relaţiile în sferele înalte ale societăţii. Voia să reamintească lumii, în limita posibilităţilor, de existenţa ei; trebuia în orice caz să încerce. Drept motiv de călătorie pretextă însă dorinţa de a-şi vedea unicul fiu, care tocmai era pe cale să-şi încheie studiile la un colegiu din Petersburg. VI Au stat la Petersburg aproape tot sezonul de iarnă. Dar către postul cel mare totul se risipi ca un balon de săpun irizat. Visurile se spulberară, în timp ce încurcătura în care orbecăiau, departe de a se clarifica, deveni şi mai insuportabilă. Mai întîi că restabilirea relaţiilor cu cercurile înalte nu se realiză decît într-o măsură infimă ; raportată la o sumă de eforturi umilitoare, importanţa lor minimă nu justifica nici pe departe acţiunea întreprinsă. Atinsă în amorul ei propriu, Varvara Petrovna se dărui trup şi suflet „noilor idei" şi începu să organizeze în salonul ci serate literare-Trimise invitaţii unor oameni de litere şi aceştia răspunseră aducînd o numeroasă asistenţă. Mai tîrziu lumea începu să vină şi fără invitaţii; cei care mai fuseseră aduceau şi p« 26 alţii. Niciodată pînâ atunci ea nu văzuse asemenea literaţi. Erau de o vanitate nemaipomenită, dar o manifestau pe faţă, fără nici o jenă, ca şi cum prin asta îşi îndeplineau o firească îndatorire. Unii (nu se putea spune că aproape toţi) se prezentau chiar în stare de ebrietate, dar avînd aerul că promovează o nouă categorie a esteticului, descoperită de ei chiar atunci în ajun. Cu toţi erau stăpîniţi de o formă bizară a mîndriei. Pe chipurile tuturor se putea citi de la distanţă că, în acest ultim moment crucial, ei au ajuns să deţină un secret de supremă importanţă. Se înjurau, făcîndu-şi din aceasta un titlu de merit. Era destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi se intitulau critici, romancieri, dramaturgi, satirici, pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar să pătrundă în forul lor cel mai înalt, de unde era condusă mişcarea. Pînă la cercul diriguitorilor trebui să străbată o filieră întreagă de cercuri intermediare ascendente. Aceştia îl întîm-pinară totuşi foarte cordial, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre el şi nu auzise decît doar că „întruchipa o idee". Ştiu atît de bine să manevreze în jurul lor, îneît reuşi să-i aducă şi pe ei de vreo două ori în salonul Varvarei Petrovna, cu toată aureola lor de olimpieni. Aceştia erau gravi şi foarte politicoşi; toţi ceilalţi părură intimidaţi de prezenţa lor; era evident însă că nu prea aveau timp de pierdut. Se prezentară şi două-trei vechi celebrităţi literare ce se nimeriră să se afle tocmai atunci la Petersburg şi cu care Varvara Petrovna întreţinea de mult cele mai distinse relaţii. Dar, spre surprinderea ei, aceste celebrităţi autentice, incontestabile, nici nu crîcneau. Iar unii dintre ei pur şi simplu căutau să se dea bine pe lîngă adunătura aceasta nouă, adulînd-o în modul cel mai servil. La început Stepan Trofimovici se bucură de oarecare succes : fu luat în braţe şi etalat pe la tot felul de reuniuni literare. Cînd apăru pentru prima oară pe estradă la una din seratele publice fu întîmpinat cu aplauze furtunoase ce nu mai conteniră timp de aproape cinci minute. Şi peste vreo nouă ani el tot îşi aducea aminte cu lacrimi în ochi despre această primire, de fapt mai mult dintr-o sensibilitate excesivă a firii sale de artist, decît dintr-un sentiment e recunoştinţă. „Ei bine, aş putea să jur şi să pariez mărturisi el (numai mie şi în mare secret), că nici unul din tot pu-icul acela habar n-avea cine sînt eu !" O mărturisire demnă aţinut. Aşadar, avea omul un spirit suficient de lucid, de 27 ■ vreme ce imediat, chiar acolo pe estradă şi într-un moment de ameţitoare exaltare, a putut să-şi dea seama limpede de echivocul situaţiei sale ; după cum tot aşa de bine s-ar putea spune că nu avea un spirit de-ajuns de pătrunzător, de vreme ce chiar şi după nouă ani de zile nu era în stare să-şi aducă aminte despre acest fapt fără a încerca un sentiment de jignire, îl puseră să semneze două sau trei proteste colective (împotriva cui sau a ce anume, nici el nu ştia) — a semnat. Au îndemnat-o şi pe Varvara Petrovna să-şi pună semnătura sub textul unui protest contra nu ştiu cărei „infamii" şi ea a semnat. De altfel, marea majoritate din oamenii aceştia noi care frecventau salonul Varvarei Petrovna se considerau datori, nu se ştie de ce, s-o privească de sus, cu vădit dispreţ şi cu ironie nedisimulată. Stepan Trofimovici mi-a mărturisit mai tîrziu, într-un moment de amărăciune, că de atunci a început ea să-l pizmuiască. Deşi înţelegea prea bine că nu se cădea să întreţină relaţii cu toţi oamenii aceştia, ea îi primea totuşi împinsă de o curiozitate, cu tot neastâmpărul isteric atît de propriu femeii şi mai ales mereu cu credinţa împlinirii iminente a unei aşteptări numai de dînsa ştiută. La aceste recepţii Varvara Petrovna vorbea puţin, deşi ar fi putut întreţine o conversaţie, prefera totuşi să asculte pe alţii. Se discuta abolirea cenzurei şi semnului tare din alfabet; înlocuirea literelor din alfabetul rusesc prin litere latine ; deportarea de ieri a cutăruia ; ultimul scandal de la Pasaj8; utilitatea dezmembrării Rusiei pe naţionalităţi9, reunite apoi într-o Federaţie liberă ; desfiinţarea armatei şi marinei; restaurarea Poloniei cu graniţa pînă la Nipru ; reforma ţărănească şi manifestele revoluţionare; abolirea instituţiilor de moştenire şi de familie, de filaţiune şi a tagmei preoţeşti; drepturile femeii; casa lui KraievskiI0 pentru care domnul Kra-ievski n-a fost iertat de nimeni şi niciodată etc, etc. Era limpede că în adunătura aceasta numeroasă de oameni noi mişunau mulţi escroci, dar se găseau acolo fără îndoială şi mulţi oameni oneşti, chiar foarte simpatiei şi agreabili, deşi provocau nedumerire, oferind priveliştea unor nuanţe destul de surprinzătoare. Oneştii erau mult mai greu de înţeles decît cei neoneşti şi grosolani; dar nu se ştia cine pe cine îl are la mină. Cînd Varvara Petrovna îşi dezvălui intenţia de a fonda o revistă, năvăli în salonul ei ţi mai multă lume ; dar se pomeni totodată luată în focuri sub acuzaţia zvîrlită 28 verde în ochi că este capitalistă şi că exploatează munca. Insolenţa acuzaţiilor nu putea fi egalată decît doar de stupoarea provocată de acest atac uluitor. Bătrînul general Ivan Ivanovici Drozdov, prieten de ani de zile şi fost camarad de arme cu decedatul general Stavroghin, om onorabil (în felul său) şi binecunoscut aici la noi de toată lumea, foarte încăpăţînat şi arţăgos, care mînca teribil de mult şi se temea teribil de ateism, se lansă la una din seratele Varvarei Petrovna în discuţie cu un tînăr celebru. Chiar după primul schimb de cuvinte tînăra celebritate îi trînti drept în faţă : „Daţi-rni voie să vă spun că sînteţi un general dacă vorbiţi aşa", adică în sensul că nici nu găsea un termen mai injurios decît cuvîntul de general. Ivan Ivanovici se înfurie peste poate : „Da, domnul meu, sînt general şi încă generallocotenent şi mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu, iar dumneata, domnule, eşti un mucos şi ateu !" Se iscă un scandal nemaipomenit. A doua zi cazul fu relevat în presă şi se iniţie strângerea de semnături pe un protest colectiv împotriva „abominabilei conduite" a Varvarei Petrovna, care a refuzat să-l alunge imediat pe general din casă. într-o revistă ilustrată apăru o caricatură muşcătoare în care Varvara Petrovna, generalul şi Stepan Trofimovici erau reprezentaţi în chip de trio retrograd; sub caricatură fuseseră inserate şi nişte stihuri ale unui poet la modă, scrise anume pentru acest caz. în treacăt fie spus, mulţi dintre cei ajunşi la gradul de general au într-adevăr obiceiul ridicol de a spune cu emfază : „Mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu"... ca şi cum dumnealor n-ar fi avut acelaşi ţar cu noi ăştia, simpli supuşi, ci unul aparte, exclusiv al lor. Era evident imposibil pentru Varvara Petrovna şi prietenul ei de a mai rămîne la Petersburg, cu atît mai mult cu cît şi Stepan Trofimovici la rîndul lui suferi un fiasco definitiv. Nemaiputîndu-se abţine, el începu să vorbească în numele artei, invocînd drepturile acesteia, ceea ce atrase asupra lui şi mai multă batjocură. Cu prilejul ultimei sale conferinţe publice el se gîndi să-şi impresioneze auditoriul apăsînd pe coarda civică şi nădăjduind că prin variaţiuni de elocinţă pa tema „surghiunului" său va izbuti să mişte inimile şi să capteze simpatia şi respectul publicului. Recunoscu necondiţionat inutilitatea şi ridicolul cuvîntului „patrie" ; acceptă Şi ideea influenţei pernicioase a religiei, dar ţinu să declare 29 sus şi tare că o pereche de cizme este mai prejc s decît un Puşkin ", şi chiar mult mai prejos. Fluierat şi huiduit fără nici o milă, el izbucni în lacrimi chiar pe estradă, în faţa auditoriului. Varvara Petrovna îl aduse acasă mai mult mort decît viu. „On vi'a trăite comme un vieux bonnet de coton !" * bolborosea el năuc. Ea îl îngriji toată noaptea, silin-du-l să ia picături de esenţă pe bază de frunze de vişin şi foi de dafin, şi repetînd mereu pînă în ziuă : „Dumneata eşti încă un om util; te vei afirma încă ; vei fi apreciat... în altă parte". A doua zi, de dimineaţă, se prezentară la Varvara Petrovna cinci literaţi, dintre care trei complet necunoscuţi, pe care ea nici nu-i văzuse vreodată. Cu un aer grav ei declarară că au examinat chestiunea revistei pe care ea îşi propune s-o înfiinţeze şi au adoptat hotărîrea respectivă. Nicicînd şi pe nimeni nu autorizase Varvara Petrovna să examineze şi să decidă ceva în privinţa revistei sale. Hotărîrea celor cinci era : ca îndată după înfiinţarea revistei Varvara Petrovna urma s-o transmită lor, împreună cu fondurile respective şi cu titlul de liberă asociere, iar dumneaei personal să se reîntoarcă la Skvoreşniki, fără a uita să-l ia totodată cu dînsa şi pe Stepan Trofimovici „care a devenit prea demodat". Din delicateţe cei cinci acceptau să-i recunoască dreptul de proprietate şi să-i trimită anual a şasea parte din beneficiu. Lucrul cel mai înduioşător în toată afacerea aceasta era că din cei cinci indivizi cu siguranţă patru nu urmăreau nici un fel de scopuri venale, ci se agitau exclusiv în numele „cauzei generale". — Am plecat complet năucit, povestea Stepan Trofimovici, nu eram în stare să pricep absolut nimic şi, mi-aduo aminte, repetam într-una în ritmul roţilor vagonului: „Vek şi Vek, şi Lev Kambek '-, Leu Kambek şi Vek şi Vek..." şi dracu mai ştie ce, pînă am ajuns la Moscova. Abia acolo m-am dezmeticit, venindu-mi în fire complet, ca şi cum acolo la Moscova puteam găsi într-adevăr cu totul altceva ! Ei bine, dragii mei prieteni! izbucnea el cîteodată pe un ton de subită exaltare. Nu vă puteţi închipui cîtă amărăciune şi tristeţe, * M-au tratat ca pe un bătrîn zaharisi (Fr.) cîtă furie îţi cuprinde sufletul, cînd vezi cum o idee măreaţă, pe care o nutreşti de ani de zile şi te închini ei cu sfinţenie, este preluată de nişte ignoranţi ca s-o tîrască în stradă, eta-lînd-o în faţa unor imbecili ca şi ei, îneît deodată o regăseşti la bîlci, absolut de nerecunoscut, terfelită, tăvălită în noroi, înfăţişată anapoda, diform şi obtuz, lipsită de proporţii şi armonie, lăsată de izbelişte, ca o jucărie în mîinile unor copii nepricepuţi! Ei bine, în vremea noastră n-a fost aşa, şi nu la aşa ceva aspiram noi. Nu, nu, la cu totul altceva. Nu mai recunosc nimic... Dar vremea noastră va trebui să revină ca să repună pe baze solide şi să îndrepte pe făgaşul cel drept tot ce s-a şubrezit şi se clatină astăzi. Altminteri, ce se va întîmpla ? VII Imediat după reîntoarcerea din Petersburg, Varvara Petrovna îşi expedie prietenul „să se reconforteze" în străinătate. De altfel, începuse şi ea să simtă de la un timp încoace că o separaţiune vremelnică dintre ei se impune. Stepan Trofimovici primi vestea plecării cu mare entuziasm, „Acolo renasc! strigă el. în sfîrşit, mă întorc acolo la ştiinţă !" Chiar în primele scrisori însă trimise din Berlin, reapărură aceleaşi accente de lamentare permanentă. „Inima mea e zdrobită, scria el Var-varei Petrovna, nu pot uita nimic ! Aici, la Berlin, totul îmi evocă trecutul, primele elanuri şi primele suferinţe. Unde este ea ? Unde sînt ele amîndouă ? Unde sînteţi voi, cei doi îngeri ai mei, de care nu am fost demn niciodată ? Unde este fiul meu, fiul meu iubit ? Unde sînt, în sfîrşit, eu însumi, cel de altădată, cu forţe de oţel şi neclintit ca o stîncă, cînd un An-' drejeff oarecare, un bufon ortodox cu barbă, peut briser mon existence en deux*" etc. etc. In ce priveşte referirea lui Stepan Trofimovici la fiul său, nu-l văzuse pe acesta decît de două ori: pentru prima oară la naşterea acestuia, iar a doua oară — cu totul recent — la Petersburg, unde tînărul se pre- * Poate să-mi distrugă viaţa (Fr.) 31 ■ gătea să intre la Universitate. Toată viaţa lui, băiatul, după cum am spus, a fost crescut pe cheltuiala Varvarei Petrovna de nişte mătuşi în gubernia O-sk la vreo şapte sute verste de Skvoreşniki. Cît despre Andrejeff, adică Andreev, acesta era pur şi simplu un negustor din localitate, un personaj ciudat, care pe lîngă ocupaţia lui de băcan în oraşul nostru era şi ar-heolog-autodidact, colecţionar pasionat de antichităţi ruseşti, şi care avea pretenţia de a rivaliza cu Stepan Trofimovici în erudiţie, mai cu seamă în sfera opiniilor progresiste. Acest negustor onorabil, cu barbă albă şi ochelari respectabili în montură de argint, rămăsese dator lui Stepan Trofimovici patru sute ruble pentru cele cîteva deseatine de pădure vîndute din moşioara lui de lîngă Skvoreşniki pentru defrişare. Deşi Varvara Petrovna avusese grijă să-l finanţeze din belşug pe prietenul ei pentru această călătorie la Berlin, se vede treaba că Stepan Trofimovici conta în mod deosebit pe aceste patru sute de ruble pentru anumite cheltuieli secrete, probabil, de vreme ce era aproape să izbucnească în plîns, cînd Andrejeff îi ceru o amînare de o lună, la care de altfel avea şi dreptul, căci tot restul sumei îl achitase anticipat cu o jumătate de an înainte de termen, la rugămintea lui Stepan Trofimovici presat de nu ştiu ce nevoi urgente. Varvara Petrovna citi cu o curiozitate avidă această primă scrisoare şi, subliniind cu creionul exclamaţia : „Unde sînt ele amîndouă ?", notă pe ea data primirii şi o încuie în cunoscuta casetă. El se gîndea desigur la cele două soţii ale sale decedate. în cea de a doua scrisoare trimisă din Berlin placa era total schimbată. „Lucrez cîte douăsprezece ore pe zi („unsprezece i-ar fi ajuns", mormăi Varvara Petrovna), răscolesc bibliotecile, confrunt texte, iau note, alerg, am întîlniri cu profesorii. Am reluat cunoştinţa cu excelenta familie Dundasov. Ce încîntătoare este Nadejda Nikolaevna chiar şi astăzi ! Vă trimite salutări. Tînărul ei soţ şi cei trei nepoţi sînt cu toţii la Berlin. Serile le petrec cu tineretul în discuţii ce se prelungesc pînă la ziuă ; sînt un fel de serate ateniene, dar numai sub raportul fineţei şi eleganţei ; totul poartă pecetea unei distincţii emoţionante ; multă muzică, melodii spaniole, visuri de înnoire a întregii omeniri, ideea frumuseţii eterne, Madona Sixtină !3, lumină brăzdată de fîşii de întuneric, dar pînă şi soarele are pete ! O, scumpa mea prietenă, nobilă şi fidelă prietenă ! Sufleteşte eu sînt cu dumneata şi al dumitale, numai cu dumneata întotdeauna şi oriunde en tout pays *, fie chiar şi dans le pays de Makar et de ses veaux **, despre care, îţi aduci aminte, vorbeam adesea înfioraţi la Petersburg înainte de plecare. îmi amintesc zîmbind. Trecînd peste graniţă m-am simţit neprimej-dios, un sentiment ciudat, nou, pe care îl încerc pentru prima oară după atîţia şi atîţia ani..." etc. etc. „Prostii! decretă Varvara Petrovna, depunînd şi această scrisoare în casetă ; de vreme ce seratele ateniene ţin pînă la ziuă, n-are cum să-şi consacre cărţilor cîte douăsprezece ore pe zi. O fi fost beat cînd le-a scris ? Şi Dundasova aceasta cum de cutează să-mi trimită salutări ? De altfel, lasă-l să se amuze..." Fraza „dans le pays de Mako.r et de ses veaux" era o traducere a proverbului rusesc corespunzînd zicalei „unde şi-a înţărcat dracul copiii". Stepan Trofimovici, care s-ar fi priceput desigur să transpună mult mai bine proverbele sau zicalele ruseşti în limba franceză, intenţionat le traducea însă în modul cel mai stupid, convins că maniera aceasta nu e lipsită de şic, părîndu-i-se şi spirituală totodată. Escapada lui însă nu dură mult. în mai puţin de patru luni îl prinse disperarea şi se reîntoarse în grabă la Skvoreşniki. Ultimele sale scrisori, pline exclusiv de efuziuni sentimentale faţă de prietena lui absentă, erau literalmente scăldate în lacrimile despărţirii. Unele firi se ataşează de casă ca nişte căţei. Revederea celor doi prieteni fu înduioşătoare. După două zile totul reintră în vechiul său făgaş şi viaţa păru că se scurge şi mai plicticos. „Dragul meu, îmi spuse Stepan Trofimovici peste două săptămîni, cu un aer de mare confidenţă, dragul meu, am descoperit o cumplită noutate... pentru mine : je suiş un simplu parazit et rien de plus ! Mais r-r-rien de plus!" *** + In orice ţară. (Fr.) ** In tara lui Makar şi a viţeiilor lui. (Fr.) *** Sînt... şi nimic mai mult ! Dar n-n-nimic mai mult ! (Fr.) 33 3 — Dostoievski — Opere voi. 7 VIII Urmă apoi o perioadă de linişte completă care dură aproape nouă ani. Izbucnirile nervoase şi hohotele de plîns pe umărul meu ce se repetau cu regularitate nu tulburau cu nimic existenţa noastră tihnită. Mă şi miră faptul că Stepan Trofimo-vici nu se îngraşă în acest răstimp. Atîta doar că i se mai împurpura nasul şi chipul începu să trădeze mai multă bunăvoinţă. Treptat se formă în jurul său un cerc constant de prieteni, destul de restrîns, de altfel. Deşi Varvara Petrovna se cam ţinea în afara acestui cerc, noi o consideram drept patroana noastră. După lecţia din Petersburg ea se stabili definitiv în oraşul nostru ; iarna locuia în casa cea mare din ora?, iar vara în conacul moşiei sale din împrejurimi. Nicicînd nu s-a bucurat ea de un prestigiu şi de o influenţă atît de mare în societatea noastră provincială ca în aceşti ultimi şapte ani, adică pînă în zilele cînd administraţia guberniei a fost preluată de guvernatorul actual. "Vechiul nostru guvernator, blîn-dul şi neuitatul Ivan Osipovici, era ruda ei apropiată, căruia ea cîndva îi făcuse un mare bine. Soţia lui se cutremura numai la gîndul că ceva din comportarea lor ar putea eventual să displacă Varvarei Petrovna, iar veneraţia societăţii locale ajunsese aproape pînă la un fel de idolatrizare. Toate acestea, fireşte, îi priau şi lui Stepan Trofimovici. Era membru al clubului gubernial, pierdea cu aer degajat şi plin de demnitate la cărţi, cîştigîndu-şi stima generală, deşi în ochii multora nu apărea decît ca o figură de „savant". Mai tîrziu, cînd Varvara Petrovna îi îngădui să locuiască într-o casă separată, noi ne simţeam şi mai în voie. Ne întruneam la el de două ori pe săptămînă ; petreceam de minune, mai cu seamă cînd ne trata din belşug cu şampanie. Vinul se cumpăra de la băcănia aceluiaşi Andreev. Varvara Petrovna achita în fiecare jumătate de an conturile, iar ziua acestor plăţi era totdeauna şi o zi de holerină. Cel mai vechi membru al micului nostru cerc era considerat Liputin, funcţionar la cancelaria gubernială 14, un om destul de în vîrstă, mare liberal, care în oraş trecea şi drept un ateist notoriu. Era căsătorit pentru a doua oară cu o tinerica drăguţă, care i-a adus se pare şi o zestre bunicică ; mai era tată a trei fete mari. Îşi ţinea familia aproape totdeauna în34 chisâ în casa şi cu frica în Dumnezeu ; era peste măsură de zgîrcit, iar cu veniturile din slujbă îşi cumpărase o căsuţă, ba îşi încropise şi un oarecare capital. Avea o fire de om fără astîmpăr avînd şi un grad mic în funcţiune ; nu prea era respectat în oraş, iar în cercurile mai sus-puse nu avea succes. Unde mai pui că era şi un bîrfitor notoriu, pedepsit pentru îndeletnicirea aceasta destul de dureros o dată de un ofiţer şi încă o dată de un moşier, respectabil tată de familie. Totuşi, noi ţineam la el pentru inteligenţa lui ageră, setea de a cunoaşte şi jovialitatea lui cam răutăcioasă. Varvara Petrovna nu-l prea suferea, dar el se pricepea nu ştiu cum, totdeauna, să se dea bine pe lîngâ dînsa. Ea nu-l prea înghiţea nici pe Şatov, care abia în ultimul an devenise membru al cercului. După mai mulţi ani de studenţie, fusese exclus din universitate în urma unui scandal ; în copilărie fusese elevul lui Stepan Trofimovici, se născuse din tată iobag, răposatul Pavel Feodorov, valet la moşia Varvarei Petrovna, şi crescuse sub grija ei. Varvara Petrovna nu-l suferea pentru mîndria şi ingratitudinea lui şi nu putea sâ-i ierte faptul că după eliminarea din universitate n-a venit îndată la dînsa ; dimpotrivă, nici chiar la scrisoarea ei nu-i răspunsese nimic, preferind să se angajeze la un oarecare negustor mai civilizat, ca preceptor la copii. împreună cu familia acestui negustor plecă în străinătate, mai curînd în calitate de dădacă decît de preceptor ; dar dorinţa de a pleca în străinătate îl făcu să treacă peste toate astea. Copiii aveau şi o guvernantă rusoaică, o fată vioaie, care se angajase abia înainte de plecare, fiind luată mai mult pentru că ceruse un salariu foarte modest. Peste vreo două luni negustorul o con-cedie pentru „idei prea libere". Şatov se luă după ea şi curînd se căsătoriră la Geneva. După vreo trei săptămîni de căsnicie se despărţiră, ca nişte oameni liberi, cum se considerau, pe care nu-i poate lega nimic ; bineînţeles, şi din cauza sărăciei. Mult timp după aceea el rătăci singur prin Europa, trăind din tot felul de expediente ; se spunea că a încercat şi ocupaţia de lustragiu şi de hamal în port. în sfîrşit, acum un an s-a întors în locurile natale insta!îndu-se la o mătuşă bătrînă pe care a trebuit să o înmormînteze la o lună după aceea. Cu sora sa Daşa, crescută tot de Varvara Petrovna, şi care avea în casă o poziţie de favorită bucurîndu-se de un tratament foarte onorabil, fiind înconjurată de respect şi consideraţie,. 35 întreţinea relaţii sporadice şi distante. Intre noi rămînea mereu ursuz şi nu prea vorbăreţ ; doar cîteodată, şi numai cînd se simţea atins în convingerile sale, se aprindea reacţio-nînd bolnăvicios şi fără a-şi controla limbajul. „Pe Şatov trebuie mai întîi să-l legăm şi după aceea să stăm cu el la dis- cuţii", glumea uneori Stepan Trofimovici, deşi îl iubea mult. In străinătate, Şatov îşi schimbase radical unele din convingerile sale socialiste de altădată, sărind în extrema cealaltă. Era unul din acei ruşi idealişti, care impresionaţi de o idee puternică se lăsau total cuprinşi de ea şi uneori copleşiţi pentru totdeauna. Oamenii de felul lui niciodată nu sînt în stare să elucideze şi să domine această idee din plin, ci aderă la ea fervent, cu toată pasiunea credinţei, şi astfel o viaţă întreagă rămîn sub puterea acesteia zbătîndu-se în convulsii supreme ca sub greutatea unui pietroi rostogolit peste ei şi pe jumătate striviţi de imensa lui greutate. Ca exterior, Şatov corespundea întru totul convingerilor sale : era stîngaci, blond, cu părul vîlvoi, de statură scund, spătos, buzat, cu sprîncene albicioase atîrnîndu-i stufos deasupra ochilor, cu fruntea încruntată, cu o privire neprietenoasă, îndărătnic lăsată în pă-mînt şi tot timpul parcă ruşinată. In pieptănătura lui nu lipsea niciodată un moţ, care nu voia nicicum să rămînă lipit şi stătea veşnic ţeapăn. Avea vreo douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani. „Nici nu mă mir că nevastă-sa 1-a lăsat", spuse într-o zi Varvara Petrovna, privindu-l mai atentă. Căuta să se îmbrace îngrijit, cu toată sărăcia lui lucie. Nu apelă la ajutorul Varvarei Petrovna nici acum, descurcîndu-se el ştie cum ; îşi găsea de lucru pe la negustori. Într-un timp lucră şi în prăvălie ; urma la un moment dat să se îmbarce pe un vapor încărcat cu mărfuri ca ajutor al procuristului, dar se îmbolnăvi chiar în ajunul plecării. E greu să-şi închipuie cineva cîtă mizerie era în stare să îndure acest om, dar nici că-i păsa. Varvara Petrovna, aflînd de boala lui, îi trimise în secret şi anonim o sută de ruble ; el însă izbuti să afle cine i-a trimis banii, chibzui îndelung, primi suma şi se duse săi mulţumească. Fericită, ea îl întîmpină cu multă căldură, dar şi de data aceasta el îi înşelă aşteptările : nu stătu decît vreo cinci minute, tăcu tot timpul cu privirea plecată şi un zîmbet stupid pe buze, pentru ca deodată, fără să mai asculte ce spune ea şi tocmai în punctul cel mai interesant al conversaţiei, să se ridice brusc, s-o salute stîngaci, cumva întors 30 numai cu umărul spre dînsa, reuşind chiar să atingă şi să-i răstoarne totodată măsuţa elegantă de lucru, făcînd-o ţăndări, şi plecă de acolo nici viu, nici mort de ruşine. Liputin îi reproşa mult timp după aceea faptul că el nu ştiuse să respingă cu dispreţ această sută de ruble oferită de fosta lui stă-pînă, moşiereasa despotică, şi nu numai că a primit banii, dar s-a mai dus să-i şi mulţumească. Şatov, trăia, singuratic, undeva pe la marginea oraşului, şi nu prea îi plăcea să vină cineva la el, nici chiar dacă era vreunul dintre noi. Se prezenta însă regulat la seratele lui Stepan Trofimovici şi lua la plecare ziare şi cărţi. Venea la aceste serate şi un alt tînăr, cu numele de Vir-ghinski, funcţionar de pe aici, care părea că semăna întru-cîtva cu Şatov, deşi era complet opus lui sub toate raporturile ; dar şi acesta era „familist". Un tînăr foarte potolit şi jalnic la înfăţişare, cam de vreo treizeci de ani, dar cu oarecare studii, deşi mai mult autodidact. Era slujbaş sărac, căsătorit, avea în grija sa şi o mătuşă şi pe sora neveste-si. Atît nevastă-sa, cît şi celelalte femei din casa lui, de altfel, aveau convingeri ultramoderne, dar felul lor de a se manifesta în această privinţă era destul de grosolan ; era, cum s-ar zice, „ideea coborîtă în stradă", după expresia lui Stepan Trofimovici, spusă cu nu ştiu ce alt prilej. Luau totul din cărţi şi din primele zvonuri parvenite din mijlocul cercurilor noastre progresiste ; erau gata să arunce la lada de gunoi orice, numai să existe un îndemn. Doamna Virghinskaia era de profesie moaşă ; înainte de măritiş locuise mult timp la Petersburg. Virghinski apărea în toate manifestările lui ca un om de o rară puritate a inimii şi nu prea mi-a fost dat să întîlnesc la alţii atîta curăţenie sufletească. „Niciodată n-am să mă lepăd de aceste speranţe luminoase", îmi spunea el cu ochi înflăcăraţi. Despre aceste „speranţe luminoase" vorbea totdeauna cu glas scăzut, cu voluptate, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi vorbit despre un mare secret. Era destul de înalt ca statură, dar foarte subţire şi îngust în umeri, şi cu un păr extrem de rar, roşcovan. Toate ironiile arogante ale lui Stepan Trofimovici, pe seama unora din opiniile lui, Virghinski le primea cu multă blîn-deţe, iar cînd îl combătea uneori, o făcea cu toată seriozitatea şi de multe ori reuşea să-l pună în încurcătură. Stepan Trofimovici îl trata cu bunătate şi în general faţă de noi toţi se purta cu un fel de dragoste părintească. 37 — Voi toţi faceţi parte din categoria celor ,,neisprăviţi", zicea el în glumă, adresîndu-se lui Virghinski, toţi dealde voi! Deşi n-aş putea spune că am observat Ia dumneata acea măr-gi-ni-re pe care am constatat-o la Petersburg chez c<?\-seminaristes *, totuşi sînteţi nişte necopţi. Şatov doreşte grozav să se maturizeze, dar şi el este un neisprăvit. — Dar eu ? întrebă Liputin. — Iar dumneata faci parte pur şi simplu dintre acei oameni de mijloc care ştiu să se adapteze în orice împrejurări... Pentru ca Liputin să se simtă jignit. Se spunea despre Virghinski, şi din păcate nu fără temei. că soţia lui, la nici măcar un an de căsătorie legitimă, lar fi anunţat să se considere „demis" pentru că ea îl preferă pe Lebeadkin. Acest Lebeadkin, venit nu se ştie de unde, s-a dovedit ulterior un personaj foarte suspect şi nicidecum un căpitan în retragere, cum se recomandase. Nu ştia decît să-şi răsucească mustaţa, să bea şi să pălăvrăgească, îndrugînd verzi şi uscate. Fără multă ceremonie, individul s-a mutat îndată Ia ei, bucuros că avea gratuit întreţinerea ; mînca şi doimea la ei, ajungînd în cele din urmă să-l trateze de sus chiar pe stăpînul casei. Se mai spunea că Virghinski, ascul-tînd comunicarea de demitere pe care i-o făcuse nevastă-sa. i-ar fi declarat : „Dragă prietenă, pînă acum te-am iubit numai, acuma te şi stimez" IS, deşi nu-mi vine a crede că un asemenea aforism, demn de un roman din antichitate, să fi fost cu adevărat rostit ; dimpotrivă, se pare că în realitate el ar fi izbucnit în hohote de plîns. într-o zi, la vreo două săptămîni după „demitere", ei toţi, toată „familia" adică, au plecat să facă o plimbare în afară din oraş, într-o pădurice, să ia, împreună cu nişte cunoştinţe, ceaiul. Virghinski era, cică, într-o dispoziţie de exuberanţă înfrigurată şi chiar a dansat. Deodată însă, fără să fi intervenit în prealabil vreo ceartă, 1-a apucat pe namila de Lebeadkin, care dansa cancan solo, cu amîndouă mîinile de păr şi apleeîndu-i capul 1-a tras roată după el cu ţipete, strigăte şi lacrimi. Namila se sperie atît de tare, îneît nici nu încercă să se apere şi tot timpul cit fu purtat aşa de păr nu scoase aproape nici o vorbă ; după păruială însă, arboră un aer de nobilă indignare, de care •* La aceşti seminarişti. (Fr.) poate fi capabil un gentilom jignit la culme. Toată noaptea Virghinski o imploră în genunchi pe nevastă-sa să-l ierte ; dar i se refuză iertarea, pentru că nu acceptase să-i ceară scuze lui Lebeadkin ; afară de asta fu demascat ca un om cu vederi înguste şi de o prostie crasă ; această din urmă învinuire se întemeia pe faptul că în explicaţia lui cu o femeie a căzut în genunchi. Curînd căpitanul dispăru şi nu se mai întoarse în oraşul nostru decît abia în ultimul timp, însoţit de o soră a sa şi animat de noi intenţii ; dar despre el vom avea de vorbit mai încolo. Aşadar, nu-i de mirare că sărmanul „familist" simţea nevoia să vină în societatea noastră să-şi mai aline sufletul. De altfel despre treburile lui de acasă nu deschidea niciodată vorba. O singură dată, plecînd cu mine de la Stepan Trofimovici, încercă pe drum să-mi vorbească mai pe ocolite despre situaţia lui, dar tot el se grăbi îndată să-şi curme confesiunea şi, apueîndu-mă de mînă. strigă cu înflăcărare : — Dar n-are nici o importanţă ; e un caz particular şi nimic mai mult ; asta nu va dăuna niciodată „cauzei comune" Se întîmpla să vină în cercul nostru şi musafiri ocazionali ; venea uneori ovreiaşul Leamşin, venea căpitanul Kartuzov. într-o vreme frecventă cercul şi un bătrînel dornic să se instruiască, dar acesta, curînd, deceda. Liputin îl introduse pe un pastor exilat, Slonţevski şi un timp fu acceptat din principiu ; ulterior însă încetară să-l primească. IX La un moment dat în oraş începu să circule zvonul precum că cercul rfostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare ; or, în realitate totul se reducea la o îneîntă-toare vorbărie liberală, perfect inofensivă şi în manieră cu totul rusească. „Un liberalism nobil, şi elevat" şi „un libera! nobil şi elevat", adică un liberal fără scop, sînt posibile numai în Rusia. Stepan Trofimovici, ca orice om de spirit, avea nevoie de auditoriu ; mai mult, trebuia să aibă şi conştiinţa faptului că îşi îndeplinea suprema datorie de propagator cie 33 idei. Şi, în sfîrşît, era atît de plăcut să bei şampanie într-o bună tovrăşie şi să faci un schimb de reflexii picante şi de un gen binecunoscut despre Rusia şi „spiritul rus", despre Dumnezeu în general şi despre un „Dumnezeu rus", în special ; să repeţi pentru a nu ştiu cîta oară anecdote ruseşti de scandal arhicunoscute de toată lumea. Nu ezitam să gustăm şi din aroma cancanurilor locale, ceea ce ne dădea prilejul să emitem tot felul de sentinţe severe pătrunse de înaltă moralitate. Atingeam şi chestiuni de ordin general uman, discutam grav şi despre destinele viitoare ale Europei şi ale omenirii; preziceam sentenţios că Franţa, după perioada cezariană, va decade brusc pe treapta unui stat de mîna a doua şi eram ferm convinşi că asta se va întîmpla foarte curînd şi fără prea multe tribulaţii. Prezisesem Papei încă de mult un rol de simplu mitropolit în Italia reunită şi eram absolut convinşi că întreaga această problemă milenară nu este decît o bagatelă în secolul nostru al umanismului, industriei şi căilor ferate. De altfel, „liberalismul superior rusesc" nici nu tratează altfel aceste probleme. Stepan Trofimovici mai perora uneori despre artă, destul de frumos, dar cam abstract. îşi aducea aminte cîteodată despre prietenii lui din tinereţe, tot personalităţi marcante în istoria dezvoltării noastre ; îşi amintea cu duioşie şi veneraţie de ei, dar şi cu oarecare invidie. Dacă se întîmpla să ne plictisim prea tare, evreul Leam-şin (un umil funcţionar în serviciul poştei), bun pianist, se aşeza şi ne cînta, iar în pauze ne distra ilustrînd fia grohăitul unui porc, fie o furtună, fie chinurile naşterii cu primul ţipăt al copilului etc. etc. ; de altfel numai pentru asta era şi invitat, iar daca se întîmpla să bem ceva mai mult — deşi aşa ceva se întîmpla mai rar — îi dădeam şi noi drumul şi într-o zi chiar am cîntat în cor şi cu mult entuziasm, acompaniaţi de Leamşin, Marsilieza. De altfel nu ştiu dacă a fost foarte reuşit. Ziua memorabilă de nouăsprezece februarie am întîmpinat-o cu entuziasm. Cu mult înainte chiar de apropierea acestei date am golit cîteva rînduri de pahare în cinstea ei, rostind discursuri potrivite. Asta s-a întîmplat de mult de tot, cînd nu aveam printre noi nici pe Şatov nici pe Virghinski şi cînd Stepan Trofimovici locuia încă în aceeaşi casă cu Varvara Petrovna. Cu cîteva zile înainte de marea sărbătoare, Stepan Trofimovici s-a apucat 40 să zică pe nas nişte versuri cunoscute, deşi cam ciudate, compuse probabil de un fost moşier liberal : Vin mujicii cu topoare, O, ce grozăvie mare... în sfîrşit, cam aşa ceva, nu-mi aduc aminte exact cum sunau. Varvara Petrovna, auzindu-le, i-a strigat : „Prostii, prostii!" şi a plecat înfuriată. Liputin, care asistase la această scenă, i-a spus ironic lui Stepan Trofimovici : — Ar fi regretabil dacă foştii iobagi ar cauza într-adevăr de bucurie domnilor moşieri niscai neplăceri, şi făcu un gest cu degetul în jurul propriului său gît. — Cher ami *, răspunse cu multă bonomie Stepan Trofimovici, crede-mă că acest lucru (şi el repetă gestul cu degetul în jurul gîtului) nu va fi de nici un folos nici moşierilor noştri, şi nici nouă tuturor în general. Chiar şi fără capete, noi tot nu vom şti să înfăptuim nimic, deşi tocmai capetele noastre ne împiedică cel mai mult să raţionăm cum trebuie. Notez că la noi foarte multă lume credea că în ziua proclamării manifestului se va produce ceva extraordinar, în sensul prezis de Liputin, şi asta o susţineau aşa-numiţii cunoscători ai poporului şi ai problemelor statului. Se pare că şi Stepan Trofimovici împărtăşea această credinţă, ba în aşa măsură, încît cu cîteva zile de marele eveniment ceru voie Varvarei Petrovna să plece în străinătate ; într-un cuvînt, se arătă cam îngrijorat. Dar iată că trecu şi ziua cea mare, mai trecu un timp, şi zîmbetul lui de superioritate satisfăcută îi reapăru pe chip. El emise în faţa noastră cîteva idei remarcabile despre firea rusului în general şi aceea a ţăranului rus în special. — Oameni pripiţi cum sîntem, prea ne-am grăbit cu bunii noştri ţărani, îşi încheie el şirul de idei remarcabile. Am adus problema aceasta pe tapet şi cîţiva ani de-a rîndul un sector întreg al literaturii s-a ocupat de ei ca de o preţioasă nestemată nou descoperită. Am pus cununi de lauri pe capete pline de păduchi. Satul rusesc în decurs de un mileniu întreg nu ne-a dat decît dansul şi cîntecul komarinski. Un remarcabil poet rus, înzestrat de altfel şi cu o puternică doză de spirit i glumeţ, văzînd-o pentru prima oară pe celebra Rachellfl * Dragă piietene. (Fr.) 41 pe scenă a strigat plin de entuziasm : „N-aş da-o pe Rachel pentru mujicul rus !'" Eu sînt gata însă să merg şi mai departe : aş da toţi mujicii ruşi în schimbul unei Rachel. E timpul să privim lucrurile cu mai multă luciditate şi să nu confundăm catranul nostru autohton rudimentar cu bouquet de l'imperatrice *. Liputin se declară imediat de acord, observînd însă că este totuşi necesar să se treacă peste anumite consideraţii lăudîn-du-i pe ţărani ; că pînă şi doamnele din societatea înaltă plîng cînd citesc Anton-Goremîka l~, iar unele din ele au şi scris chiar din Paris vechililor de pe moşiile lor să se poarte de acum încolo cu ţăranii cît se poate mai uman. Se întîmplă, ca un făcut, ca nu mult după ce începură să circule zvonurile despre Anton Petrov 18 în gubernia noastră, şi numai la cincisprezece verste de Skvoreşniki, să se producă oarecare evenimente neplăcute pentru care se luă măsura pripită de a se trimite acolo un detaşament. De data aceasta Stepan Trofimovici se arătă atît de emoţionat, încît ne sperie şi pe noi. Striga la club că trebuiesc mai multe trupe, că e nevoie să fie chemate telegrafic unităţi dintr-un judeţ vecin ; stăruia pe lîngă guvernator încercînd să-l convingă că el n-ar avea nici un amestec ; implora să nu fie implicat cumva şi el, din cauza reputaţiei lui, în această afacere ; şi propunea să se comunice imediat autorităţilor în drept la Petersburg conţinutul declaraţiei sale. Bine că totul s-a terminat repede şi fără nici un fel de urmări ; eu însă am rămas atunci foarte mirat de comportarea lui Stepan Trofimovici. Aproximativ trei ani mai tîrziu, după cum se ştie, a început să se vorbească la noi despre „naţionalitate" şi se născu o „opinie publică". Stepan Trofimovici nu mai putea de rîs. — Dragii mei, ne povăţuia el, „naţionalitatea" dacă s-a „născut" cu adevărat, cum vor să ne încredinţeze acum gazetele, se află deocamdată încă pe băncile şcolii, într-o oarecare şcoală nemţească Peterschule 1!>, cu carte nemţească în faţă, tocind la nesfîrşit o lecţie nemţească, iar învăţătorul neamţ o pune de cîte ori este nevoie să stea în genunchi. Pentru dascălul neamţ — toate laudele mele ; dar e mult mai * Buchetul împărătesei (parfum) (Fr.) probabil că nimic nu s-a întîmplat, nimic asemănător n-a luat naştere şi că totul decurge ca şi pînă acum, adică la voia întîmplării, şi graţie şi sub ocrotirea Domnului. Şi eu cred că este prea de-ajuns pentru Rusia, pour notre sainte Russie *. De altfel, tot acest panslavism şi naţionalism e ceva prea vechi, ca să pară nou. Ideea naţională, dacă vreţi, niciodată nu s-a manifestat la noi decît în chip de fantezie boierească vîntu-rată prin saloanele cluburilor, iar dacă vreţi şi mai precis în chip de moft al domnilor de la Moscova. Nu mă refer bineînţeles la vremea lui Igor20. Şi în definitiv, toate acestea nu sînt decît o consecinţă a trîndăviei. La nci totul purcede din trîndăvia noastră neasemuită, atît ce e bun cît şi ce e bine. Toate ne vin de la acea trîndăveală boierească, simpatică, cultă şi capricioasă ! De treizeci de mii de ani o tot spun mereu. Nu ştim noi să trăim din propria noastră muncă. Şi ce le-a venit acum acolo cu opinia asta publică, „născută" la noi, aşa deodată, din senin, picată din cer ? Cum de nu înţeleg oamenii aceştia că pentru a te bucura de o opinie e nevoie în primul rînd de muncă, de muncă proprie, de un început propriu, de o iniţiativă proprie în făptuire, e nevoie de experienţă proprie ! Pe degeaba nimic nu se obţine. Să muncim, aşadar, să muncim şi abia atunci să pretindem a avea propria noastră opinie. Dar, pentru că noi niciodată n-o să ne apucăm de treabă, e limpede că şi opinie vor avea în lecui nostru toţi aceia care au lucrat pentru noi pînă acum, adică aceeaşi Europă, aceiaşi nemţi, dascălii noştri de mai bine de două sute de ani. Afară de asta, Rusia, prin ea însăşi, constituie o mare confuzie, mult prea mare pentru ca noi singuri să fim în stare s-o dezlegăm, fără ajutorul nemţilor şi fără un efort de muncă ! Iată, de peste douăzeci de ani eu tot trag clopotul ele alc.rmă şi fac apel la muncă ! Mi-am sacrificat toată viaţa pentru acest deziderat în care am crezut ca un nebun ! Acum nu mai cred în nimic, dar nu încetez să dau alarma şi voi continua aşr, pînă la sfîrşit, pînă la mormînt; voi trage ele funîe pînă cînd o să-mi cînte prohoJul ! Iar noi, vai, nu făceam decît că zicem amin la aceste cuvinte. Apk.udam pe dascălul nostru, şi cu ce ardoare ! Ei Pentru sfînta noastră Rusie, (Fr.) bine, domnilor, nu vi se pare că şi astăzi răsună încă adesea şi ne este dat să auzim la tot pasul asemenea discursuri, presărate cu tot felul de vechi baliverne ruseşti „drăguţe", „spirituale", „liberale" ? Dascălul nostru credea în Dumnezeu. — Nu înţeleg de ce toată lumea mă consideră aici drept un ateu,? spunea el uneori. Eu cred în Dumnezeu, mais distin-guons *, eu cred în el ca într-o fiinţă care nu se recunoaşte pe sine ca atare decît numai prin eul meu. N-o să vă închipuiţi cumva că aş putea avea credinţa Nastasiei (slujnicei mele) sau a unui boier oarecare ce crede „pentru orice eventualitate", sau ca simpaticul nostru Şatov, ba nu, să-l lăsăm pe Şatov deoparte ; credinţa lui este forţată, ca la slavofllii moscoviţi. Cît priveşte creştinismul, cu toată stima mea sinceră, nu aş putea fi un creştin. Sînt mai curînd un păgîn antic, cum a fost marele Coethe sau anticii eleni. E de~ajuns numai simplul fapt că acest creştinism n-a înţeles femeia, ceea ce a fost cu atîta strălucire demonstrat de George Sand într-unui din romanele sale geniale. Cît priveşte închinăciunile, posturile şi toate celelalte, nu înţeleg ce-i interesează pe alţii ce fac eu ? Oricît şi-ar bate capul pe aici denunţătorii noştri, eu nu vreau să devin iezuit. In anul o mie opt sute patruzeci şi şapte, Bielinski i-a scris lui Gogol în străinătate cunoscuta lui epistolă21 în care îi reproşa cu multă ardoare faptul că acesta crede „în nu se ştie ce Dumnezeu". Entre nous soit dit **, nu-mi pot imagina nimic mai caraghios decît momentul acela, cînd Gogol (Gogol de atunci!) a citit această expresie şi... în general întreaga scrisoare ! Dar lăsînd la o parte ridicolul, şi întrucît eu sînt de acord totuşi cu esenţa problemei, voi spune sus şi tare : iată nişte oameni adevăraţi! Au ştiut să se umple de dragoste pentru poporul lor, au ştiut să sufere pentru el, au ştiut să-şi sacrifice totul pentru el şi au ştiut în acelaşi timp să nu fie de acord cu el, cînd acest lucru ss impunea, să nu-l încurajeze în anumite privinţe. ITu putea Biolinski să caute într-adevăr mîntui-rea în poetul cu untdelemn rau în ridichile cu mazăre !... Dar aici intervenea Şatov. * Dar să faceri deosebirea. (Fr.) ** Intre noi fie spus (Fr.) — Niciodată oamenii aceştia ai dumitale n-au iubit poporul, n-au suferit pentru el, şi n-au sacrificat nimic în interesul lui, oricît's-ar fi complăcut dumnealoitîn a-şi închipui acest lucru spre propria lor satisfacţie, mormăia el posomorit, cu privirea în podea, răsucindu-se nerăbdător pe scaun. — Ei n-au iubit poporul! Ei! urla Stepan Trofimo-vici. O, de-ai şti cît iubeau ei Rusia ! — Nici Rusia, nici poporul rus ! urla la rîndul său Şatov, cu ochii seînteind. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, iar ei nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrece în sufletul poporului rus ! Toţi, şi dumneata împreună cu ei, aţi bîjbîit alune-cînd cu privirea deasupra poporului rus, dar mai ales Bielinski ; chiar din scrisoarea aceea către Gogol se vede acest lucru cît se poate de clar. Bielinski, aidoma Curiosului din-tr-un basm al lui Krîlov, n-a observat elefantul din parcul zoologic, concentrîndu-şi toată atenţia asupra gîngăniilor sociale franţuzsşti22 ; şi la atîta s-a mărginit. Şi cînd te gîndeşti că era poate mult mai deştept decît voi toţi! Şi nu numai că n-aţi înţeles poporul nostru, ci l-aţi şi tratat cu un dispreţ dezgustător, judecind după faptul că vorbind despre popor nu v-aţi gîndit decît la poporul francez şi chiar din poporul francez n-aţi ştiut să vedeţi decît pe parizieni, ruşinîn-du-vă că poporul rus nu e ca ei. Este purul adevăr! Iar cine n-are popor, nu are nici Dumnezeu ! Să se ştie, aşadar, că toţi aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi pierd legătura cu el, negreşit îşi pierd şi credinţa strămoşească, devin sau ateişti, sau nişte indiferenţi. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate. Iată de ce şi voi toţi şi noi toţi acum nu sîntem decît nişte ateişti odioşi, sau nişte mizerabili indiferenţi, depravaţi, şi nimic mai mult! Şi pe dumneata la fel, Stepan Troîimovici, n-am de gînd să te consider o excepţie, ba chiar anume despre dumneata am vorbit, să ştii ! De obicei, după un asemenea monolog (şi se întîmpla că izbucnească adesea în acest fel), Şatov punea mîna pe şapcă şi se repezea spre uşă, deplin convins că de data aceasta totul s-a sfîrşit şi că a rupt definitiv şi pentru totdeauna raporturile sale prieteneşti cu Stepan Trofimovici. Acesta însă izbutea totdeauna să-l reţină la timp. 45 — Ce-ar li totuşi să ne împăcăm, Şatov, după schimbul acesta drăguţ de cuvinte ? spunea el, întinzîndu-i cu blîn-deţe, din fotoliul său, mina. Dar stîngaciul şi ruşinosul Şatov se arăta constant refractar oricărei efuziuni sentimentale, deşi cu toată aparenţa lui de om dur şi grosolan, avea un suflet foarte delicat. Dîn-du-şi seama adesea că a depăşit orice măsură, el cel dintîi suferea din această cauză. Murmurînd ceva nedesluşit drept răspuns la apelul împăciuitor al lui Stepan Trofimovici şi schimbînd piciorul pe loc de cîteva ori, ca un urs, el începea deodată să zîmbească, îşi lepăda şapca şi se aşeza la locul său, cu privirea îndărătnic aţintită în pămînt. Bineînţeles, se comanda băutură şi Stepan Trofimovici ţinea un toast corespunzător, de pildă, în amintirea uneia dintre marile personalităţi publice ale trecutului. Capitolul al doilea PRINŢUL HARRY. PEŢITUB Exista pe lume încă o fiinţă faţă de care Varvara Pe-trovna era nu mai puţin ataşată decît faţă de Stepan Trofimovici — unicul ei fiu, Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Tocmai pentru educaţia lui fusese invitat cîndva Stepan Trofimovici. Băiatul avea pe atunci opt ani, iar fluşturatecul general Stavroghin, tatăl său, trăia despărţit de mama băiatului, încît copilul a crescut sub îngrijirea şi îndrumarea ei. Trebuie să recunoaştem meritul lui Stepan Trofimovici de a fi ştiut să-şi cîştige dragostea elevului său. Tot secretul acestei ştiinţe consta în faptul că şi el însuşi era ca un copil. Pe atunci nu mă avea pe mine pe lîngă el şi tînjea după un suflet apropiat, un prieten sincer. N-a e/.itat nici o clipă să-şi iacă prieten dintr-o fiinţă atît de fragedă, chiar din momentul eind băiatul a răsărit cit de cît. Nu ştiu cum, parcă de la sine, nu s-a interpus între ei nici o distanţă. De multe ori îl trezea pe micul său prieten, băiat încă în 46 vîrstă de zece sau unsprezece ani, noaptea, numai şi numai pentru aş împărtăşi în lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i confia un secret al familiei, fără să observe că aşa ceva era cu totul inadmisibil. Se aruncau unul în braţele altuia şi plîngeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că îl iubea mult, dar nu cred că şi el o iubea la fel. Ea vorbea cu el puţin, îl stingherea rar, însă privirea ei atentă, mereu aţintită asupra lui o resimţea întotdeauna dureros. De altfel, în tot ce priveşte instrucţia şi educaţia lui morală mama se încredinţase întru totul lui Stepan Trofimovici. Pe atunci era încă plină de încredere în înţelepciunea lui. E de presupus că mentorul a contribuit întrucîtva la zdruncinarea sistemului nervos al elevului său. La vîrsta de şaisprezece ani, cînd a fost înscris la colegiu, arăta plăpînd şi palid, de-o cuminţenie şi îngîndurare ciudată (ulterior însă devenise de-o forţă fizică extraordinară). E de presupus de asemenea că cei doi prieteni plîngeau, aruneîndu-se unul în "braţele celuilalt, nu numai în legătură cu nişte întîm-plări sau cazuri de familie. Stepan Trofimovici a ştiut să a-tingă cele mai ascunse coarde din inima prietenului său şi să provoace prima senzaţie, încă de tot vagă, a eternei tristeţi sacre, pe care un suflet ales, gustînd-o şi cunoseînd-o o dată, pentru nimic în lume nu ar mai schimba-o cu o satisfacţie minoră. (Există şi asemenea amatori, care ţin la această tristeţe mai mult decît la cea mai deplină satisfacţie, chiar dacă o asemenea satisfacţie ar fi cu adevărat posibilă). In orice caz a i'ost binevenită despărţirea, deşi cam tîrzie, dintre elev şi mentor. în primii ani de studiu la colegiu tînărul îşi petrecea vacanţele acasă. Cu prilejul călătoriei făcute de Varvara Pe-trovna şi Stepan Trofimovici la Petersburg el a asistat de cîteva ori la seratele literare organizate de maică-sa, ascul-tînd cu atenţie încordată şi observînd lumea. Vorbea puţin şi era tot atît de sfios ca şi altădată. Arăta aceeaşi atenţie gingaşă faţă de Stepan Trofimovici, dar se ţinea mai rezervat : îmi închipui că evita să mai discute subiecte înalte şi să evoce amintirile trecutului. Terminîndu-şi învăţătura îmbrăţişa, la dorinţa mamei, cariera militară şi în curînd fu încadrat într-unui din strălucitele regimente de cavalerie de gardă. Nu veni să se înfăţişeze mamei sale în uniformă şi era cam zgîrcit la scrisori. Varvara Petrovna- îi-.trimitea bani 47 fără nici o socoteală, cu toate că după reformă veniturile moşiilor sale scăzuseră simţitor, încît în primii ani nu obţinea nici măcar jumătate din veniturile de altădată ; de altfel, datorită unor îndelungate economii, se asigurase între timp cu un capital lichid destul de important. Era foarte atentă la succesele fiului ei în societatea înaltă din Peters-burg. Ceea ce nu-i reuşise ei, izbutise s-o facă tînărul ofiţer, bogat şi plin de speranţe. El reînnodă legăturile cu unele cunoştinţe, la care ea nu mai putea rîvni, şi era primit în saloanele acestora cu multă plăcere. Curînd însă la urechile Varvarei Petrovna începură să parvină nişte zvonuri cam ciudate : tînărul se dădu brusc la o viaţă de petreceri nesăbuite. Şi nu era vorba de jocul de cărţi sau de beţii uluitoare ; se vorbea despre o purtare cumplit de deşănţată, despre oameni striviţi sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutalitate faţă de o doamnă din societatea înaltă pe care, după ce întreţinuse cu ea relaţii intime, ar fi ofensat-o apoi în mod public. Transpira în toate acestea ceva scandalos de murdar. Se mai spunea că fiul ei, ca un zurbagiu ordinar, se lega de oameni şi îi jignea dintr-o pură plăcere de a jigni. Varvara Petrovna se arătă profund tulburată, necăjindu-se amarnic. Stepan Trofimovici încerca s-o asigure că nu este vorba decît de primele manifestări violente ale unui organism puternic dotat, că apele se vor linişti şi că toate acestea seamănă mult cu tinereţea prinţului Harry 23, care chefuia cu Falstaff, Poins şi mistress Quickly descrisă de Shakespeare. De data aceasta Varvara Petrovna nu mai strigă „prostii, prostii !", cum obişnuia în ultimul timp faţă de Stepan Trofimovici, ci dimpotrivă îl ascultă cu multă luare-aminte, cerîndu-i să-i explice mai amănunţit, ba se apucă cu rîvnă să citească nemuritoarea cronică a lui Shakespeare. Dar lectura aceasta nu avu darul s-o liniştească şi nici prea multă asemănare nu găsi ea între cei doi. Aştepta cu nerăbdare răspunsul la cele cîteva scrisori trimise. Răspunsurile nu întîrziară ; curînd sosi vestea cum că prinţul Harry a avut aproape concomitent două dueluri, fiind absolut vinovat în amîndouă cazurile ; a ucis pe unul din adversarii săi, iar pe celălalt 1-a rănit grav ; pentru aceste isprăvi a fost deferit justiţiei militare. Scandalul s-a terminat prin degradarea lui, cu pierderea tuturor drepturilor şi trimiterea ca simplu soldat într-unui din regimentele de infanterie, şi 48 încă toate acestea cu multă îngăduinţă din partea forurilor superioare. în anul una mie opt sute şaizeci şi trei tînărul Stavroghin reuşi totuşi cumva să se distingă ; fu decorat şi înaintat la gradul de subofiţer şi după aceea destul de rapid şi la gradul de ofiţer. în tot răstimpul acesta Varvara Petrovna expedie în capitală cel puţin o sută de scrisori cu cereri şi rugăminţi ; ba recurse, călcîndu-şi pe inimă, şi la unele intervenţii destul de umilitoare, dat fiind importanţa cazului. După înaintarea sa la gradul de ofiţer, tînărul îşi dădu brusc demisia, dar Skvoreşniki tot nu veni şi încetă complet să-i scrie mamei sale. Prin căi lăturalnice se află în sfîrşit că iar s-a instalat la Petersburg, dar că nu mai frecventează societatea de odinioară ; părea că duce o viaţă cu totul retrasă. Se află apoi că se complace într-un anturaj foarte ciudat, întreţine relaţii cu nişte declasaţi, cu nişte bieţi funcţionăraşi, militari în retragere, care cu un aer de nobleţă cerşesc în stradă, cu nişte beţivi, că frecventează familiile lor care trăiesc în promiscuitate, zile şi nopţi petrece în nişte spelunci şi cartiere murdare, şi că a decăzut total. Se părea că îi plăcea acest gen de viaţă. Nu cerea bani de la maică-sa ; avea o moşioară proprie, fosta proprietate a generalului Stavroghin, pe caie el ar fi arendat-o unui neamţ din Saxonia şi care îi aducea un venit oarecare. în cele din urmă Varvara Petrovna reuşi să-l înduplece să vină acasă şi într-adevăr prinţul Harry apăru în oraşul nostru. Abia atunci mi-a fost dat să-l văd îndeaproape pentru prima oară. Era un tînăr foarte chipeş, cam de vreo douăzeci şi cinci de ani, şi mărturisesc că mi-a făcut o impresie extraordinară. Mă aşteptasem să văd un bicisnic murdar, beţiv şi des-frînat, care duhneşte a rachiu. Cînd colo m-am pomenit în faţa unui gentlemen elegant, cum nu-mi fusese dat să văd printre cei pe care-i cunoscusem vreodată, foarte bine şi cu mult gust îmbrăcat, cu o ţinută de adevărat domn. obişnuit să trăiască în mediul cel mai rafinat. Aceeaşi impresie a făcut-o şi asupra celorlalţi ; de altfel tot oia;ul a rămas surprins, dat fiind că zvonurile despre biografi:i domnului Stavroghin ajunseseră să fie cunoscute pînă în cele mai mici amănunte, încît te întrebai cum şi de unde puteau oamenii aceştia să afle totul, mai ales că o bună parte din aceste zvonuri erau adevărate. Toate doamnele de societate din oraşul nostru rămaseră în49 nebunite după noul musafir. Dintr-o dată se desenară două tabere net opuse — una îl adora, cealaltă îl ura cumplit ; dar şi una şi cealaltă erau nebune după tînăr. Pe unele le captiva mai ales faptul că sufletul său enigmatic ascundea probabil un profund mister ; altora le plăcea pur şi simplu fiindcă era un ucigaş. S-a dovedit apoi că au de-a face cu un om destul de cult, ba şi cu destulă erudiţie. E drept că nu era nevoie ca cineva să aibă cine ştie ce cunoştinţe pentru a ne uimi pe de-alde noi; dar el se pricepea să angajeze discuţii interesante asupra unor probleme importante, cu o remarcabilă judiciozitate. Voi menţiona ca o curiozitate : toată lumea la noi îl găsi, chiar din prima zi, drept un om foarte ra-lional. Nu prea vorbăreţ, manierat fără exagerare, uimitor de modest, era în acelaşi timp îndrăzneţ şi sigur de sine, cum nu era nimeni altul la noi. Dandii noştri îl priveau cu invidie şi se eclipsau completamente în faţa lui. M-a surprins de asemenea chipul lui: avea părul nu ştiu cum prea negru, ochii lui de un albastru azuriu erau prea senini şi calmi, tenul prea delicat şi alb, rumeneala obrajilor prea pronunţată şi pură, dinţii ca nişte perle, buzele de culoarea coralului, totul părea că se reuneşte într-o rară frumuseţe bărbătească, şi în acelaşi timp avea în el şi ceva respingător. Unii spuneau că faţa lui seamănă cu o mască ; se vorbea mult, între altele, şi despre extraordinara lui forţă fizică. Era aproape înalt de statură. Varvara Petrovna îl privea cu mîndrie, dar şi cu o nelinişte necontenită. A stat în oraşul nostru cam o jumătate de an. Molatic, liniştit, destul de rezervat, puţin chiar posac ; apărea în societate regulat res-pectînd cu rigurozitate eticheta noastră provincială. Era înrudit pe linie paternă cu guvernatorul şi primit în casa lui ca o rubedenie apropiată. Dar nu trecură cîteva luni şi brusc fiara îşi scoase ghearele. Aş vrea să menţionez în treacăt că simpaticul şi blîndul nostru Ivan Gsipovici, fostul guvernator, semăna oarecum cu o muiere, dar provenea dintr-o familie foarte bună şi cu relaţii în înalta societate, ceea ce explică şi faptul că s-a menţinut în postul său la noi atîţia ani neschimbat, ferin-du-se cu grijă să se amestece efectiv în treburile guberniei. Judecind după ospitalitatea lui şi felul cum îşi primea şi trata 50 musafirii ar fi fost mai potrivit în funcţia de preşedinte al vechii nobilimi din vremurile bune de altădată, decît de guvernator în vremuri atît de neliniştite ca în zilele noastre, în oraş se vorbea mereu că nu el conduce gubernia, ci Varvara Petrovna. Bineînţeles, se ascundea în această afirmaţie şi o aluzie destul de usturătoare, dar realitatea era alta. De altfel cîte spirite n-au fost irosite pe această temă. Dimpotrivă, Varvara Petrovna, în ultimii ani mai ales, în mod conştient se retrase de la orice amestec în viaţa publică din oraş, cu toată stima de care se bucura în ochii întregii societăţi, şi în mod voit se îngrădi în nişte limite bine calculate de ea însăşi. în loc de o participare activă în viaţa publică, ea îşi deplasă brusc tot interesul asupra gospodăriei sale, şi în doi-trei ani izbuti să ridice veniturile moşiei aproape pînă la nivelul din trecut. Renunţînd la aspiraţiile ei poetice de odinioară (călătorii la Petersburg, proiecte de a edita o revistă etc), ea se angaja într-o viaţă de economii şi aprigă acumulare de bani. Pînă şi pe Stepan Trofimovici îl îndepărtă întrucîtva, perniiţîndu-i să-şi închirieze o locuinţă într-o altă casă (asupra cărui lucru el stăruise de nenumărate ori invocînd diferite pretexte). Treptat, Stepan Trofimovici ajunse s-o considere o femeie prea prozaică, spunîndu-i uneori în glumă : „prietena mea prozaică". Bineînţeles, asemenea glume nu-şi permitea să le facă decît într-o formă extrem de respectuoasă, alegînd cu multă grijă momentul potrivit. Noi toţi, cei din preajma lor, înţelegeam, iar Stepan Trofimovici cu o sensibilitate mai receptivă decît a noastră a tuturora înţelegea şi mai bine că fiul apare acum în ochii ei ca o nouă speranţă şi chiar ca un vis nou. Pasiunea ei maternă se născu în perioada succeselor lui Nicolas în societatea înaltă din Petersburg şi se accentua mai ales din clipa în care primi vestea degradării lui ca simplu soldat. Şi totuşi, era evident că se temea de el şi în prezenţa lui părea ca o sclavă. Se temea de ceva nedesluşit, misterios, pe care nici ea n-ar fi fost în stare să-l definească şi de multe ori îi surprindeam privirea scrutătoare aţintită asupra fiului ei, fră-mîntînd un gînd şi încercînd să ghicească ceva...Şi iată că fiara îşi scoase dintr-o dată ghearele. 51 II Dintr-odată şi fără nici un motiv, prinţul nostru îşi permise nişte insolenţe revoltătoare faţă de cîteva persoane. Esenţialul consta tocmai în faptul că aceste insolenţe nemaiauzite şi cu totul inadmisibile, în sfîrşit, nici pe departe asemănătoare celor cu care sîntem obişnuiţi în viaţa noastră cotidiană, complet absurde şi copilăreşti chiar, şi dracul mai ştie cum erau cu desăvîrşire lipsite de orice justificare. Unul din respectabilii noştri seniori ai clubului, Piotr Pavlovici Gaganov, un om în vîrstă şi cu anumite merite în viaţa publică, avea obiceiul inocent de a adăuga aproape la orice cuvînt cu multă aprindere : „Ei bine, eu nu mă las dus de nas !" Mă rog, fie. Dar într-o zi la club, în timp ce el nu se ştie cu ce prilej îşi rosti acest aforism favorit în cercul de vizitatori permanenţi ai clubului adunaţi în jurul său (tot oameni respectabili), Nikolai Vsevolodovici, care stătea cam deoparte singur şi căruia nimeni nu i se adresase, se apropie deodată de Piotr Pavlovici şi cu totul pe neaşteptate, dar cu destulă putere, îl apucă de nas cu două degete şi-l trase astfel după el prin sală cîţiva paşi. N-avea nici un fel de resentimente faţă de domnul Gaganov. S-ar fi putut crede că nu fu decît o ştrengărie pur şcolărească, bineînţeles foarte condamnabilă ; şi totuşi se povestea mai tîrziu că în timpul acestei operaţii părea aproape îngîndurat „ca şi cum ar fi fost nebun" ; dar de acest lucru îşi aduseseră aminte cei de faţă abia mult mai tîrziu. In primul moment de surpriză ei nu reţinură decît clipa următoare şi anume cînd el era deja probabil în situaţia de a-şi da perfect seama de realitatea crudă a faptului şi totuşi nu numai că nu se jenă cîtuşi de puţin, ci dimpotrivă zîmbi cu răutate şi obrăznicie, „fără cea mai mică părere de rău". Se iscă o zarvă extraordinară ; înconjurat din toate părţile, Nikolai Vsevolodovici se rotea în mijlocul mulţimii şi privea într-o parte, fără să răspundă la apostrofări şi cercetînd cu multă curiozitate chipurile celor care strigau. In sfîrşit, păru că îl cuprinsese iar aceeaşi în-gîndurare — cel puţin aşa se spunea — apoi se încruntă, se apropie cu paşi hotărîţi de Piotr Pavlovici, care arăta jignit la culme, şi murmură vădit înciudat şi oarecum pripit în vorbă : 52 — Bineînţeles, vă rog să mă scuzaţi... nici nu ştiu, zău, cum de mi-a venit aşa... prosteşte... Formularea aceasta destul de neglijentă a scuzei echivala cu o nouă jignire. Se stîrni o larmă şi mai mare. Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri şi plecă. Din partea lui era bineînţeles o mare tîmpenie, fără să mai vorbim despre comportarea lui extrem de scandaloasă — scandaloasă în mod voit şi intenţionat, după cum părea la prima vedere, şi prin urmare constituind o jignire intenţionată, extrem de insolentă, adusă întregii noastre societăţi. Exact aşa a şi fost interpretată. Drept urmare domnul Sta-vroghin a fost imediat şi în unanimitate exclus din rîndul membrilor clubului ; apoi se hotărî ca din partea întregului club să se facă demersuri la guvernator rugîndu-l să-l pună Ia punct pe turbulentul individ, pe acest „zurbagiu din capitală (înainte chiar de a se începe acţiunea în justiţie) prin puterea administrativă de care dispunea, şi în felul acesta să ferească liniştea şi onoarea întregului cerc de oameni onorabili din oraşul nostru de asemenea atingeri dăunătoare". Cu o naivitate răutăcioasă se mai adăuga cu acest prilej că „probabil împotriva domnului Stavroghin se va găsi un mijloc legal corespunzător". Fraza aceasta era strecurată în apelul adresat guvernatorului anume ca să-l înţepe pentru Varvara Petrovna. Se porni o avalanşă de comentarii difuzate cu multă pasiune. Ca un făcut, guvernatorul lipsea atunci din oraş ; plecase undeva prin împrejurimi ca să boteze copilul unei văduve recente, femeie foarte bine, rămasă după moartea soţului său însărcinată ; se ştia însă că guvernatorul se va întoarce curînd. Iar în aşteptare se organiză respectabilului Piotr Pavlovici o adevărată ovaţie : toată lumea îi îmbrăţişa, îl săruta ; aproape întreg oraşul ţinu să-i facă o vizită. Se proiecta chiar să i se ofere pe bază de subscripţie o masă solemnă şi numai la stăruinţa lui insistentă se renunţă la această idee, iniţiatorii dîndu-şi poate seama că de fapt omul acesta a fost tîrît de nas în mod public şi deci nu prea ar fi cazul să se facă din asta un motiv de mare triumf. Şi totuşi, cum s-a putut întîmpla aşa ceva ? Este de notat mai ales faptul că nimeni la noi în tot oraşul nu atribui această ieşire a lui Stavroghin vreunui acces de nebunie, înseamnă că oamenii erau dispuşi să se aştepte la asemenea 53 fapte din parte-i, cu toată deşteptăciunea şi inteligenţa lui. în ce mă priveşte nici pînă astăzi nu ştiu să găsesc vreo explicaţie, deşi foarte curînd a intervenit un eveniment cart părea să explice totul, fiind în măsură să satisfacă curiozitatea obştească şi să împace lucrurile. Mai adaug de asemenea că patru ani după aceea, la întrebarea mea formulată cu multă prudenţă în privinţa cazului petrecut la club, el mi-a răspuns încruntîndu-se : „Păi, eu nu prea eram sănătos atunci". Dar să nu anticipăm. Mi s-a părut destul de curioasă şi acea explozie generală de ură cu care se năpusti toată lumea împotriva „scandalagiului" şi „breterului" sosit din capitală. Se căuta cu tot dinadinsul în acest act o premeditare insolentă şi o sfidare intenţionată a întregii societăţi. într-adevăr omul acesta reuşi să mobilizeze în jurul său toate antipatiile, şi cînd te gîn-deşti prin ce anume ? Pînă la această întîmplare el nu se certase cu nimeni, nu jignise pe nimeni şi era de o politeţe rară, ca un cavaler dintr-o gravură la modă, dacă această gravură ar fi fost în stare să deschidă gura. Presupun că era urît pentru mîndria lui. Pînă şi cuconetul nostru, care la început îl adora, vocifera acum împotriva lui mai mult chiar de-cît bărbaţii. Varvara Petrovna rămase profund afectată. Mărturisi mai tîrziu lui Stepan Trofimovici că toate acestea le presimţea de mult şi că în decursul acestor şase luni nu era zi să nu se aştepte la ceva ,.în genul acesta", ceea ce constituia într-adevăr o mărturisire semnificativă din partea unei mame. „A început!" se gîndi ea cutremurîndu-se. în dimineaţa ce urmă serii fatale de la club ea încercă cu multă prudenţă, dar şi cu fermitate, o explicaţie discretă cu fiul ei, deşi aproape că tremura sărmana, cu toată hotărîrea ei neclintită. Nu dormise toată noaptea, iar dis-de-dimineaţă se sfătuise şi cu Stepan Trofimovici cu care prilej izbucnise chiar în lacrimi, ceea ce nu se întîmplase niciodată cu dînsa în faţa cuiva. Ar fi vrut ca Nicolas să-i spună el ceva, so onoreze măcar cu o explicaţie cît de sumară. Nicolas, de obicei atît de prevenitor şi respectuos cu maică-sa, o ascultă un timp încruntat, dar serios şi grav ; apoi se ridică deodată şi fără a scoate o vorbă îi sărută mîna şi părăsi încăperea. în aceeaşi zi către seară, ca un făcut, surveni şi un alt scandal, deşi mult mai puţin important şi mai banal decît primul, dar care sus54 ■ cită şi mai accentuat indignarea societăţii din cauza predispoziţiei acesteia şi atmosferei de ostilitate generală. De data aceasta i se nimeri în cale prietenul nostru Lipului. Venise la Nikolai Vsevolodovici imediat după explicaţia acestuia cu Varvara Petrovna pentru a-l ruga să-i facă onoarea de a lua parte la serata pe care o organiza cu prilejul zilei onomastice a soţiei sale. Varvara Petrovna urmărea de mult, cu mare nelinişte, această tendinţă de alunecare în jos a lui Nikolai Vsevolodovici în cercul unor cunoştinţe de mediu inferior, dar nu găsise în ea destulă putere ca să-i spună acest lucru. El apucase să lege cîteva cunoştinţe în păturile inferioare ale societăţii, ba coborîse şi mai jos, probabil, fiind predispus spre asemenea înclinaţii. Nu mai fusese pînă atunci în casa lui Liputin, deşi se întîlnise cu el în diferite ocazii. Era prea evident pentru el că Liputin îl invită acum din cauza scandalului de ieri de la club şi că în calitate de liberal nu putea fi decît entuziasmat de acest fapt, convins că numai aşa trebuiesc trataţi seniorii clubului, fiindcă o merită. Nikolai Vsevolodovici rîse şi promise să vină. Casa lui Liputin era plină de invitaţi : tot lume măruntă şi modestă, dar plină de spirit şi voie bună. Orgoliosul şi invidiosul Liputin invita numai de două ori pe an musafiri la el, dar în aceste ocazii nu se zgîrcea de loc. Musafirul cel mai de vază. Stepan Trofimovici, nu veni din cauză că se simţea cam bolnav. Se servi ceai, mesele erau pline de platouri cu gustări şi de sticle cu vodcă ; trei mese erau rezervate pentru jucătorii de cărţi, iar tineretul în aşteptarea cinei începuse să danseze după muzică de pian. Nikolai Vsevolodovici o invită pe doamna Liputin, o femeie foarte drăguţă şi pe care invitaţia lui o intimida teribil ; dansă cu ea făcînd două-trei tururi prin sală, apoi se aşeză lingă ea şi tot discutînd reuşi s-o înveselească. Observînd în sfîrşit cît de drăguţă era cînd rîdea, el o cuprinse deodată de mijloc în faţa musafirilor şi o sărută pe gură de trei ori la rînd, cu multă voluptate. Nenorocita, înspăimîntată, leşină. Nikolai Vsevolodovici îşi luă pălăria, se apropie de soţul rămas uluit în mijlocul zarvei generale, îl privi cam jenat, bîigui cu aceeaşi voce pripită : „Nu vă supăraţi" şi plecă. Liputin alergă după el în vestibul şi-l ajută să-şi îmbrace blana şi cu repetate plecăciuni îl conduse pînă afară. A doua zi, la această istorie^în fond destul de inocentă, se adăugă un epilog destul de amuzant, care îi 55 aduse de atunci lui Liputin o oarecare consideraţie şi de care el a ştiut apoi să profite din plin. Pe la ora zece dimineaţa în casa doamnei Stavroghina apăru slujnica lui Liputin, Agafia, o femeiuşcă dezgheţară şi bună de gură, cu obrajii rumeni, cam de vreo treizeci de ani, şi care venise la Nikolai Vsevolodovici cerînd ,,să-i vorbească personal". Deşi avea o durere de cap teribilă tînărul Stavro-ghin ieşi să vadă ce este. Varvara Petrovna reuşi să asiste cînd Agafia transmise mesajul adus. — Serghei Vasilevici (adică Liputin), turui cu îndrăzneală Agafia, mi-a poruncit mai întîi şi întîi să vă aduc salutări şi să vă întreb de sănătate ; cum vă simţiţi după serata de ieri, cum aţi dormit şi dacă astăzi vă simţiţi bine, după cele întâmplate ieri ? Nikolai Vsevolodovici surise. — Spune-i că îi mulţumesc ; şi mai spune-i, Agafia, stă-pînului tău că e omul cel mai deştept din tot oraşul. — Iar dumnealui mi-a poruncit să vă răspund la asta, turui şi mai îndrăzneaţă Agafia, că dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel. — Asta-i bună ! Dar cum putea el să ştie ce am să-ţi spun ? — Nu ştiu cum ar fi putut s-o ştie, dar după ce am ajuns aproape de colţul străzii, l-am văzut că aleargă după mine fără şapcă şi-mi spune : „Auzi, Agafiuşka, dacă după ce îi spui ce ţi-am poruncit eu, dumnealui îţi va porunci:«Spune adică stapînului tău că el este omul cel mai deştept din tot oraşul», să nu uiţi să-i spui îndată : «Dumnealui ştie şi fără s-o spuneţi dumneavoastră şi v-o doreşte la fel»..." III în sfîrşit avu loc şi explicaţia cu guvernatorul. Simpaticul şi bunul nostru Ivan Osipovici chiar atunci se întorsese în oraş şi abia apucase să ia cunoştinţă despre plîngerea energică a clubului. Fără îndoială, trebuia să facă ceva, dar ce anume nu prea ştia, rămînînd într-o mare încurcătură. Ospitalierul bătrînel părea că se cam teme de tînăra sa rudă. Şi 56 totuşi hotărî să-l înduplece să-şi ceară scuze în faţa membrilor clubului şi în faţa celui ofensat, dar întro formă care să dea deplină satisfacţie tuturor şi de va fi cazul chiar şi în scris ; iar după aceea, cu toată blîndeţea, să-l roage să facă o călătorie de studii, să zicem, în Italia sau în general undeva în străinătate. în sala în care urma să-l primească de data aceasta pe Nikolai Vsevolodovici (care altădată se plimba cu drepturi de rudă prin toată casa), un funcţionar politicos, bine muştruluit, Alioşa Teleatnikov, şi totodată omul de casă al guvernatorului, desfăcea plicurile adunate pe biroul din colţ ; iar în camera de alături, lingă fereastra cea mai apropiată de sală, luase loc un colonel gras şi voinic aflat în trecere prin oraş, un fost camarad de arme şi bun prieten al lui Ivan Osipovici, care în acel moment citea ziarul Golos24, bineînţeles fără să dea nici o atenţie la ceea ce se petrece în sală ; ba se şi aşezase cu spatele spre uşă. Ivan Osipovici începu mai pe ocolite şi aproape în şoaptă, încurcîndu-se mereu. Nicolas îl privea cu un aer prea puţin amabil, nicidecum cu afecţiune de rudă ; era palid, şedea cu privirea în pămînt şi asculta cu sprîncenele încruntate, părînd că se luptă cu o durere sîcîitoare. — Ai o inimă sensibilă şi generoasă, Nicolas, intercala între altele bătrînul ; eşti un om foarte cult ; cunoşti viaţa lumii selecte, de altfel şi aici pînă acum ai avut o comportare exemplară şi cu aceasta ai reuşit să aduci linişte în inima mamei dumitale, la care noi ţinem atît de mult... Şi iată că acum ai apărut într-o lumină foarte nefavorabilă dumitale, enigmatică şi primejdioasă ! îţi vorbesc ca un prieten al casei voastre, ca un om în vîrstă care îţi este rudă şi te iubeşte, pe care n-ai de ce să te superi... Spune, ce te face să recurgi la asemenea fapte nesăbuite, care depăşesc orice convenienţe ? Ce înseamnă această comportare, care seamănă a delir ? Nicolas îl asculta cu ciudă şi cu nerăbdare. Apoi deodată ceva viclean şi ironic licări în ochii lui. — Mă rog, aş putea să v-o spun, zise el morocănos şi, rotindu-şi privirea prin sală, se aplecă la urechea lui Ivan Osipovici. Cuviinciosul Alioşa Teleatnikov se îndreptă la vreo trei paşi spre fereastră, iar colonelul tuşi în dosul ziarului. Bietul Ivan Osipovici se grăbi să-şi apropie încrezător urechea, atît de plin de curiozitate era, şi tocmai atunci se produse ceva inimaginabil, iar pe de altă parte ceva absolut clar 57 într-o anumită privinţă. Bătrînul simţi deodată că Nicolas, în loc să-i fi şoptit un secret interesant, îi prinse urechea în dinţi şi-l muşcă destul de tare. Bătrînul începu să tremure ; respiraţia i se tăie. —■ Nicolas, ce fel de glume sînt astea ! gemu el fără să-şi dea seama şi cu un glas schimbat. Nici Alioşa, nici colonelul nu apucară să-şi dea seama de nimic, de altfel nici n-au putut să observe ce se petrece, atît doar că i-au văzut şoptindu-şi ceva unul altuia ; şi totuşi chipul descompus al bătrînului îi umplu de nelinişte. Se uitau unul la altul cu ochii holbaţi, neştiind dacă trebuia să-i sară în ajutor, cum se înţeleseseră, sau se cuvenea să mai aştepte. Nicolas băgă de seamă acest lucru probabil, căci strînse de ureche cu dinţii şi mai tare. — Nicolas, Nicolas, gemu iar biata victimă, ei bine... ai făcut o glumă, ajunge... încă o clipă şi desigur sărmanul ar fi murit de frică, dar fiara se milostivi şi dădu drumul urechii. Toată spaima aceasta nu dură decît cel mult un minut, dar după aceea bătrînul avu un fel de criză. Peste o jumătate de oră Nicolas fu arestat şi reţinut deocamdată la postul de gardă, într-o cămăruţă izolată, cu o santinelă la uşă. Măsura era drastică, dar şeful nostru cel blînd fusese atît de indignat, îneît hotă-rîse să-şi ia toată răspunderea măsurii chiar şi în faţa Var-varei Petrovna. Spre surprinderea generală această doamnă, caic se grăbi să sosească enervată la guvernator pentru explicaţii imediate, nu fu primită şi trebui să se întoarcă fără a mai ieşi din cupeu, înapoi acasă, nevoind să-şi creadă ochilor şi urechilor. în st'îrşit. veni şi lămurirea ! Pe la ora două noaptea arestatul, pînă atunci surprinzător de liniştit şi somnoros chiar, brusc începu să strige, să bată furios cu pumnii în uşă şi cu o putere extraordinară smulse gratia de fier din uşă şi sparse geamul tăindu-şi mîinile. Cînd ofiţerul de serviciu sosi în fugă cu o escortă şi cheile şi dădu ordin să fie deschisă închisoarea, pentru a-l lega pe turbulent, se constată că acesta se zbătea într-o criză puternică de delirium tremens ; fu transportat imediat în casa mamei sale. Aşadar, totul era clar. Cei trei medici din localitate opinară că şi cu trei zile înainte bolnavul s-ar putea să se fi aflat în delir şi, cu toate că aparent arăta conştient şi lucid, de fapt nu era stăpîn pe voinţa şi 58 raţiunea lui, ceea ce faptele săvîrşite o şi confirmau. Reieşea prin urmare că Liputin a fost primul care şi-a dat seama de acest lucru. Ivan Osipovici, om foarte delicat şi sensibil, se simţi jenat ; curios este însă că şi el îl considera pe Nikolai Vsevolodovici capabil de orice faptă nesăbuită fiind chiar în deplină capacitate a facultăţilor sale mintale. Cei din club se simţiră şi ei la fel de jenaţi şi nu-şi puteau explica : cum de nu-şi dăduseră seama de acest lucru atît de vizibil şi nu luaseră în seamă singura explicaţie posibilă a tuturor manifestărilor lui ? Se găsiră, bineînţeles, şi unii sceptici, dar rezistenţa lor pe această poziţie nu dăinui mult. Nicolas zăcu în pat mai bine de două luni de zile, fu chemată urgent de la Moscova pentru consult o somitate medicală ; tot oraşul ţinu să-i facă vizită Varvarei Petrovna ; ea îi iertase. Către primăvară, cînd Nicolas se simţi pe deplin sănătos, acceptă fără opunere propunerea mamei sale să plece în Italia, ca şi rugămintea ei să facă tuturor cunoscuţilor o vizită de adio, pe cît era posibil cerîndu-şi scuze la cine trebuia. Nicolas acceptă cu multă plăcere. La club se află că el a avut cu Piotr Pavlovici Gaganov o explicaţie delicată cu prilejul vizitei făcute acestuia acasă la el şi care îi dăduse deplină satisfacţie. Făcîndu-şi vizitele, Nicolas arăta grav, ba şi posomorit întrucîtva. Toată lumea îl primi cu multă compasiune, deşi cu toţii se simţeau nu se ştie de ce foarte jenaţi şi păreau bucuroşi de faptul că el pleacă în Italia. Ivan Osipovici lăsă să-i cadă şi o lacrimă, dar nu îndrăzni să-l îmbrăţişeze nici la ultimul rămas bun. într-adevăr unii dintre noi eram totuşi convinşi că mizerabilul şi-a bătut joc de noi toţi, simulînd această boală. Făcu o vizită şi lui Liputin. — Spune-mi, te rog, întrebă el, cum de ai putut şti dinainte ceea ce voi spune eu despre inteligenţa dumitale, ba s-o şi povăţuieşti pe Agafia ce să-mi răspundă ? ■— Simplu de tot, rîse Liputin, şi eu te consider drept un om foarte inteligent şi de aceea am putut să-mi închipui ce-ai să răspunzi. — Şi totuşi e o coincidenţă remarcabilă. Dar dă-mi voie, înseamnă că dumneata mă consideri un om deştept, deci lucid, cînd mi-ai trimis-o pe Agafia, şi nu mă socoteai nebun ? — Drept cel mai deştept şi cel mai lucid om şi m-am prefăcut numai a crede că nu eşti în toate minţile. De altfel şi 59 dumneata ţi-ai dat seama numaidecît de ceea ce gîndesc şi mi-ai acordat prin Agafia un certificat de perspicacitate. — Aici cam greşeşti ; eu într-adevăr... am fost bolnav... murmură Nikolai Vsevolodovici încruntîndu-se. Ia stai, cum vine asta, strigă el, îţi închipui cumva cu adevărat că sînt capabil să mă năpustesc asupra oamenilor fiind în deplină raţiune ? Ce rost ar avea ? Liputin se zgribuli, negăsind ce să-i răspundă. Nicolas păli deodată, sau poate aşa i se păru lui Liputin. — în orice caz, ai un fel de a gîndi foarte nostim, continuă Nicolas, iar în ce priveşte figura cu Agafia aşa am înţeles-o, că mi-ai trimis-o să mă facă de rîs. — Doar n-aţi fi vrut să vă provoc la duel ? — Adevărat ! Am auzit eu că nu prea eşti amator de dueluri... — Ce nevoie avem să-i copiem pe francezi ? se zgribuli iar Liputin. — Eşti adeptul teoriei spiritului naţionalist ? Liputin se făcu şi mai mic. — Ehe ! Dar ce văd ! exclamă Nicolas observînd pe locul cel mai vizibil de pe masă un volum de Considerant, nu cumva din întîmplare eşti un fourierist ? Te pomeneşti că aşa e ! Păi, nu e tradus din franţuzeşte ? rîse el ciocănind cu degetul în carte. — Ba nu, nu e o traducere din franţuzeşte ! păru că se saltă deodată Liputin cu un fel de ciudă. E o traducere din limba universală şi nu numai din limba franceză ! Din limba republicii universale umanitare şi a armoniei sociale, aşa să ştii ! Nu e numai din limba franceză !... — Pe dracu, o asemenea limbă nici nu există ! continuă să rîdă Nicolas. Uneori chiar şi un lucru mărunt impresionează puternic şi reţine pentru mult timp atenţia. Despre domnul Stavroghin am încă multe lucruri de spus ; acum voi semnala doar ca o curiozitate că, din toate impresiile trăite de el în decursul întregii perioade petrecute în oraşul nostru, cel mai puternic s-a întipărit în memoria lui figura insignifiantă şi aproape netrebnică a acestui mic funcţionar gubernial, gelos de nevindecat şi despot grosolan în familie, zgîrcit şi cămătar, care încuia resturile prînzului şi capetele de luminare sub cheie, şi în acelaşi timp sectar înverşunat a cine ştie cărei viitoare 60 „armonii sociale", care se entuziasma noaptea în faţa viziunii fantastice a viitoarelor falanstere în a căror realizare apropiată în Rusia şi în gubernia noastră credea ca în propria-i existenţă. Şi toate acestea în locurile unde îşi încropise o „căsuţă", unde se căsătorise pentru a doua oară luînd zestre nişte bănişori, unde poate pe o distanţă de o sută de verste împrejur nu exista nici un om, începînd cu el primul, care să semene cît de cît, măcar în aparenţă, cu un viitor membru al „republicii universale umanitare şi a armoniei sociale generale". „Dumnezeu ştie cum se plămădesc oamenii aceştia !" îşi zicea Nicolas nedumerit, amintindu-şi de acest fourierist original. IV Prinţul nostru călători mai bine de trei ani, încît fu aproape uitat de toţi în oraş. Ştim însă de la Stepan Trofi-movici că a călătorit prin toată Europa, a fost în Egipt şi a ajuns chiar şi în Ierusalim ; apoi s-a alăturat undeva unei expediţii savante în Islanda şi într-adevăr a fost şi în Islanda. Se spunea de asemeni că timp de o iarnă ar fi audiat prelegeri la o universitate germană. Scria rar mamei sale — de două ori pe an, ba uneori numai o dată ; dar Varvara Pe-trovna nu se necăjea şi nu se considera jignită. Relaţiile dintre mamă şi fiu, o dată stabilite în felul acesta, ea le acceptase cu resemnare tăcută, ducînd necontenit dorul fiului ei. Dar nimănui nu-i mărturisea niciodată nici tristeţile, nici visările ei. Pînă şi de Stepan Trofimovici se depărta de la o vreme. Nutrea în taină nu se ştie ce planuri şi se pare că devenea tot mai zgîrcită, adunînd şi mai stăruitor bani şi supărîndu-se de fiecare dată pentru orice pierdere pe care o avea Stepan Trofimovici la jocul de cărţi. In sfîrşit, în aprilie anul acesta ea primi o scrisoare din Paris, de la o prietenă din copilărie, generăleasa Praskovia Ivanovna Drozdova. Praskovia Ivanovna, cu care Varvara Petrovna nu se mai văzuse şi nici nu corespondase de mai bine de opt ani, o înştiinţa cum că Nikolai Vsevolodovici a 61 devenit un oaspe nelipsit şi prieten bun al casei lor şi al Lizei (singura ei fiică) şi că prinţul intenţionează să le însoţească la vată în Elveţia, la Verney-Montreux, cu toate că în familia contelui K... (foarte influent personaj la Petersburg) care se află acum la Paris, este considerat aproape ca un fiu, încît aproape că stă tot timpul la ei. Scrisoarea era scurtă şi denota destul de limpede scopul, deşi afară de faptele menţionate nu conţinea nici un fel de concluzie. Fără sa stea prea mult pe gînduri, Varvara Petrovna hotărî de îndată să plece şi după pripite pregătiri, luînd cu ea ca însoţitoare şi pe Daşa (sora lui Şatov), pe la mijlocul lunii aprilie porni spre Paris şi de acolo în Elveţia. Se întoarse în iulie singură, lăsînd-o pe Daşa în familia Drozdov ; iar Drozdovii, după spusa ei, promiseseră să vină în oraşul nostru la sfîrşitul lunii august. Drozdovii erau şi ei moşieri din gubernia noastră, dar serviciul generalului Ivan Ivanovici (fostul prieten al Varvarei Petrovna şi camarad de. arme al soţului ei) îi împiedica mereu să-şi viziteze superbul domeniu. După moartea generalului, survenită anul trecut, neconsolata Praskovia Ivanovna plecase cu fiica ei în străinătate, între altele şi cu intenţia de a face o cură de struguri la Verney-Montreux în a doua jumătate a verii. Iar după întoarcerea în ţară intenţiona să se stabilească pentru totdeauna în gubernia noastră. In oraş aveau o casă imensă, care ani de-a rîndul stătuse pustie, cu obloanele închise la ferestre. Erau nişte oameni bogaţi. Praskovia Ivanovna, după prima căsătorie doamna Tu.şina, era, ca şi prietena ei de pension, Varvara Petrovna, tot fiică de otcupcic din vremurile trecute şi se măritase şi ea aducînd o zestre însemnată. Căpitanul de cavalerie în retragere Tuşin dispunea şi el de ceva avere, nefiind lipsit şi de anume calităţi, înainte de a muri lăsă drept moştenire, unicei sale fiice de şapte ani, Liza. un capital considerabil. Acum, cînd Liza-veta Nikolaevna împlinise douăzeci şi doi de ani, se putea în mod sigur socoti zestrea ei !a cel puţin două sute mii de ruble bani lichizi, fără a mai vorbi despre celelalte avuţii pe care urma să le moştenească cu timpul, după moartea mamei sale, care avea copii din a doua căsătorie. Varvara Petrovna părea foarte mulţumită de călătoria ei. După părerea ei Praskovia Ivanovna şi ea ajunseseră la o înţelegere amiabilă şi îndată după întoarcere comunică totul lui Stepan Tro 62 fimovici ; mai mult, se arătă faţă de el foarte expansiva, ceea ce de mult nu se mai întîmplase în relaţiile dintre ei. — Ura! strigă Stepan Trofimovici pocnind din degete. Entuziasmul lui deplin era îndreptăţit şi prin faptul că în lipsa prietenei sale se aflase într-o stare de extremă depresiune. Plecînd în străinătate, ea nici nu-şi luase rămas bun de la el cum se cuvine şi nici nu-i împărtăşise planurile, con-siderîndu-l că are „gură de muiere" şi de teamă probabil ca să nu scape vreo vorbă unde nu trebuie. Era supărată pe el atunci pentru o importantă pierdere la cărţi, despre care aflase întîmplător. Dar încă în Elveţia fiind inima îi spusese că prietenul părăsit astfel trebuia să fie recompensat, cu atît mai mult cu cît nu puţin timp fusese ea aspră faţă de dînsul. Această despărţire pripită şi misterioasă îl ului pe Stepan Trofimovici, sfîşiindu-i inima ; şi ca un făcut, interveniră între timp şi alte nedumeriri. îl chinuia conştiinţa unei obligaţii vechi băneşti, de care fără ajutorul Varvarei Petrovna n-ar fi putut să se achite niciodată. Afară de asta, în luna mai a anului în curs, luă sfîrşit în cele din urmă şefia la gubernie a bunului şi prea blîndului nostru Ivan Osipovici, fiind înlocuit pe neaşteptate şi în nişte circumstanţe destul de neplăcute. Apoi, tot în lipsa Varvarei Petrovna, avusese loc şi instalarea noului nostru guvernator Andrei Antonovici von Lembke ; şi totodată interveniră şi unele schimbări prea vizibile în atitudinea aproape a întregii societăţi guberniale de la noi faţă de Varvara Petrovna şi, prin urmare, şi faţă de Stepan Trofimovici. în orice caz el avusese timp să culeagă unele observaţii destul de neplăcute, deşi foarte preţioase, şi se pare că se cam speriase fiind singur fără Varvara Petrovna. îngrijorat, el frămînta în gînd bănuiala că despre el noul guvernator a şi fost informat ca despre un om primejdios. Aflase din izvoare sigure că unele dintre doamnele noastre intenţionau să înceteze vizitele lor la Varvara Petrovna. Iar despre soţia guvernatorului (care era aşteptată abia spre toamnă) se spunea că, deşi este cam mîndră, e o aristocrată autentică şi nu o „oarecare nenorocită de Varvara Petrovna a noastră". Nu se ştie de unde şi cum, dar toată lumea aflase cu lux de amănunte că soţia noului guvernator şi Varvara Petrovna avuseseră prilejul să se întîmească cîndva în cercurile înaltei societăţi, dar se despărţiseră cu animozitate, încît numai o 63 simplă aluzie la doamna von Lembke producea asupra Var-varei Petrovna o impresie dureroasă. înfăţişarea optimistă şi triumfătoare a Varvarei Petrovna, aerul de indiferenţă dispreţuitoare cu care ascultase aceste relatări despre părerile doamnelor şi despre tribulaţiile societăţii noastre, avură darul de a-i reda lui Stepan Trofimovici curajul şi voioşia care-i lipseau. Cu un umor exuberant şi prevenitor se apucă el să-i descrie intrarea în oraş a noului guvernator. — Dumitale, excellente amie *, fără îndoială că îţi este cunoscut, spunea el tărăgănînd cu afectare graţioasă şi cochetă cuvintele, ce înseamnă un administrator rus, în general, şi ce înseamnă un administrator rus proaspăt promovat, adică nou-numit, nou-înscăunat... Ces interminables viots russes !...** Nu cred să fi avut însă vreodată prilejul să cunoşti practic ce înseamnă frenezie administrativă şi ce reprezintă concret această chestie ! — Frenezie administrativă ? Ce e asta ? — Adică, vous savez chez nous... En un mot ***, pune-l de pildă pe omul cel mai insignifiant să vîndă nişte mizere bilete la un ghişeu de cale ferată şi de îndată această nulitate se va considera în drept să te privească cu un aer de Jupiter, cînd vei veni să-ţi cumperi un bilet, pom- vous montrer son pou-voir ****. „Să ştii adică cu cine ai de-a face..." şi fenomenul acesta atinge la ei stadiul unui entuziasm administrativ... En un înot, am citit deunăzi, nu ştiu unde, că un paracliser dintr-o biserică de-a noastră din străinătate — mais c'est tres curieux ***** — ar fi dat literalmente afară din biserică o onorabilă familie engleză des dames charmantes ****** înainte de a începe slujba postului mare, vous savez ces chants et le livre de Job... *******; numai sub pretextul că ,.străinii n-au ce căuta prin bisericile ruseşti şi să vină numai în orele fixate în anunţ...", făcînd acele persoane să leşine... Paracliserul + Prea stimată prietenă. (Fr.) * Aceste cuvinte ruseşti interminabile ! (Fr.) * Ştii la noi... Intr-un cuvînt. (Fr.) * Ca să-ţi demonstreze puterea sa. (Fr.) * Dar e foarte ciudat. (Fr.) * Nişte doamne încîntătoare. (Fr.) * Cunoşti aceşti psalmi şi cartea lui Iov. (Fr.) 64 acesta fusese cuprins de un acces de frenezie administrativa et ii a montre son pouvoir... * — Fii mai scurt, dacă poţi, Stepan Trofimovici. — Domnul von Lembke a plecat acum în inspecţie' prin gubernie. En un mot, acest Andrei Antonovici, deşi e an neamţ rus de credinţă ortodoxă şi chiar — să-i fac aceasta concesie — un bâibat foarte frumos, ca de vreo patruzeci de ani... — De unde ai scos-o că e un bărbat frumos ? Arc- ochi bulbucaţi ca de berbec. — într-adevăr. Dar fac aceasta concesie în favoarea părerii doamnelor noastre... — Să trecem la altceva, Stepan Trofimovici, te rog! Apropo, văd că porţi cravată roşie, de cînd asta ? — Păi... numai astăzi... — Dar îţi respecţi programul de plimbări zilnice ? Faci cei şase kilometri cum ţi-a fost prescris de medic ? — Nu... nu totdeauna. ■— Ştiam eu ! M-am gîndit la asta încă din Elveţia ! s:. [ga ea enervată. Acum va trebui să faci plimbări de eîu -.-..■-.• verste, nu şase ! Te-ai delăsat groaznic, groa-znic ! Că ai îm-bătrînit e puţin spus, te-ai ramolit... Am rămas surprinşi cînd te-am văzut adineaori, deşi ţi-ai pus cravată roşie. . Quelle idee, rouge ! ** Continuă despre von Lembke, dacă in-tr-adevăr ai ceva de spus, şi isprăveşte odată, te rog. Mă simt obosită. — En un mot, eu am vrut doar să spun că este unul dintra acei administratori care-şi încep cariera la vîrsta de patruzeci de ani şi care pînă atunci lîncezesc într-un anonimat cenuşiu, ca deodată să răzbată în lume prin intermediul unei soţii achiziţionate pe neaşteptate sau prin mai ştii ce alte mijloace, nu mai puţin disperate... Adică el acum e plecat... şi vreau să spun deci că s-a găsit imediat cineva să-i şoptească în ambele urechi că aş fi un pervertitor al tineretului şi un propovăduitor al ateismului gubernial... Şi bineînţeles a început imediat să culeagă informaţii. — Este adevărat ? * Şi şi-a arătat puterea. (Fr.) *• Ce idee, roşie ! (Fr.) 5 — Dos — Bineînţeles că mi-am luat şi eu măsurile necesare. Iar cînd i s-a „raportat" despre dumneata, că de fapt dumneata „ai condus gubernia", vous savez, dumnealui şi-a permis să spună că „aşa ceva nu se va mai întîmpla". — Chiar aşa a spus ? — Da, că „aşa ceva nu se va mai întîmpla" şi avec cette morgue... * Pe Iulia Mihailovna, soţia dumnealui, vom avea plăcere s-o avem aici pe la sfîrşitul lunii august, sosită direct din Petersburg. — Din străinătate. M-am întîlnit cu ea acolo. — Vraiment ? ** — La Paris şi în Elveţia. Este rudă cu Drozdoviî. — Rudă ? Ce coincidenţă extraordinară ! Se spune că e vanitoasă şi... cu relaţii mari ? — Prostii, nişte relaţii mizere ! Pînă la vîrsta de patruzeci şi cinci de ani a zăbovit ca fată mare fără nici o leţcaie, iar acum a reuşit să se mărite cu von Lembke al ei şi, bineînţeles, tot scopul ei — să-l scoată cît mai sus în lume. Amîndoi sînt nişte intriganţi. — Se spune că e cu doi ani mai în vîrstă decît dînsul ? — Cu cinci. Maică-sa, la Moscova, şi-a făcut ferfeniţă poalele rochiei freeînd-o de pragul meu ; se milogea să participe la balurile mele pe cînd trăia încă Vsevolod Nikolaevici. Ba se întîmpla ca o seară întreagă să rămînă singură într-un colţ fiindcă nimeni n-o invita la dans, cu toată aluniţa pe care .şi-o lipea pe frunte, îneît abia pe la ora trei, făcîndu-mi-se milă de ea, îi trimeteam vreun cavaler ca s-o invite. Pe atunci avea douăzeci de ani, dar purta rochiţe scurte ca de fetiţă. Devenise jenant s-o primească cineva într-o casă onorabilă. — Parcă văd această aluniţă aplicată. — Ascultă ce-ţi spun eu, abia am venit şi am şi dat peste o intrigă. Ai citit doar scrisoarea prietenei mele Drozdova. Ce poate fi mai clar ? Şi cînd colo ce găsesc ? Aceeaşi Drozdova neroadă — totdeauna a fost ea neroadă — mă priveşte întrebătoare : de ce adică am sosit ? Poţi să-ţi închipui ce mirată am rămas ! Mă uit şi constat că în jurul ei se tot învîrteşte această Lembke însoţită de verişorul acela, nepotul bătrînului * Cu asemenea morgă. (Fr.) ** Adevărat ? (Fr.) 66 Drozdov — e limpede ! Bineînţeles, am intervenit energic imediat şi Praskovia a trecut iar ele partea mea, dar intriga rămîne intrigă ! — Pe care ai reuşit totuşi s-o învingi. O, Bismark al nostru ! — Fără să fiu Bismark, sînt capabilă totuşi să sesizez falsitatea şi prostia oriunde o întîlnesc. Lembke, este falsitatea, iar Praskovia, prostia. Rar mi-a fost dat să întîlnesc o femeie mai flască, ba şi cu picioarele umflate, ba şi bună la inimă. Ce poate fi mai stupid decît un nerod bun la inimă ? — Dar un nerod rău, m,a bonne amie *, un nerod rău e şi mai nerod, replică generos Stepan Trofimovici. — Ponte că ai dreptate, dar o mai ţii minte pe Liza ? — Charmante enfant! ** — Numai că, numai că acum nu mai e enfant, ci femeie în toată firea şi încă o femeie cu caracter. Suflet nobil şi cu temperament şi ceea ce-mi place mai mult la ea că nu prea o iartă pe maică-sa, neroadă aceea credulă. Din cauza verişorului acela era cît pe-aci să se nască o istorie. — O clipă, păi, el nu e nici o rudă cu Lizaveta Niko-laevna... şi-a pus ochii cumva pe ea ? — Să vezi, e un tînăr ofiţer, prea puţin vorbăreţ, ba modest chiar. Ţin să fiu dreaptă întotdeauna. Mi se pare că el personal e împotriva acestei intrigi şi nu urmăreşte nimic, toate sînt scorneli de-ale doamnei Lembke. Poartă multă stimă lui Nicolas. înţelegi, totul depinde de Liza, am lăsat-o în relaţii excelente cu Nicolas, care mi-a promis şi el să vină la noi negreşit în noiembrie. Prin urmare intriga o ţese numai doamna Lembke, iar Praskovia nu-i decît o biată femeie care orbecăie. Ba îmi spune că toate bănuielile mele nu sînt decît fantezii ; iar eu îi spun verde în ochi că este o proastă. Şi sînt gata să confirm acest lucru şi la judecata de apoi. Şi dacă nu stăruia Nicolas să amîn deocamdată, nici n-aş fi plecat de acolo fără s-o demasc pe această femeie falsă. Se linguşea pe lîngă contele K. profitînd de protecţia lui Nicolas, voia să despartă un fiu de mamă. Dar Liza e de partea noastră, iar cu * Buna mea prietenă. (Fr.) ** O copilă îneîntătoare ! (Fr.) 67 Praskovia m-am înţeles. Ştii, Karmazinov p,l nostru îi este rudă ! — Cum ? Ruda doamnei von Lembke ? — întocmai. O rudă mai îndepărtată. — Karmazinov. nuvelistul ? — Ei da, scriitorul, ce te miră ? Bineînţeles, el se consi-dora o somitate. Un ingîmfat! Ea va sosi împreună cu el ; acolo face totul ca să-i intre în voie. Intenţionează, cică, să organizeze aici un fel de reuniuni literare ; el va sosi pentru o lună de zile în care timp vrea să-şi vîndă ultima moşioară. Cit paci era să dau ochii cu el în Elveţia, dar am reuşit să-l evit ; deşi sper că el îmi va face onoarea să mă recunoască. Cîndva mi-a scris o mulţime de scrisori. Venea în casa noastră. Aş fi vrut, Stepan Trofimovici, să te îmbraci mai bine : pe zi ce trece devii tot mai neglijent... O, cum ştii dumneata să mă chinuieşti! Ce citeşti acum ? — Eu... eu... — înţeleg. Ca de obicei prietenii, chefurile, clubul, cărţile de joc şi reputaţia de ateu. Nu-mi place reputaţia aceasta. Stepan Trofimovici. N-aş vrea să te considere lumea ateu ; mai ales acuma n-o doresc de loc. Nici înainte nu prea eram te acord, fie numai şi pentru faptul că totul nu este decît o vorbărie goală. A trebuit, în sfîrşit, să ţi-o spun. ■— Mais, ma chere... * — Ascuîtă-mă, Stepan Trofimovici, în toate chestiunile savante eu, bineînţeles, faţă de dumneata sînt o ignorantă, dar plecînd spre ţară m-am gîndit mereu la dumneata. Şi-am ajuns la o convingere. — Care anume ? — La convingerea că nu sîntem noi singurii mai deştepţi decît toţi din lume, şi că există oameni şi mai deştepţi. — E spiritual şi cît se poate de nimerit. Există oameni mai deştepţi, deci există oameni mai rezonabili şi prin urmare si noi putem greşi, nu-i aşa ? Mais, ma bonne amie, să zicem că eu greşesc, dar nu am şi eu un drept general uman suprem îi inalienabil de a mă bucura de libertatea conştiinţei ? N-am tu dreptul să nu fiu neapărat bigot şi fanatic, dacă o vreau ? Şi, bineînţeles, pentru toate acestea voi fi urît de tot felul de ■* Dnr, scuri^pa rnca .. {Fr.) ~M domni pînă la sfîrşitul veacului. Et puis, corn ine on trouve toujours plus des moines que de raison *, şi întrucît eu sînt perfect de acord cu aceasta... — Cum ai spus ? — Am spus : o?! trouve toujours plus des moines que de raison şi întrucît eu sînt... — Probabil că nu sînt cuvintele dumitale ; le-ai citit desigur undeva ? — A spus-o Pascal. — Mi-am închipuit eu... că nu dumneata ! De ce nu ştii niciodată s-o spui şi dumneata aşa scurt şi nimerit, ci o lungeşti la nesfîrşit ? E mult mai bine aşa decît cum ai vorbit adineaori despre frenezia administrativă... — Ma foi, chere...** de ce? în primul rînd pentru că eu totuşi nu sînt un Pascal, et puis... *** în al doilea rînd noi, ruşii, nu ştim niciodată să exprimăm ceva pe limba noastră... cel puţin pînă în prezent nimeni n-a spus încă nimic... — Hm ! poate că nu-i adevărat. Cel puţin notează-ţi şi memorează asemenea cuvinte, ştii, cu prilejul unei discuţii... Ah, Stepan Tron mo viei, veneam aici plină de nerăbdare să stăm de vorbă cu totul serios ! — Chere, chere a mie .'**** — Acum cînd au sosit aici alde Lembke, Karmazinov... O, Doamne, ce mult ai decăzut. O, cît mă chinuieşti ! Aş fi vrut ca oamenii aceştia să se pătrundă de respect faţă de dumneata, pentru că în realitate ei nu merită nici vîrful unghiei dumitale, iar dumneata cum te ţii ? Ce-au să vadă ei ? Ce-am să le arăt?! In loc să constitui o nobilă mărturie, un exemplu pentru toţi, dumneata te înconjuri de nişte declasaţi ; ai căpătat nişte deprinderi imposibile, ai decăzut, nu eşti în stare să renunţi la băutură şi la cărţi, citeşti numai scrierile lui Paul de Kock şi nu scrii nimic, nimic, în timp ce acolo toţi scriu ; îţi iroseşti tot timpul în pălăvrăgeli. Dar e posibil, e admisibil oare să-ţi faci asemenea prieteni cum e nedespărţitul dumitale Liputin ? * Ş-apoi, cum totdeauna întîlneşti mai mulţi călugări cU'eît raţiune. (Fr.) ** Pe legea mea, scumpă... (Fr.) *** Şi apoi. (Fr.) +*** Scumpă, scumpă prietenă ! (Fr.) — Dar de ce spui că e nedespărţitul meu ? protestă timid Stcpan Troîimovici. __Undc-i ci acum ? continuă tăios şi dar Varvara Petrovna. — El... el vă stimează nemărginit ; a plecat la S-k, să ia in posesie moştenirea rămasă după moartea mamei sale. — Am impresia că nu face altceva deeît să adune bani. Ce face Şatov ? E tot aşa ? — Irascibie, mais hon *. __ Nu pot să-l sufăr pe Şatov al dumitale ; e înrăit şi încrezut ! — Cum se simte Daria Pavlovna ? — Vorbeşti despre Daşa ? Ce ţi-a venit? îl privi curioasă Varvara Petrovna. E bine sănătoasă, am lăsat-o la Drozdovi... Am auzit eu ceva în Elveţia despre fiul dumitale, dar mai iiralt de rău clecît de bine. __ Oh, c'est une histoire bien bete. Je vous attendais, mo bonne amie, potir vous raconter... ** __ Destul, Stepan Trofimovici, lasă-mă să mai răsuflu ; sînt obosită. Mai avem timp să discutăm după pofta inimii, mai ales cînd este vorba de ceva rău. Văd că începi să stropeşti cînd rîzi, e un fel de decrepitudine la dumneata ! Şi ce rîs ciudat ai acum... Dumnezeule, cîte deprinderi urîte ai reuşit să-ţi faci! Karmazinov nu va veni la dumneata ! Dar şi aşa cei de aici se bucură din plin... Te-ai demascat complet. Ei bine, ajunge, ajunge, am obosit! Ar fi cazul, în definitiv, să cruţi omul! Stepan Trofimovici „a cruţat omul", dar a plecat foarte tulburat. V Se iviseră într-adevăr în firea prietenului nostru destule deprinderi urîte, mai ales în ultimul timp. Decăzuse vizibil * Irascibil, dar bun. (Fr.) +* O, e o istorie destul de stupidă. Te-am aşteptat, scumpa mea prietenă, ca să-ţi povestesc... (Fr.) 70 şi foarte repede aproape în toate privinţele şi într-adevăr devenise cam neglijent. începuse să şi bea mai mult ca înainte, se făcuse şi mai plîngăreţ, şi cu nervii nu prea stătea bine ; începuse să dea şi semne de sensibilitate excesivă pentru lucrurile rafinate. Chipul lui căpătase o capacitate ciudată de a-şi schimba expresia cu repeziciune, trecînd de la cea mai gravă şi solemnă, de pildă, la cea mai grotescă sau chiar stupidă. Nu putea suporta singurătatea şi necontenit rîvnea şi aştepta să-l distreze cineva. Neapărat trebuia să i se spună vreun cancan, sau vreo anecdotă care circulă prin oraş şi era nerăbdător să audă zilnic altele noi. Iar dacă se întîmpla ca nimeni să nu treacă pe la ei mai mult timp, umbla abătut prin încăperi, se oprea în faţa ferestrei molfăind şi muşcîn-du-şi buzele îngîndurat, oftînd adînc, ba şi văicărindu-se în cele din urmă. Era mereu stăpînit de presentimente, se temea fără încetare de nu ştiu ce primejdie iminentă, neaşteptată şi inevitabilă ; devenise sperios; acorda o nefirească atenţie viselor. Toată ziua şi seara aceea le-a petrecut profund întristat, a trimis să mă cheme, părea foarte emoţionat, mi-a vorbit mult şi îndelung, dar foarte confviz. Varvara Petrovna ştia de mult că el nu-mi ascunde nimic. în cele din urmă am avut impresia că ar avea pe suflet o grijă mare, ceva despre care nici el nuşi dădea bine seama ce poate fi. De obicei, cînd ne întâlneam noi doi singuri şi începea să mi se plîngă, aproape întotdeauna, după un timp oarecare, apărea şi o sticluţă de băutură, ca să ne consoleze. De data aceasta nu se servi vin şi observai de rnai multe ori cum îşi înfrînează dorinţa de a trimite după băutură. — Şi de ce s-o fi supărînd ! se plîngea el mereu, ca un copil. Tous Ies hovinies de genie et de progres en Russie eta-ient, sont et seront toujours des cartofori et des beţivi, qui boivent * de sting, iar eu parcă nu sînt chiar în aşa hal cartofor şi beţiv,.. îmi reproşează de ce nu scriu nimic ? Ciudată concepţie !... De ce zac mereu ? Dumneata, zice, trebuie să fii un „exemplu şi să constitui un reproş". Mais entre nous soit dit, ce altceva ar avea de făcut un om căruia i-a fost hărăzit să * Toţi oamenii de geniu şi progresişti din Rusia au fost. sînt şi vor fi totdeauna... care beau. (Fr) 71 stea drept un „reproş", decît să zacă, îşi dă seama ea de aceasta ? Şi în sfîrşit, se lămuri şi cauza acelei tristeţi majore şi profund care-l chinuia de data aceasta atît de agasant. De nenumărate ori se apropie de oglindă oprindu-se îndelung în faţa ei. întorcîndu-se în cele din urmă spre mine îmi spuse cu un accent de stranie disperare : — Mon cher, je suiş un * om decăzut! Da, într-adevăr, pînă în această zi el rămăsese constant convins de un singur lucru, în ciuda ..vederilor noi" şi cu toate „schimbările de concepţii" ale Varvarei Petrovna, şi anume că el continuă să fie fermecător pentru inima ei de femeie, că adică o atrage şi o interesează nu numai ca un surghiunit, sau ca un savant cunoscut, dar şi ca un bărbat frumos. Această convingere măgulitoare şi liniştitoare trăia în el de douăzeci de ani şi era poate, dintre toate convingerile lui, aceea la care îi era cel mai greu să renunţe. Presimţea el oare în seara aceea încercarea grozavă ce îl aştepta în viitorul cel mai apropiat ? VI Voi trece acum la descrierea acelei întîmplări în bună parte hazlie şi cu care începe de fapt cronica mea. Chiar în ultimele zile ale lunii august se reîntoarseră în ţară, în sfîrşit, şi Drozdovii. Apariţia lor care fu urmată îndată de aceea atît de aşteptată a rudei lor, soţia noului guvernator, stîrni senzaţie în societatea noastră. Dar despre toate aceste evenimente interesante voi vorbi mai tîrziu ; acum mă voi mărgini numai la faptul că Praskovia Ivanovna aduse plocon Varvarei Petrovna, care o aştepta cu atîta nerăbdare, o enigmă de dezlegat, dintre cele mai îngrijorătoare : Nicolas îi părăsise încă la începutul lunii iulie şi întîlnind în valea Rinului pe contele K. plecase împreună cu el şi cu faDragul meu, sînt un... (Fr.) milia lui la Petersburg. (N.B. Toate cele trei fiice ale contelui erau în vîrstă de măritiş.) ■— De la Lizaveta, dată fiind mîndria şi îndărătnicia ei, n-am putut afla nimic, încheie Praskovia Ivanovna, dar ara văzut cu ochii mei că între ea şi Nikolai Vsevolodovici s-a întîmplat ceva. Nu-mi dau seama de cauze, dar mi se pare că va trebui chiar dumneata, buna mea prietenă Varvara Petrovna, să întrebi despre aceste cauze pe Daria Pavlovna a dumitale. După părerea mea, Liza se simte ofensată. Sînt nespus de bucuroasă că ţi-am adus-o în sfîrşit pe favorita dumitale şi ţi-o predau, cum s-ar zice. clin mînă în mină şi cu asta m-am descotorosit de o povară. Aceste cuvinte perfide fuseseră rostite pe un ton destul de iritat. Era limpede că ,.femeia aceasta fleşcăită" le pregătise dinainte, savurînd anticipat efectul pe care-l vor produce. Dar pe Varvara Petrovna n-o puteai surprinde cu vorbe enigmatice şi efecte sentimentale. Drept urmare, ceru imediat cele mai precise şi complete explicaţii. Praskovia Ivanovna coborî de îndată tonul şi isprăvi chiar prin a izbucni în lacrimi, pusă pe cele mai prieteneşti efuziuni. Această doamnă irascibilă, dar şi sentimentală, aidoma lui Stepan Trofimovici, ducea necontenit dorul unei prietenii adevărate, şi plîngerea ei principală împotriva Lisavetei Nikolaevna consta tocmai înfăptui că „fiică-sa nu vrea să-i fie prietenă". Şi totuşi din noianul de explicaţii şi efuziuni nu se putu înţelege decît un singur lucru : că într-adevăr între Liza şi Nicolas intervenise o neînţelegere, dar de ce natură er;i această neînţelegere Praskovia Ivanovna, era limpede, nu reuşise să-şi dea exact seama. Iar în ce o priveşte pe Daria Pavlovna, nu numai că renunţase la sfîrşit la toate acuzaţiile împotriva ei, dar o şi rugase insistent pe Varvara Petrovna să nu dea cuvintelor ei anterioare nici o importanţă, pentru că le spusese într-un moment de „enervare". Într-un cuvînt. totul apărea foarte confuz, ba şi destul de suspect. După cele relatate de ea, neînţelegerea s-ar fi iscat din cauza „firii îndărătnice şi zeflemitoare" a Lizei; „iar Nikolai Vsevolodovici, om mîndru cum era, deşi îndrăgostit, n-a putut suporta aceste zeflemcli şi i-a răspuns tot prin zeflemcli." — Curînd după aceea am cunoscut noi un tînăr, se pare că nepot al ..profesorului" dumitale, de fapt poaxi-ă acelaşi nume... — Fiu, nu nepot, o corija Varvara Petrovna. Praskovia Ivanovna nu izbutise niciodată să reţină exact numele lui Ste-pan Trofimovici şi prefera să-i spună „profesorul". — Fiu să fie, cu atît mai bine, deşi îmi este absolut egal. Un tînăr obişnuit, foarte vioi şi degajat, dar nimic mai mult. Ei bine, eu cred că aici Liza nu prea a procedat frumos, atră-gîndu-l pe acest tînăr, ca să-i aţîţe gelozia lui Nikolai Vsevolodovici. Dar nici nu prea înclin s-o condamn pentru aceasta : tertipuri de fată, mă rog, foarte fireşti, şi chiar amuzante. în schimb Nikolai Vsevolodovici, în loc să se aprindă puţin de gelozie, dimpotrivă, s-a şi împrietenit cu acest tînăr, ca şi cum n-ar fi observat nimic sau i-ar fi fost absolut indiferent. Pentru Liza a fost de-ajuns. Tînărul a plecat curînd (nu ştiu unde se grăbea), iar Liza a profitat de orice prilej ca să-şi arate nemulţumirea faţă de Nikolai Vsevolcdovici. I3ăgînd de seamă că mai stă uneori de vorbă cu Daşa, se înfurie, şi de atunci n-am mai avut nici eu viaţă liniştită, prietenă dragă. Doctorii mi-au interzis orice enervare, şi mult lăudatul liman al lor m-a scîrbit teribil, încît m-au apucat durerile de dinţi şi crizele ele reumatism. Chiar în presă scria că Lacul Geneva provoacă dureri de dinţi; cică are această proprietate. Deodată Nikolai Vsevolodovici primeşte din partea contesei o scrisoare şi imediat pleacă de la noi, chiar a doua zi. De altfel şi-au luat rămas bun prieteneşte, şi Liza, conducîndu-l, părea foarte veselă, îluşturatică şi rîdea în hohote. Dar să ştii că toate acestea au fost numai o poză. După plecarea lui a devenit îngîndurată, nu ia mai pomenit niciodată numele, interzi-eîndu-mi şi mie să-i vorbesc despre dînsul. Te-aş sfătui mai bine, dragă Varvara Petrovna, ca deocamdată să nu atingi cu Liza tema aceasta, mă tem să nu dăuneze chestiunii noastre. Văzîndu-te însă că taci, va deschide ea prima vorba şi atunci vei afla mai bine. Părerea mea este că se vor împăca, dacă bineînţeles Nikolai Vsevolodovici se va ţine de cuvîntul dat că o să se întoarcă aici fără întîrziere. — îi voi scrie imediat. Dacă toate se reduc la ceea ce mi-ai spus, nu poate fi vorba decît de o mică neînţelegere ; prostii ! De altfel şi pe Daria o cunosc prea bine ; şi astea-s prostii. — Cit despre Daşenka, mărturisesc, sînt vinovată. N-au fost decît nişte convorbiri obişnuite, şi acelea în auzul tuturor. De fapt prea mă indispuseseră toate astea, draga mea. De altfel şi Liza, am văzut eu, a început după aceea să vorbească cu Daşa cu aceeaşi prietenie ca şi înainte... în aceeaşi zi Varvara Petrovna ii scrise lui Nicolas impio-rîndu-l să vină acasă măcar cu o lună înainte de termenul fixat de el. Şi totuşi ceva rămăsese pentru ea cam confuz şi de neînţeles. Se gîndi la asta toată seara şi toată noaptea. Punctul de vedere al „Praskoviei" i se părea prea naiv şi sentimental. „Praskovia a fost toată viata ei o sentimentală, încă din anii pensionului, medita ea, nu este Nicolas omul care să fugă de zeflemelile unei fetişcane. Trebuie să fie o altă cauză, dacă a intervenit o asemenea neînţelegere. Ofiţerul acesta este totuşi prezent aici, l-au adus cu ei, şi s-a instalat în casa lor în calitate de rudă. De altfel şi în ce o priveşte pe Daria, cam prea repede şi-a recunoscut Praskovia bănuiala neîntemeiată : fără îndoială că ar mai fi avut ea ceva de spus, dar n-a dus-o pînă la capăt..." A doua zi dimineaţa Varvara Petrovna avea gata proiectul ei de a lămuri cel puţin una din nedumeririle ivite — un proiect remarcabil prin natura lui neaşteptată. Ce s-o fi petrecut în inima ei cînd l-o fi făurit ? E greu de spus ; de altfel nici nu mă încumet să descifrez anticipat toate contradicţiile din care fusese ticluit. Ca un cronicar, mă voi mărgini doar să expun evenimentele exact, aşa cum s-au produs, iar eu n-am nici o vină dacă acestea vor părea neverosimile. Şi totuşi trebuie să atest încă o dată că spre ziuă nu mai rămăsese în mintea ci nici o bănuială în ceea ce o privea pe Daşa. De altfel o asemenea bănuială nici nu apucase să se înfiripe chiar de la început ; avea prea mare încredere în Daşa. Pe de altă parte nici nu putea admite gîndul că Nicolas al ei ar fi putut să se îndrăgostească de... „Daria" ei. Aşadar, în dimineaţa următoare, cînd Daria Pavlovna turna ceai la masă, Varvara Petrovna o urmări cu privirea atentă îndelung şi poate pentru a douăzecea oară începînd de ieri îşi spuse cu toată convingerea : — Prostii ! Ceea ce îi reţinuse întrucîtva atenţia era înfăţişarea cam obosită a Daşoi şi starea ei oarecum mai apatică, mai potolită decît pînă atunci. După ceai, potrivit obiceiului statornicit o dată pentru totdeauna, se aşezară amîndouă la brodat. Varvara Petrovna porunci să-i facă un raport detailat asupra impresiilor ei din străinătate, mai ales despre peisaj, locuitori, 74 oraşe, obiceiuri, arta localnicilor, industrie, adică să spună tot ce apucase să observe. Nici o întrebare despre familia Droz-dov şi despre viaţa ei în această familie. Daşa, care şedea îîngă dînsa la măsuţa de lucru şi o ajuta să brodeze, povestea de mai bine de o jumătate de oră, cu glasul ei puţin scăzut, egal şi monoton. — Daria, o întrerupse brusc Varvara Petrovna, n-ai nimic mai important de spus, pe care ai fi vrut să mi-l împărtăşeşti ? — Nu, nimic, răspunse Daşa după un pic de gîndire şi o privi pe Varvara Petrovna cu ochii ei senini. — Ceva care să-ţi stea pe suflet, pe inimă, pe conştiinţă ? -— Nimic, repetă Daşa cu o fermitate aproape ursuză. — întocmai aşa am crezut şi eu ! Să ştii, Daria, că în privinţa ta n-aş putea avea nici o îndoială. Acum stai şi ascultă. Treci pe scaunul acesta, aşază-te în faţa mea, vreau să te văd în plină lumină. Aşa. Ascultă, vrei să te măriţi ? Daşa îi răspunse cu o privire lungă, întrebătoare, de altfel nu prea mirată. —■ Stai şi ascultă. în primul rînd, există o diferenţă de vîrstă şi încă foarte mare ; dar tu ştii, mai bine decît oricine altul, că este o mare prostie. Tu eşti fată cu scaun la cap şi în viaţa ta nu trebuie să intervină nici o greşeală. E drept că el este încă un bărbat frumos... într-un cuvînt, Stepan Troîimovici, pe care l-ai stimat întotdeauna. Ei, ce zici ? Daşa o privi cu o expresie şi mai întrebătoare şi de data aceasta nu numai cu mirare, dar şi roşindu-se. — Stai şi ascultă ; nu te grăbi! Cu toate că ai o sumă frumuşică, potrivit testamentului meu, dar după ce mor ce se întîmplă cu tine, fie chiar şi avînd bani ? Te vor înşela, îţi vor lua banii şi vei fi pierdută ; dar aşa, ca nevasta unui om celebru, e altceva. Să vedem acum chestiunea asta şi din slt punct de vedere : să zicem că mor eu acum, cu toate că i-ara asigurat existenţa, ce se va întîmplă cu el? Iar în tine am o mare nădejde. Aşteaptă, n-am spus totul: el este uşu-ratec, nedescurcăreţ, aspru, egoist, are nişte deprinderi meschine, dar tu trebuie să ştii să-l preţuieşti, fie numai şi pentru faptul că alţii sînt şi mai răi decît el. Doar nu vreau să te mărit după cine ştie ce ticălos, să nu care cumva să te gîn-deşti la aşa ceva ! Dar mai ales, va trebui să-l preţuieşti pentru că te-am rugat cu, o repezi ea, brusc enervată, auzi ! Ce te încăpăţînezi ? Daşa continua să tacă şi să asculte. — Stai, aşteaptă. El e ca o muiere, dar cu atît mai bine pentru tine. De altfel, o muiere jalnică ; nici nu s-ar cădea să-l iubească o femeie. Şi totuşi merită să fie iubit pentru faptul că e complet lipsit de apărare şi tu să-l iubeşti pentru asta, pricepi ce vreau să-ţi spun ? Pricepi ? Daşa dădu din cap afirmativ. — Am ştiut eu, la mai puţin nici nu m-am aşteptat din partea ta. El te va iubi pentru că trebuie să te iubească, trebuie, va trebui să te adore ! ţipă cam enervată Varvara Petrovna. De altfel şi fără nici o îndatorire el se va îndrăgosti de tine, îl cunosc prea bine. Şi apoi, voi fi şi eu în preajma voastră. Nici o grijă, voi fi prezentă mereu. Va încerca probabil să se plîngă de tine, să te bîrfească, va şuşoti despre tine cu primul venit, se va tîngui, veşnic se tînguie ; îţi va trimite scrisori din camera vecină, uneori şi cîte două pe zi, dar fără tine nu va fi în stare să trăiască, şi asta e esenţialul. Să-l faci să te asculte ; n-o să ştii s-o faci, vei fi o proastă. Va striga că vrea să se spînzure, te va ameninţa, să nu-l crezi ; nu vor fi decît prostii! Să nu crezi şi totuşi să fii cu ochii în patru, ar putea la un moment dat s-o şi facă, ceasul rău ; cu de-alde el se poate întîmplă şi aşa ceva ; nu fiindcă e om tare, ci din slăbiciune s-ar spînzura ; de aceea să nu întinzi coarda pînă la ultima limită, şi ăsta este cel mai important principiu într-o căsătorie. Nu uita de asemenea că este un poet. Ascultă, Daria : nu există fericire mai mare decît să te jertfeşti. Şi afară de asta îmi vei face şi mie o mare plăcere, ceea ce contează foarte mult. Să nu-ţi închipui cumva că am luat-o razna din prostie ; îmi dau seama de ceea ce vorbesc. Eu sînt o egoistă. Fii şi tu egoistă. Doar nu te silesc ; eşti liberă să hotărăşti după voia ta ; cum o să spui, aşa o să fie. Ei, ce te-ai aşezat, spune şi tu ceva ! — Mie îmi este egal, Varvara Petrovna, dacă trebuie nenpărat să mă mărit, rosti ferm Daşa. — Neapărat ? La ce faci aluzie ? zise Varvara Petrovna şi o privi ţintă. Daşa tăcea împungînd cu acul în canava. — Cu toate că eşti deşteaptă, uite că ai spus o prostie. Este adevărat că m-am gîndit să te mărit neapărat acum, 77 dar nu din cauză că ar fi negreşit o mare nevoie, ci fiindcă aşa mi-a trăsnit mie, şi neapărat cu Stepan Trofimovici. Dacă n-ar fi fost Stepan Trofimovici nici nu m-aş fi gîndit să te mărit, cu toate că ai împlinit douăzeci de ani... Ei ? — Cum doriţi dumneavoastră, Varvara Petrovna. ■— Va să zică, eşti de acord ! Stai şi ascultă. Ce te grăbeşti, n-am terminat încă : potrivit testamentului îţi las cincisprezece mii de ruble. Ţi-i dau imediat după cununie, din care opt mii îi dai lui, adică nu lui în mînă, ci mie. El are o datorie de opt mii ruble ; eu am să-i acopăr datoria, dar el trebuie să ştie că din banii tăi. Şapte mii îţi vor rămîne în mînă, dar să nu-i dai nici o rublă sub nici un motiv. Să nu-i plăteşti niciodată datoriile. Dacă plăteşti o singură dată — n-o să contenească să le facă. De altfel eu am să fiu mereu în preajma voastră. Anual veţi primi de la mine cîte o mie două sute de ruble pentru întreţinere, iar pentru nevoi mai urgente o mie cinci sute, pe lîngă locuinţă şi masă, care vor veni tot din partea mea, ca şi pînă acum ; numai servitoarea să v-o angajaţi voi. Subsidiile anuale le vei primi global, ţi le voi înmîna eu personal. Dar fii şi tu bună la inimă : uneori dă-i şi lui cîte o sumă pentru diferite cheltuieli, îngăduie şi prietenilor lui să-l viziteze o dată pe săptămînă, dacă încearcă să-i aducă mai des, dă-i afară. După cum îţi spun însă eu voi fi aici. Această subvenţie nu va înceta nici dacă mor eu şi vei continua s-o primeşti pînă la moartea lui, mă auzi, numai pînă la moartea lui, pentru că e de fapt o subvenţie pe care o dau pentru el. nu pentru tine. Iar tu vei primi afară de cele şapte mii de ruble, care îţi vor rămîne neatinse, dacă vei fi fată deşteaptă, opt mii prin testament. Şi mai mult nu vei căpăta nimic, asta ţi-o spun ca să ştii. Ei, ce spui, consimţi ? Dar îmi răspunzi odată ceva sau nu ? — V-am şi spus, Varvara Petrovna. ■— Nu uita ca eşti liberă să faci cum vrei, cum o să spui tu aşa o să fie. — Aş avea doar o întrebare, Varvara Petrovna. Dar Stepan Trofimovici v-a spus ceva în această privinţă ? — Nimic. Nu mi-a spus încă nimic şi nici nu ştie, dar... îţi va vorbi şi el, chiar acum ! Varvara Petrovna sări repede din loc şi îşi puse pe umeri şalul negru. Daşa se împurpura iar la chip, urmărind-o cu o privire întrebătoare. Varvara Petrovna se întoarse deodată brusc spre ea, cu faţa roşie de mînie. — Eşti o proastă, se năpusti ea spre Daşa ca un uliu, o proastă nerecunoscătoare ! Ce-ţi trece prin gînd ? Nu cumva îţi închipui că voi îngădui să fii compromisă măcar atîtica ! în genunchi se va tîrî în faţa ta, rugîndu-te ; el trebuie să moară de fericire, iată cum vor fi aranjate lucrurile ! Ştii doar că n-o să las să fii jignită ! Ori îţi închipui cumva că se va lacomi la banii tăi, la aceste opt mii de ruble, iar eu încerc acuma să te vînd ? Eşti o proastă, o proastă, toate sînteţi nişte proaste nerecunoscătoare ! Dă-mi umbrela ! Şi porni ca o furie pe jos pe trotuarul umed de cărămidă şi pe potecile aşternute cu seînduri spre pavilionul lui Stepan Petrovici. VII Este adevărat că n-ar fi lăsat-o pe Daria să fie nedreptăţită sau jignită ; dimpotrivă, mai ales acum, ea se considera binefăcătoarea ei. Indignarea cea mai nobilă şi ireproşabilă i se aprinse în suflet, cînd punîndu-şi şalul pe umeri surprinse îndreptată asupră-i privirea neîncrezătoare şi jenată a pupilei sale. O iubea sincer încă de pe cînd era fetiţă. Pe bună dreptate zisese Praskovia Ivanovna referindu-se la ea : „favorita dumitale". De mult încă hotărîse Varvara Petrovna că „Daria are un cu totul altfel de caracter decît fratele ei" (adică Ivan Şatov) ; că este blîndă şi cuminte, capabilă de un mare sacrificiu, se distinge printr-un devotament deosebit, este extrem de modestă şi foarte raţională şi mai ales ştie să fie recunoscătoare. Pînă în prezent, probabil, Daşa îndreptăţise toate aşteptările ei. „în viaţa acestei fiinţe nu vor exista greşeli", spusese Varvara Petrovna cînd fetiţa împlinea doisprezece ani, şi întrucît avea însuşirea de a se ataşa cu încăpăţînare şi pasiune de orice vis care o captiva, de orice iniţiativă nouă a ei, de orice gînd care i se părea luminos, hotărîse îndată s-o crească pe Daşa ca pe propria ei fiică. De la început pusese pentru ea deoparte un capital şi adusese în casă o institutoare pe miss Creegs, care stătu pe lîngă fetiţă pînă 79 la vîrsta de şaisprezece ani, dar după aceea nu se ştie clin ce cauză fusese concediată. Veneau profesori de liceu ca s-o înveţe, printre care şi un francez autentic care o învăţa franceza. Şi el, la un moment dat, nu se ştie de ce, fusese concediat. O doamnă săracă aflată în trecere în oraş, văduva unui dvorenin, o învăţă să cînte la pian. Dar dascălul principal era totuşi Stepan Trofimovici. De fapt el a fost acela care a descoperit-o cel dintîi pe Daşa : începuse s-o instruiască pe fetiţa cea blinda încă înainte ca Varvara Petrovna să se fi gîndit la ea. Repet : rămîneai uimit văzînd ce repede se ataşau de el copiii ! Lizaveta Nikolaevna Tuşina 1-a avut ca dascăl de la vîrsta de opt şi pînă la unsprezece ani( bineînţeles, Stepan Trofimovici o învăţa fără nici o remuneraţie şi nici n-ar fi acceptat pentru nimic în lume să primească vreun ban din partea familiei Drozdov). In schimb se îndrăgostise şi el de acest copil minunat şi-i povestea mereu nişte poeme despre zidirea lumii, a pământului, din istoria omenirii. Lecţiile despre popoarele primitive şi despre omul primitiv erau mai interesante decît poveştile arabe. Liza, care asculta fascinată aceste lecţii, îl imita destul de caraghios acasă. Aflînd despre acest lucru, Stepan Trofimovici reuşi o dată s-o asculte şi s-o surprindă într-un asemenea moment. Ruşinată, Liza se aruncă în braţele lui şi izbucni în plîns. Plînse şi Stepan Trofimovici de admiraţie. Curînd însă Liza trebui să plece şi rămase numai Daşa. Cînd începură să vină la Daşa dascăli din oraş, Stepan Trofimovici încetă s-o mai înveţe şi treptat nu-i mai acordă nici o atenţie. Asta dură un timp destul de îndelungat. într-o zi, cînd Daşa împlini şaptesprezece ani, el rămase brusc impresionat de chipul ei drăgălaş. Erau cu toţii la masă la Varvara Petrovna. El intră în vorbă cu tînăra fată şi fu extrem de mulţumit de răspunsurile ei, terminînd prin a-i propune să-i ţină un curs vast şi important de istorie a literaturii ruse. Varvara Petrovna îl lăudă şi-i mulţumi pentru ideea aceasta excelentă, iar Daşa se arătă entuziasmată. Stepan Trofimovici depunea un zel deosebit în pregătirea acestor prelegeri şi în sfîrşit începu cursul. Porniră de la perioada veche ; prima lecţie decurse pasionant; asista şi Varvara Petrovna. Cînd Stepan Trofimovici termină şi plecînd îşi anunţă eleva că data viitoare vor analiza Cintecul oastei lui Igor -~°, Varvara Petrovna se ridică şi declară că lecţiile vor înceta. Stepan Trofimovici se 00 strîmbă, dar nu spuse nimic ; Daşa se împurpura la faţă ; dar aci se termină şi cursul. Asta se întîmplase exact cu trei ani înainte de fantezia neaşteptată, de acum, a Varvarei Petrovna. Bietul Stepan Trofimovici şedea în odaia lui singur şi nu bănuia nimic. Cuprins de tristeţe, de multe ori îşi arunca el privirile pe fereastră în speranţa că cineva dintre cunoscuţi va veni la el. Dar nimeni nu apărea. Afară cernea o ploaie măruntă şi se făcuse frig ; trebuia să aprindă focul în sobă ; el oftă. Deodată o arătare cumplită i se înfăţişă privirii: pe o vreme oribilă cum era cea de afară şi la oră atît de nepotrivită venea la el Varvara Petrovna ! Pe jos ! Rămase atît de surprins, îneît uită să-şi schimbe costumul, primind-o în ţinuta în care se afla, adică în obişnuita lui pufoaică roz vătuită de casă. — Ma bonne amie .'... strigă el cu glas abia auzit păşind în întîmpinarea ei. — Eşti singur, mă bucur : îi detest pe prietenii dumitale '. Ce mult fumezi ; Doamne, ce aer îmbîcsit ! Văd că nici ceaiul nu ţi l-ai băut. şi e ora aproape douăsprezece ! Fericirea dumitale, dezordinea ! Voluptatea dumitale, gunoiul ! Ce fel de hîrtii sfîşiate sînt astea pe duşumea? Nastasia, Nastasia! Ce face Nastasia dumitale ? Deschide, maică, ferestrele, şi uşile — să se mai aerisească aici. Iar noi trecem în salonaş ; am venit cu puţină treabă la dumneata. Dar mătură şi Iu o dată prin casa asta, dragă ! — Păi, dacă dumnealor mereu fac gunoi ! răspunse Nastasia cu o voce piţigăiată, plîngăreaţă şi enervată. -— Treaba ta e să mături şi chiar de cincisprezece ori pe zi dacă trebuie î Ai un salon mizerabil (intrînd în salon) ! închide bine de tot uşile ca să nu asculte ea. Tapetele astea trebuiesc schimbate neapărat. Ţi-am trimis doar pe meşter cu nişte modele, de ce nu ţi-ai ales ? Stai jos şi ascultă. Dar aşază-te odată, te rog. încotro ? Unde te duci ? De ce pleci ? — îndată, strigă din camera vecină Stepan Trofimovici, iată-mă, sînt aici! — Aha, ţi-ai schimbat ţinuta ! îl privi Varvara Petrovna batjocoritor. (El îşi pusese redignota peste pufoaică.) Aşa se potriveşte mai bine... cu ce vom discuta. Dar aşază-te odată, te rog. Varvara Petrovna îi explică fără ocolişuri şi pe un ton hotărît şi convingător totul. Făcu aluzie şi la cele opt mii de ruble, de care avea el o nevoie atît de urgentă. îi povesti amănunţit ce fel de zestre va avea Daşa. Stepan Trofimovici făcea ochi mari şi tremura. Auzise tot, dar nu era capabil să se dumirească. Voi să spună ceva, dar glasul refuza să i se supună. Ştia un singur lucru : că totul se va întîmpla exact aşa cum spune ea, că n-are nici un rost să facă vreo obiec-ţiune, ori să nu consimtă şi că este de aci înainte irevocabil un om căsătorit. ■— Mais ma bonne araie, pentru a treia oară şi la vîrsta mea... cu o fată tînără, aproape un copil, ca ea ! bîigui el în sfîrşit. Mais c'est une enjant! — Un copil care are douăzeci de ani, slavă Domnului! Nu-ţi mai învîrti atîta ochii în cap, că nu eşti la teatru. Eşti un om deştept şi foarte învăţat, dar nu pricepi nimic din viaţă, mereu trebuie cineva să te dădăcească. Dacă eu mor, ce te faci ? Ea îţi va fi dădacă bună ; e o fată modestă, care ştie ce are de făcut, înţeleaptă ; şi afară de asta voi fi şi eu prezentă aici, doar nu mor îndată. E o fire casnică, e blîndă ca un înger, ideea aceasta fericită mi-a venit încă în Elveţia, înţelegi ce-ţi spun eu, că este un înger de blîndeţe !!? strigă ca, deodată înfuriată. Locuinţa dumitale e plină de gunoi, ea va face rînduială, curăţenie, totul va străluci ca o oglindă... Nu cumva ţi-a intrat în cap că trebuie să mă şi milogesc de dumneata cînd e vorba de o astfel de comoară, să-ţi expun toate avantajele care te aşteaptă, să te peţesc?! xJumneata ar trebui în genunchi... Vai, ce om neserios şi nevolnic ! — Dar sînt... un bătrîn ! — Cum poţi vorbi aşa ceva la vîrsta dumitale de cincizeci şi trei de ani ! Cincizeci de ani nici pe departe nu înseamnă un sfîrşit, ci doar jumătate din viaţă. Dumneata eşti un bărbat frumos, o ştii prea bine. Ştii de asemenea că ea te stimează mult. Dacă mor eu, ce se întîmpla cu ea ? Iar ca soţie a dumitale va fi în siguranţă, voi fi şi eu liniştită. Dumneata ai un nume, o poziţie socială, o inimă iubitoare ; ai o pensie pe care eu o consider o ndatorire. Nu te gîndeşti că în felul acesta poate o şi salvezi ? în orice caz îi vei face o onoare. Ai s-o formezi ca om, îi cultivi inima, îi îndrumezi mintea. Cîte fete nu pier în ziua de azi din cauză că gîn02 durile lor sînt greşit îndrumate ! Pînă atunci va fi gata şi opera dumUale şi împreună vă veţi impune lumii. — Tocmai, murmură el, cîştigat pe loc de laudele iscusite ale Varvarei Petrovna, tocmai mă pregăteam să mă apuc de povestirile mele Din istoria Spaniei... — Ei vezi, ce bine se potriveşte ! — Dar... ea ? Ea ştie ? — în privinţa asta să n-ai nici o grijă, nu mai încerca să mă descoşi. Bineînţeles că dumneata personal trebuie s-o rogi, s-o implori să-ţi facă onoarea, mă înţelegi ? Dar, nici o grijă, voi fi şi eu de faţă. Şi apoi, dumneata o iubeşti doar... Stepan Trofimovici simţi cum i se învîrteşte capul ; pereţii se rotiră prin faţa ochilor. îl muncea un gînd cumplit pe care nu izbutea să-l stăpînească. — Excellente amie, tremură deodată vocea lui, eu... eu nu rni-arn închipuit niciodată că dumneata vei hotărî brusc să mă dai... după altă... femeie ! — Nu eşti domnişoară, Stepan Trofimovici ; numai domnişoarele sînt date la măritat, dumneata te însori singur, şuieră veninos Varvara Petrovna. — Oui, j'ai pris un înot pour mi autre. Mais... c'est egal *, o privi el cu ochi rătăciţi. — Văd şi eu, că c'est egal, strecură ea dispreţuitor printre dinţi, Dumnezeule, dar el leşină ! Nastasia, Nastasia ! Apă ! Dar n-a mai fost nevoie de apă. El îşi reveni. Varvara Petrovna îşi luă umbrela. — Văd că n-am ce vorbi acum cu dumneata... — Oui, oui, je suiş incapable **. — Pînă mîine o să te odihneşti şi o să chibzuieşti bine totul. Rămîi acasă şi dacă se întîmpla ceva anunţă-mă chiar clacă e noapte. Nu-mi trimite scrisori, că n-o să le citesc. Mîine la aceeaşi oră vin personal, singură, să-mi dai răspunsul definitiv şi sper să-l am satisfăcător. Vezi să nu fie nimeni la dumneata şi nici gunoi să nu fie în casă, e prea din cale afară ! Nastasia, Nastasia ! * Da, am folosit un cuvînt impropriu. Dar... e acelaşi lucru. (Fr.) ** Da, da, nu sînt în stare, (rr.) 83 Bineînţeles a doua zi el dădu un răspuns pozitiv, consimţind ; de altfel cum ar fi putut să nu consimtă ! Aici trebuie să amintesc de o împrejurare specială... VIII Aşa-zisa moşie a lui Stepan Trofimovici (vreo cincizeci do suflete după vechile tabele de evidenţă şi învecinată cu domeniul Skvoreşniki) nu era nici pe departe a lui, ci aparţinea primei lui soţii şi deci fiului său, Piotr Stepanovici Ver-hovenski. Stepan Trofimovici o administra doar în calitate de tutore, iar după ce tînărul ajunse la majorat, pe baza unei procuri formale date de acesta. Aranjamentul era avantajos pentru tînăr : primea de la tatăl său aproximativ o mie de ruble pe an cu titlu de venit adus de moşie, cînd în realitate în noile rînduieli nu aducea nici cinci sute (sau poate şi mai puţin). Dumnezeu ştie cum s-au stabilit între ei aceste raporturi. De altfel, mia întreagă o trimitea Varvara Petrovna, iar Stepan Trofimovici nu contribuia cu nici o rublă măcar. Dimpotrivă tot venitul moşioarci şi-l băga în buzunar şi afară de asta o adusese la ruină completă, dînd-o în arendă unui oarecare negustor, şi în secret fală de Varvara Petrovna vîndu şi păduricea, adică principala ei valoare. începuse el tăierile pentru vînzare din această pădure mai demult, parţial. în total pădurea valora cel puţin opt mii de ruble, pe cînd ci o dădu cu cinci mii. Se întîmpla însă ca uneori să piardă prea snult la cărţi şi se temea să-i ceară Varvarei Petrovna bani pentru aşa ceva. Ea scrîşni din dinţi cînd află în cele din urmă despre toate acestea. Şi deodată veni vestea că fiul lui va sosi personal să-şi vîndă averea orice s-ar întîmpla, îm-puternicindu-l pe tatăl său să se ocupe de această vînzare. Era limpede că nobil şi generos cum era, lui Stepan Trofimovici i-ar fi fost ruşine să-i mărturisească ceea ce făcuse el acestui cher enfant * (pe care îl văzuse pentru ultima oară cam cu vreo nouă ani în urmă ca student ]a Petersburg). Copil drng. (Fr.) Iniţial toată moşioara putea să valoreze vreo treisprezece-paisprezece mii. acum însă cu greu ar fi dat cineva pentru ea cinci mii. Fără îndoială, Stepan Trofimovici avea tot dreptul, pe baza împuternicirii formale, să vîndă pădurea şi punînd in cont venitul anual exagerat de o mie ele ruble, care ani de-a rîndul se trimitea fiului regulat, să se socotească în regulă la încheierea conturilor. Dar Stepan Trofimovici era un om generos şi nobil, cu năzuinţe superioare. în capul lui miji un gînd nemaipomenit de frumos : cînd Petruşa al lui va sosi acasă, el o să-i pună pe masă un preţ maxim, adică cincisprezece mii ruble, fără nici o aluzie la sumele expediate pînă atunci şi, cu lacrimi în ochi, o să-l strîngă cu dragoste la pieptul său pe ce cher fils * şi cu asta va încheia definitiv toate conturile. Precaut şi pe ocolite, el se apucă să-i expună Varvarei Petrovna imaginea înduioşătoare a acestui moment. O făcu să întrevadă cum că asta va imprima legăturii lor prieteneşti... „ideei" lor, o nuanţă deosebit de nobilă şi generoasă. Faptul ar face să apară dezinteresul şi grandoarea foştilor „părinţi" şi în general pe oamenii de altădată în comparaţie cu tineretul modern, cu spiritul superficial şi preocupat de idei socializante. Multe mai îndrugă el în acest sens, dar Varvara Petrovna nu spuse nimic. în cele din urmă, îi declară sec că este de acord să cumpere moşioara plătind preţul maxim, adică şase-şapte mii de ruble (şi cu patru putea fi cumpărată). Despre celelalte opt mii de ruble care îşi luaseră zborul o dată cu păduricea, ea nu aminti nici un cuvînt. Toate acestea se întîmplaseră cam cu o lună înainte de petit. Stepan Trofimovici rămase uluit şi încercă să mai chib-zuiască. înainte mai putea nutri un fel de speranţă că fiul poate nu va mai veni de loc — adică speranţă, dacă judecai din afară, după părerea unui străin. Dar ca tată Stepan Trofimovici ar fi respins cu indignare chiar gîndul la o asemenea speranţă, Pînă atunci zvonurile despre Petruşa erau mai degrabă ciudate. Mai întîi, terminîndu-şi cursul la universitate cu vreo şase ani în urmă, el stătu la Petersburg fără nici o ocupaţie. Deodată ajunse în oraşul nostru ştirea cum că el luase parte la redactarea unei proclamaţii subversive şi era + Acest fiu scump. (Fr.) tras la răspundere. Apoi cum că el EC afla în străinătate, în Elveţia, la Geneva, fugind probabil acolo. — E un lucru foarte ciudat, ne spunea pe atunci Stepan Trofimovici, destul de jenat. Petruşa c'est une si pauvre tete *! Este bun, nobil, un suflet foarte sensibil, şi mă bucurasem aşa de mult atunci, la Petersburg, comparîndu-l cu tineretul de astăzi, dar c'est un pauvre sire tont de meme... ** Şi cînd mă gîndesc că toate acestea provin din aceeaşi lipsă de maturitate, din sentimentalism ! Nu-i atrage realismul, ci latura sentimentală, ideală a socialismului, ca să zic aşa, nuanţa lui religioasă, poezia lui... bineînţeles, din auzite. Dar în ce situaţie mă pune pe mine ! Am aici atîţia duşmani, acolo şi mai mulţi, totul va fi atribuit influenţei tatălui... Dumnezeule mare ! Petruşa al meu, promotor ! Ce timpuri trăim ! De altfel Petruşa îi comunicase între timp şi adresa lui exactă din Elveţia, pe care să i se expedieze obişnuiţii bani: ceea ce însemna că nu era chiar un emigrant. Şi deodată, după ce stătuse în străinătate vreo patru ani, apăru acum în patrie anunţînduşi pe curînd sosirea acasă, cu alte cuvinte nesupus nici unei urmăriri. Mai mult, părea că cineva se interesează de soarta lui şii acordă protecţie. Seria acum din sudul Rusiei, unde se afla din însărcinarea importantă, particulară, a unui necunoscut, cruia îi reprezenta interesele. Toate acestea erau bune, dar de unde ar putea obţine Stepan Trofimovici cele şapte-opt mii de ruble ca să adune preţul maxim dorit de fiul său pentru moşie ? Dar dacă se stîrnea o mare zarvă şi în loc de tabloul măreţ închipuit de el lucrurile vor ajunge la un proces ? Ceva îi spunea lui Stepan Trofimovici că sensibilul Petruşa nu-şi va neglija interesele. ..Cum se face însă, după cum mi-a fost dat să observ, îmi şopti o dală Stepan Trofimovici, cum se face că toţi aceşti socialişti .şi comunişti disperaţi sînt totodată venali şi nişte acaparatori nemaipomeniţi, nişte jinduitori de proprietate în aşa măsură, Incit, cu cit c el mai mare socialist, cu cît a mers mai departe, cu atît mai puternic se simte în el vîna de proprietar... De ce oare ? Să fie tot din cauza sentimentalismului ?" Nu ştiu dacă această remarcă a lui Stepan Trofimovici conţinea sau * E un mare zăpăcit ! (Fr.) + # E totuşi un neisprăvit. (Fr.) 86 nu o doză de adevăr ; ştiu numai că Petruşa deţinea oarecare informaţii despre vînzarea pădurii şi de toate celelalte, iar Stepan Trolimovici la rîndul lui ştia că fiul său deţine ademenea informaţii. Mi se oferise ocazia să citesc şi scrisorile lui Petruşa adresate tatălui ; scria extrem de rar, cel mult o dată pe an. Numai în ultimul timp, anunţîndu-şi apropiata sosire, trimisese două scrisori aproape una după alta. Ţoale erau scurte, seei, conţinînd numai dispoziţii, şi întrucît tatăl şi cu fiul, după întîlnirea de la Petersburg, adoptaseră maniera la modă de a se tutui, şi scrisorile lui Petruşa semănau aidoma acelor dispoziţii vechi ale foştilor moşieri trimise din capitală oamenilor de încredere de la curte care le administrau moşiile. Şi deodată aceste opt mii de ruble care îi reveneau ca urmare a propunerii Varvarei Petrovna rezolvau toată încurcătura, ba pe deasupra ea îl făcu să înţeleagă clar că de nicăieri din altă parte ele nu-i pot pica. Bineînţeles, Stepan Trofimovici consimţi. îndată după plecarea ei trimise să mă cheme, iar fală de orice altă vizită inopinată se apără, încuindu-se pentru toată ziua. A şi plîns, bineînţeles, şi a vorbit frumos, îndelung, încureîndu-se mereu ; strecură şi un calambur din întîm-plare, rămînînd mulţumit de felul cum 1-a plasat, apoi fu cuprins de o formă uşoară de holerină ; într-un cuvînt, totul decurse cum trebuie. Apoi el scoase portretul soţioarei sale nemţoaice, decedată cu douăzeci de ani în urmă, şi privindu-l o imploră jalnic : „Vei putea oare să mă ierţi ?" în general îmi făcu impresia că este foarte derutat. De amărăciune am şi ciocnit cîteva pahare. De altfel, curînd el adormi cuprim de un somn ca de prunc. A doua zi dimineaţa îşi legă în mod artistic cravata, se îmbrăcă cît mai îngrijit, dînd mereu tîr-coale oglinzii; îşi parfumă batista, dar numai puţin de tot, şi în clipa cînd o zări pe Varvara Petrovna prin fereastră luă repede o altă batistă, iar pe cea parfumată o ascunse sub pernă. — Aşa, admirabil ! îl lăudă Varvara Petrovna, auzindu-i consimţămîntul. în primul rînd, este dovada unei hotărîri de cea mai nobilă factură. în al doilea rînd, ai dat ascultare glasului raţiunii, de care rareori se întîmplă să ţii seama în treburile dumitale particulare. De altfel nu-i nici o grabă, adăugă ea, examinînd nodul cravatei lui albe, deocamdată să păstrezi deplină tăcere, la fel voi face şi eu. Curînd va fi 87 ziua dumitale ( :<ează seara o jl ... „ _ de altfel voi a' na?tere > V01 veni împreună cu ea. Orgam-preună selecţi;4să cu ceai şi' te rog.' fără băuturi 51 gustări; trebui • iar la Ifea eu SriJă. Invită-ţi prietenii, vom face îm-îace urî fel de ^n aJun ° sa stai de vorba cu ea> dacă va ■~au noate chiarrata dumitale nu că vom anunţa sau că vom nitate Iar pesi'S°^na' c* ^oar vorrl *asa sa transpire o aluzie cit se'noate fă"3 sa ?* spunem, dar fără nici un fel de solem-"mîndoi pentri vreo două săptămîni veţi face şi nunta, pe Moscova. Poate4 mult zg°mot- Ba ° să puteţi să şi plecaţi atunci e să păs un tim în P dată după cununie, să zicem la Stenan Trofica vo^ Pleca Şi eu cu voi... Principalul pînă cum căar trehlrăm.tăcore- . . . . „^ ..„ , reasă dar VanP0Vlcl era uimit- încerca sa deschidă vorba ' pt ii totuşi să vorbească şi el cu viitoarea mi- ara Petrovna se năpusti enervată : C( r mu P i l rînd, poate că nici nu va fi nij mc — Cum să r< — Uite aşa. aşa cum am spu ll fie ? murmură mirele uluit la culme. sonal ro< < a* eu"" totul se va întîmpla onal N o şi făcut va fi sv*3 eu> să n~ai nici ° £riJcl ° pregătesc eu per-baei Pentru ce I* intervenţia dumitale. Tot ce trebuie spus sona'l si nici scrrus 5* făcut, iar dumneata n-ai de ce să te eu voi păstra tăi în ce SC0P ? Nu te duce nici dumneata per-Nu dădu nici\isori să nu"i scrii- Te r06- nici o mişcare. Şi Se pare că supu^ere. movici o surprin un e de explicaţie şi pleca vădit indispusa. tuatia în care seinerea ?"■ gra^a excesivă a lui Stepan Trofi-■i din alte punct lsese- °in păcate el nu înţelegea de loc si-un ton nou, un - a^a ?^ întreaga chestiune nu i se înfăţişa __ Niniic de ■ e de vedere. Dimpotrivă, începuse să adopte mea şi desfăcîndi aer triumfător şi uşuratec. îşi dădea curaj. aducă întf-o stan zis> îmi place spunea el oprindu-se în faţa Căci şi eu pot să-l11"?* mîinile în lături, ai auzit? Vrea să mă zice liniştit, n-ai i e> înc^ în cele din urmă să nu mai consimt. finit'iv trebuie ncum^ Piei'd răbdarea şi... să nu consimt! „Stai, i s-a năzărit ei, pil de ce să te duci acolo", dar pentru ce, în desînt doar un om sieaPara^ sa ma însor ? Numai pentru că aşa unei femei trăsni?entru că i'a venit acest moit caraghios ? Eu meu şi faţă de ^tserios şi aş putea să nu mă supun fanteziilor -ite. Eu am anumite îndatoriri faţă de fiul mine însumi! Fac un sacrificiu, înţelege ca gg acest lucru ? Poate că cîe aceea am consimţit, că mi s-a urît cu viaţa şi totul îmi este indiferent. Nu se gîndeşte însă că ar putea să mă scoată din sărite şi atunci cu adevărat puţin o să-mi pese : mă supăr şi refuz. Et enjin le ridicule... * Ce vor spune cei de la club? Ce va spune... Liputin? „Poate că nici nu va fi nimic", Cum îţi place !? Dar e culmea culmilor ! E ceva... ce înseamnă asta ? Je suiş un forţat **, un Baâin~ guet26, un om strîns cu uşa ! în acelaşi timp un fel de infatuare capricioasă şi uşura-tecă străbătea prin toate aceste lamentări şi exclamaţii. în seara aceea iar am golit împreună o sticluţă. Capitolul al treilea PĂCATELE ALTUIA Cam la o săptămînă după aceea lucrurile începură să ia oarecare amploare. în treacăt fie zis, în tot cursul acestei săptămîni nenorocite, a trebuit să îndur momente de mare tristeţe şi chin, ră-mînînd în calitatea mea de confident intim aproape nelipsit lingă bietul meu prieten proaspăt logodit. îl apăsa mai ales un sentiment penibil de ruşine, deşi în decursul întregii săptămîni n-am dat ochi cu nimeni şi am stat în casă singuri, noi doi; se ruşina chiar şi de mine, ba într-aşa hal, îneît pe măsură ce mi se destăinuia mai mult cu atît mai vîrtos şi tocmai de aceea se arăta mai pornit împotriva mea. Aceeaşi susceptibilitate bolnăvicioasă îl făcea să creadă că toată lumea, tot oraşul era la curent cu situaţia lui şi de aceea se ferea să apară nu numai la club, dar şi în cercul amicilor săi mai apropiaţi. Pînă şi plimbarea lui obişnuită de scara. Şi în fine ridicolul... (Fr.) Sini. an ocnaş. (Fr.) 80 prescrisă de medic, n o făcea decît după ce se întuneca de tot, la căderea nopţii. Trecu o săptărnînă întreagă şi el nu ştia încă dacă este logodit sau nu şi nici nu izbutea să capete în această privinţă o certitudine oarecare, în ciuda încercărilor sale stăruitoare. Nu dăduse încă ochii cu logodnica ce-i fusese hărăzită şi nici nu ştia dacă are sau nu o logodnică ; nu ştia nici măcar dacă era ceva serios în toată întreprinderea aceasta ! Varvara Pe-trovna, nu se ştie din ce motive, refuza categoric să-l primească. Iar la una din primele lui scrisori (îi trimesese între timp nenumărate scrisori) îi răspunse cu rugămintea formată de a o scuti pentru un timp de orice relaţii, întrucît este foarte ocupată ; şi cu toate că ar avea la rîndul ei să-i comunice lucruri foarte importante, o să aştepte pentru asta un moment de răgaz, de care nu dispunea acum de loc, şi că îl va anunţa chiar ea la timpul potrivit, cînd anume ar putea s-o viziteze. Cît despre scrisori, îl avertiza că i le va restitui nedesfăcute, pentru că toate acestea nu sînt „decît nişte mofturi". Bileţelul acesta mi-l arătase chiar el şi l-am citit personal. Şi cu toate acestea, nici atitudinea ei dură, nici noianul de incertitudini în care se pomenise nu erau nimic în comparaţie cu frămîntarea lui principală. Avea o grijă tăinuită care îl chinuia teribil, fără încetare ; îl vedeam slăbind la chip pe zi ce trece şi pierzîndu-şi tot mai mult curajul. Grija aceasta ascundea motivul ruşinii lui covîrşitoare despre care nu voia să-mi vorbească nici mie; dimpotrivă, de fiecare dată căuta să se eschiveze, minţindu-mă şi recurgînd la nişte explicaţii cu totul puerile ; ceea ce nu-l împiedica totuşi zilnic să mă cheme, neputînd să rămînă nici două ore fără prezenţa mea, care îi devenise necesară aproape ca aerul sau apa. Comportarea aceasta mă făcea oarecum să mă simt, fără să vreau, atins în amorul meu propriu. Nu e greu de ghicit că eu descifrasem de mult marea lui taină, care pentru mine devenise întru totul străvezie. După convingerea mea nestrămutată de atunci dezvăluirea acestei taine, a acestei frămîn-tări majore a lui Stepan Trofimovici, nu i-ar fi adăugat nimic la onoarea lui şi, ca om tînăr ce eram, mă cam revolta brutalitatea sentimentelor sale şi urîţenia unora din bănuielile lui. într-un moment de pornire şi, recunosc, plictisit să-i tot servesc cio confident, poate că am mers prea departe cu acuzaţiile. Din cruzime căutam să obţin din partea lui o mărturisii e, deşi admiteam că asemenea mărturisiri, în unele situaţii, sînt cam dificile. Şi el mă înţelegea foarte bine, adică îşi dădea seama că am priceput totul şi că sînt supărat pe ci, lucru pentru care se simţea la rîndu-i supărat pe mine, adică tocmai pentru faptul că mă supăr pe el şi-l înţeleg prea bine. Enervarea mea în cazul de faţă putea să pară meschină şi stupidă ; dar izolarea aceasta în doi de multe ori e dăunătoare unei adevărate prietenii. Dintrun anumit punct de vedere el vedea just unele aspecte ale situaţiei sale, ba şi le definea cu destulă fineţe în punctele în care nu considera necesar să se ascundă. — Ce deosebire colosală ! spunea el, lăsînd să-i scape uneori cîic o confidenţă despre Varvara Pctrovna. Ce deosebire între felul cum era ea înainte vreme, cînd stăteam de vorbă împreună... închipuie-ţi că pe atunci ea mai ştia să discute. Ai putea să mă crezi că avea chiar idei, idei proprii, originale. Acum însă totul s-a schimbat ! Zice că toate acestea nu sînt decît voi bărie demodată ! Detestă tot ce a fost înainte... A devenit acum un fel de amploaiat, de vechil, o fiinţă cu inima înăsprită, şi e tot timpul supărată... ■— Dar de ce să se supere, de vreme ce ai acceptat ce-a vrut ? am obiectat eu. Mă privi cu înţeles. — Cher anii, dacă nu mă învoiam, s-ar fi supărat teribil, te-ri-bil ! Şi totuşi mai puţin deeît acum, după ce am consimţit. Se arătă foarte satisfăcut do felul cum îşi formulase constatarea şi în seara aceea mai golirăm o sticluţă în doi. N-a fost decît o dispoziţie de moment ; a doua zi îl găsii mai deprimat şi mai morocănos decît orieînd. Cel mai mult mă agasa la el faptul că nu so hotăra nici măcar să facă o vizită de rigoare doamnelor Drozdov, de cu-rînd sosite în oraş, pentru a reînnoda vechile relaţii cu această familie, lucru la care rîvnea nespus, tînjind aproape zilnic din cauză că nu izbutea să-şi realizeze această dorinţă, mai ales că dorinţa era reciprocă, de vreme ce, după cum am auzit, întrebaseră şi ele de el chiar imediat după sosire. Des91 1 pre Lizaveta Nikolaevna vorbea cu un entuziasm pentru mine aproape de neînţeles, Era fără îndoială din pricină că-şi aducea aminte de dînsa ca despre un copil pe care îl îndrăgise atît de mult odinioară ; afară de asta, nu se ştie de ce, îşi închipuia că va găsi imediat în preajma ei o salvare de la toate chinurile prezente, ba şi rezolvarea îndoielilor lui. Se aştepta să găsească în persoana Lizavetei Nikolaevna o fiinţă extraordinară. Şi totuşi nu se ducea s-o vadă, deşi nu era zi să nu-şi propună s-o facă. Principalul era că şi eu însumi ţineam mult pe atunci să-i fiu prezentat şi nu puteam conta în această privinţă decît pe Stepan Trofimovici. încercasem o impresie puternică întîlnind-o deseori pe stradă, bineînţeles, cînd pleca la plimbare în ţinută de amazoană pe un cal superb, însoţită de aşamimita ei rudă, un ofiţer chipeş, nepotul decedatului general Drozdov. Orbirea mea naivă n-a ţinut decît o singură clipă şi curînd a trebuit eu însumi să-mi dau seama de caracterul fantezist al visului meu, dar şi această clipă existase aievea şi de aceea vă puteţi închipui cît de indignat eram uneori pe atunci pe bietul meu prieten pentru încăpăţînarea lui de a se izola într-o singurătate absolută. Toţi ai noştri fuseseră chiar de la început înştiinţaţi în mod expres cum că un timp Stepan Trofimovici nu va primi vizite şi roagă să fie lăsat într-o absolută singurătate. E! insistă ca această înştiinţare să fie făcută în scris printr-un fel de circulară, deşi eu îl sfătuisem să n-o facă. La rugămintea lui, trecui aproape pe la toţi, anunţînd pe fiecare că Varvara Petrovna 1-a însărcinat pe ,,bătrînul" nostru (aşa îl numeam noi pe Stepan Trofimovici între noi) să-i redacteze o lucrare urgentă şi să pună în ordine o corespondenţă de mai mulţi ani: că el s-a încuiat ca să termine această lucrare, iar eu îl ajut, etc. etc. Numai pe la Liputin nu apucasem să trec, amînînd mereu, sau mai bine zis temîndu-mă să-l vizitez în acest scop. Ştiam dinainte că el nu va da crezare nici unui cuvînt al meu şi negreşit îşi va închipui că este vorba de un secret păstrat exclusiv faţă de dînsul, şi eram sigur că îndată ce voi pleca de la el va porni prin tot oraşul ca să afle tot ce poate şi bineînţeles să bîrfească. în timp ce-mi închipuiam toate acestea, întîmplarea făcu să-l întîlnesc pe neaşteptate pe stradă. Constatai cu acest prilej că el de mult aflase vestea de la cei preveniţi de mine. Ciudat însă, nu numai că nu manifestă nici un fel de curiozitate şi nici nu întrebă despre Stepan Trofimovici, dar dimpotrivă, mă întrerupe chiar el, schimbînd subiectul îndată ce încercai să mă scuz de faptul că nu trecusem pe la el mai înainte. E adevărat că avea omul şi ce să-mi povestească ; era foarte agitat şi se bucură de faptul că găsise în mine un ascultător. îmi vorbi despre noutăţile din oraş, despre sosirea soţiei guvernatorului „cu noile ei proiecte", despre opoziţia care s-a format la club, despre faptul că toată lumea discută problema ideilor noi şi cum se preocupă toţi de acest lucru etc. etc. Vorbi astfel cam un sfert de oră şi cu atîta haz îneît nu mă lăsa inima să mă despart de el. Deşi nu puteam să-l sufăr, trebuie să recunosc însă că avea darul de a se face ascultat, mai ales cînd era foarte furios de ceva. Omul acesta, după părerea mea, era un spion autentic înnăscut. Ştia în orice clipă toate noutăţile de ultimă oră şi toate dedesubturile oamenilor din oraşul nostru, mai ales sub aspectul lor meschin. şi era de mirare în ce grad putea să se pasioneze de nişte lucruri care de fapt nu-l priveau de loc. întotdeauna am avut impresia că trăsătura principală a firii sale era invidia. Cînd i-am spus în aceeaşi seară lui Stepan Trofimovici despre în-tîlnirea mea cu Liputin şi discuţia noastră, el, spre marea mea surprindere, se arătă extrem de emoţionat şi îmi puse o întrebare absurdă : „Liputin ştie sau nu ?" Căutai să-i demonstrez că nu avea cum să se afle aşa ceva atît de repede şi nici n-ar fi avut de Ia cine ; dar Stepan Trofimovici era de altă părere. — Mă crezi sau nu, conchise el în cele din urmă şi cu totul neaşteptat, dar sînt convins că el nu numai că ştie totul absolut pînă la cele mai mici amănunte despre situaţia noastră, dar şi încă ceva în plus, ceva ce nu cunoşteam nici eu, nici dumneata şi probabil nu vom cunoaşte niciodată, sau o vom afla abia cînd va fi prea tîrziu şi nu va exista nici o posibilitate de întoarcere... Tăcui, dar cuvintele acestea mi se părură că au un substrat semnificativ. Timp de cinci zile după aceea nu se mai făcu nici o aluzie între noi despre Liputin ; era limpede că Stepan Trofimovici regreta nespus faptul de a-şi fi dat în vileag, în faţa mea, asemenea bănuieli şi mărturisiri. 93 II într-o dimineaţă, adică la vreo şapte sau opt zile după ce Stepan Trofimovici se învoi să devină mire, pe la ora unsprezece, în timp ce mă grăbeam ca de obicei să ajung la nefericitul meu prieten, mi se întîmplă pe drum un fapt cu totul neprevăzut. îl întîlni pe Karmazinov, „marele scriitor", cum îl numea Liputin. îi citisem opera încă din copilărie. Schiţele şi povestirile lui sînt cunoscute atît de generaţia trecută cît şi de a noastră ; mă pasionau ; erau desfătarea adolescenţei şi tine-reţei mele. Pe urmă mă cam răcii faţă de pana lui; nuvelele şi romanele cu tendinţă pe care le scrise mai tîrziu nu-mi mai plăcură la fel de mult ca operele lui de început, în care găseai atîta poezie sinceră ; iar scrierile lui din ultimul timp nu-mi plăceau chiar de loc. în general vorbind, dacă-mi este îngăduit să-mi exprim aici părerea personală într-o chestiune atît de delicată, toţi scriitorii noştri talentaţi de mîna a doua, pe care opinia publică îi consideră cît timp trăiesc aproape nişte genii, nu numai că dispar fără urmă şi oarecum dintr-o dată din memoria oamenilor din chiar momentul morţii, dar se întîmplă ca şi în viaţă fiind încă, o dată cu apariţia unei noi generaţii, care ia locul generaţiei lor, adică aceleia în mijlocul căreia s-au afirmat, în mod inevitabil sînt uitaţi şi desconsideraţi cu 0 repeziciune neînchipuită. Toate astea se întîmplă la noi, nu ştiu cum, prea brusc, ca o schimbare de decor în teatru. O ! lucrurile se întîmplă în acest caz cu totul altfel decît cum se întîmplă cu un Puşkin, un Gogol, un Moliere, sau Voltaire, adică cu toţi scriitorii aceştia mari care au avut de exprimat ceva nou, al lor, original. Este adevărat că domnii aceştia talentaţi de mîna a doua, nu ştiu cum se întîmplă că, ajun-gînd la o vîrstă respectabilă, se dezumflă ei înşişi într-un mod cu totul lamentabil, fără să-şi dea seama cîtuşi de puţin de acest lucru. De multe ori se constată că un scriitor căruia 1 se atribuia o profunzime extraordinară de gîndire şi de idei, şi de la care toată lumea se aştepta la o excepţională influenţă asupra mişcării de idei a societăţii, dă dovadă la sfîrşit de atîta anemie şi insignifianţă în ce priveşte ideile sale principale, încît nimeni nu mai regretă faptul că a putut atît de 94 repede să se epuizeze. Dar aceşti bătrîni cărunţi nu observă acest lucru şi se indignează. Orgoliul lor, tocmai spre sfîr-şitul activităţii lor, capătă uneori nişte proporţii surprinzătoare. Dumnezeu ştie ce încep ei să-şi închipuie despre propria lor persoană, se cred probabil cel puin nişte semizei ! Despre Karmazinov se spunea că el ţine mai mult la relaţiile sale cu puternicii zilei şi cu societatea înaltă decît la puritatea conştiinţei lui. Se spunea despre el că era în stare să te întîmpine cu braţele deschise, cu multă amabilitate, să te incinte, să te farmece prin simplitatea şi sinceritatea lui, mai ales cînd avea nevoie de tine în cine ştie ce chestiune şi bineînţeles dacă în prealabil i-ai fost recomandat de cineva. Dar era de ajuns să apară un cneaz, o contesă, un om de care se temea, că era gata, ba considera drept o datorie sacră a sa, să te ignore pe loc cu cea mai jignitoare desconsiderare, ca pe o aşchie, ca pe o muscă, fără măcar să-ţi lase timp să te îndepărtezi de el, închipuindu-şi probabil cu toată seriozitatea că procedează după regulile celei mai perfecte bune-cuviinţe. în ciuda unei stăpîniri de sine desăvîrşite şi a cunoaşterii perfecte a bunelor maniere, se spunea că e orgolios pînă la isterie, încît nu era în stare în nici un fel să-şi ascundă susceptibilităţile de autor, chiar şi în acele cercuri din societate care prea puţin se interesează de literatură ; iar dacă se întâmpla ca cineva să-l surprindă prin indiferenţă, se simţea nespus de jignit şi căuta cu orice preţ să se răzbune. Cu un an în urmă am citit într-o revistă un articol de el27, pretenţios şi naiv în acelaşi timp, în care făcea pe poetul şi pe psihologul. Descria naufragiul unui vapor undeva aproape de litoralul insulelor britanice, la care asistase ca martor ocular, urmărind operaţiile de salvare a supravieţuitorilor şi de pescuirea cadavrelor celor înecaţi. Tot articolul acesta, destul de lung şi stufos, fusese scris exclusiv cu scopul do a-şi etala cît mai mult propria-i persoană. Si într-adevăr sub-textul apărea evident : „Uitaţi-vă bine la mine şi fiţi atenţi ce simţeam eu în acele clipe. Nare importanţă marea în furtună şi stîncile, sau sfărîmăturile navei naufragiate ! V-am descris îndeajuns toate acestea prin pana mea viguroasă. Ce rost are să vă mai uitaţi la această femeie înecată cu copilul strîns în braţele ei moarte ? Admiraţi mai bine cum n-am putut eu suporta această privelişte şi mi-am întors capul. Iată-mă întors cu spatele ; mă vedeţi ? Sînt îngrozit şi inca95 I pabil să-mi arunc privirea înapoi ; acum îmi închid ochii cutremurat, nu e ceva foarte-foarte interesant ?" Cînd i-am împărtăşit lui Stcpan Trofimovici părerea mea despre el, Stepan Trofimovici s-a declarat de acord cu mine. Cînd se răspîndi zvonul cum că în oraşul nostru va sos; Karmazinov, eu, bineînţeles, am fost cuprins de o puternică dorinţă să-l văd şi dacă se va putea să-l şi cunosc. Ştiam că acest 'lucru ar fi fost posibil prin Stepan Trofimovici, care fusese cîndva prieten cu scriitorul. Şi deodată mă pomenesc cu el în faţă la încrucişarea unor străzi. L-am recunoscut de la prima ochire ; îmi fusese arătat cu cîteva zile înainte tre-cînd pe stradă în trăsura soţiei guvernatorului. Era un om de talie mică, un fel de bătrînel, deşi nu avea mai mult de cincizeci de ani, stilat şi afectat, cu o faţă de păpuşă, înfloritoare şi rumenă, cu părul des, cărunt, răzbind stufos de sub borurile jobenului în cîrlionţi mărunţi, deasupra unor urechi mititele şi roze. Acest chip îngrijit nu era cine ştie ce frumos, avea buze subţiri şi lungi care arătau ca o cută şireată, cu un nas cam gros şi nişte ochişori mici, vioi, inteligenţi. Era îmbrăcat cam vetust, întro pelerină aruncată pe umeri, cum se poartă de obicei în acest sezon undeva prin Elveţia sau Italia de Nord. în orice caz însă toate detaliile mărunte ale vestmîntului său : butonaşii de la manşete, guleraşul, năstureii, lornionul de os, alîrnat de un şnuruleţ subţire negru, ineluşul, toate erau aşa cum le poartă oamenii îmbrăcaţi ireproşabil. Sînt sigur că vara el purta nişte pantofiori de stofă colorată cu năsturei de sidef încheiaţi lateral. Cînd l-am întîlnit, tocmai se oprise la colţul străzii şi se uita în jurul său. Observînd că îl privesc cu multă curiozitate, el mă întreabă cu o voce mieroasă, deşi cam prea stridentă : — Permiteţi-mi să vă întreb cum aş putea ajunge pe drumul cel mai scurt în strada Bîkov. ■— Strada Bîkov ? Păi, e aici, aproape de tot, strigai eu cuprins de o emoţie subită. Mergeţi drept înainte şi a doua stradă la stînga. — Vă sînt foarte recunoscător. Blestemată să fie această clipă : se pare că m-am intimidat, şi l-am privit slugarnic ! El a remarcat îndată acest lucru, bineînţeles, şi-a dat seama pe loc de faptul că ştiu tot ; 96 ştiu adică cine este el, că i-am citit cărţile şi îi admir încă din copilărie, că m-am intimidat şi că îl privesc cu slugarnică admiraţie. îmi zîmbi, dădu încă o dată din cap în semn cb salut şi porni în direcţia pe care i-o arătasem. Nu ştiu de ce m-am întors şi am pornit în urma lui ; după cum nu ştiu nici de ce mi-am grăbit pasul ca să-l ajung din urmă şi să fac alături de el vreo zece paşi. Deodată el se opri din nou. — N-aţi putea să-mi spuneţi unde pot găsi prin apropi ; > un birjar? mi se adresă el iar, cu aceeaşi voce ţipă Neplăcut strigăt ; urîtă voce ! — Un birjar? Birjarii opresc nu di parte de aici... in Eaţ catedralei, acolo staţionează birjele, şi a fost cit pe-aci să mă reped ca să chem un birjar. Bănuiesc că tocmai la aşa ceva se aştepta el din partea mea. Bineînţeles că miam reveni1: îndată şi am rămas pe loc, dar el a remarcat prea bine pornirea mea iniţială şi acum mă observa cu acelaşi zîmbet neplăcut. Şi aci s-a întîmplat ceea ce nu voi uita niciodată. Brusc el scăpă jos pe trotuar minusculul sac pe care îl ţinea în mina stingă. De altfel nici nu era un săculeţ, ci o cutioară; sau, mai bine zis, un fel de servietă, sau. şi mai precis, un fel de poşetă, de felul vechilor poşete de damă, de altfel nici nu ştiu ce era. dar ţin minte numai faptul că m-am repezit, mi se pare. s-o ridic. Sînt absolut convins că nu am ridicat-o, dar prima mişcare pe care am schiţat-o era în afară de orice îndoială; naveam cum s-o maschez şi de aceea am roşit ca un prost. Şiretul personaj a exploatat imediat această împrejurare şi a folosit-o în modul cel mai convenabil. — Nu vă deranjaţi, îl ridic singur, zise el cu un zîmbet fermecător, cînd văzu clar că nu voi ridica săculeţul şi, luîn-du-şi-l singur de pe jos, ca şi cum ar fi vrut să preîntîmpine amabilitatea mea, dădu încă o dată din cap în chip de salut şi-şi urmă drumul, lăsîndu-mă aiurit. Era ca şi cum i-aş fi ridicat eu obiectul. Timp de vreo cinci minute am stat pe loc, socotindu-mă complet şi pe veci dezonorat; dar apropiîn-du-mă de casa lui Stepan Trofimovici, mă apucă un teribil hohot de rîs. întîlnirea aceasta mi se păru atît de caraghioasă, îneît mă decisei imediat să-l distrez pe Stepan Tro-fimovici mimîndu-i întreaga scenă. 97 v: 2 voi J III De data aceasta însă, spre surprinderea mea, îl găsii într-o dispoziţie cu totul neobişnuită. Se repezi el, ce-i drept, cu un fel de nerăbdare avidă în întîmpinarea mea, de cum mă văzu apărînd în uşă, dornic să audă ce veşti îi aduc, dar mă ascultă cu un aer atît de preocupat, încît la început nici nu înţelegea probabil ce-i spuneam. în clipa însă cînd pronunţai numele lui Karmazinov, brusc el îşi ieşi cu totul din fire şi izbucni: — Să nu-mi spui nimic, să nu-i pronunţi numele ! strigă el aproape cu furie. Cum ţi se pare asta ? ! Poftim, citeşte ! Citeşte ! Trase unul din sertarele biroului şi zvîrli pe masă trei bucăţele de hîrtie scrise în grabă cu creionul de Varvara Pe-trovna. Primul bileţel era datat de alaltăieri, al doilea de ieri, din ajun, iar ultimul era de astăzi, primit cu o oră în urmă; toate conţineau nişte naivităţi privitoare la Karmazinov şi trădau neliniştea vanitoasă şi orgolioasă a Var-varei Petrovna, provocată de teama că acest Karmazinov ar putea să uite să-i facă o vizită. Reproduc aceste bileţele în ordinea lor cronologică începînd cu cel scris acum două zile (exista probabil şi alt bileţel scris acum trei zile sau poate şi un altul scris cu patru zile în urmă) : „Dacă el, în sfîrşit, te va onora astăzi, nu cumva să-mi rosteşti, în prezenţa lui, numele. Nici-o aluzie. Nu deschizi vorba şi nici nu aminteşti de mine. V.S.' Bileţelul de ieri: „Dacă el se va decide, în sfîrşit, în dimineaţa aceasta, să te viziteze, cred că atitudinea cea mai demnă ar fi să nu-l primeşti. Aşa cred eu, nu ştiu care e părerea dumitale. V.S." Bileţelul de astăzi, ultimul: „Sînt convinsă că apartamentul dumitale e plin de gunoaie şi de fum de ţigări. Ţi-i trimit pe Măria şi Fomuşka ; într-o jumătate de oră vor face curat şi vor pune totul în ordine. Iar dumneata să nu-i împiedici, ci să stai în bucătărie cît timp se deretică. îţi trimit un covor de Buhara şi două 08 vaze chinezeşti: de mult intenţionam să ţi le dăruiesc, şi în plus pe Teniers al meu (provizoriu). Vazele ai putea să le aşezi pe fereastră, iar pe Teniers atîrnă-l în dreapta portretului lui Goethe, peretele acela e mai bine luminat dimineaţa şi tabloul va ieşi mai bine în evidenţă. Dacă el va apărea în sfîrşit, primeşte-l cu o politeţe aleasă, dar în conversaţie caută să-l întreţii despre lucruri insignifiante, pe teme ştiinţifice, să zicem, şi cu aerul omului care abia aseară s-a despărţit de el. Despre mine nici un cuvînt. Poate că o să trec pe la dumneata către seară. V.S. P.S. Dacă nici astăzi nu se prezintă, înseamnă că nu va veni de loc." Am citit conţinutul bileţelelor şi am rămas mirat că îşi făcea atîta sînge rău pentru asemenea fleacuri. Privindu-l întrebător am observat deodată că, în timp ce eu citeam, apucase să-şi schimbe cravata albă de totdeauna cu una roşie. Pălăria şi bastonul erau pe masă, iar el avea faţa palidă şi mîinile-i tremurau. — Puţin îmi pasă de neliniştile ei! strigă el furios, răs-punzînd la privirea mea întrebătoare. Je m'en fiche .'* îi arde să se tulbure din cauza lui Karmazinov, dar la scrisorile mele nu răspunde ! Iată, poftim, scrisoarea mea nedesfăcută pe care mi-a trimis-o înapoi ieri, uite-o aici pe masă, sub carte, sub L'homme qui rit2S. Ce mă interesează că ea se frămîntă din cauza lui Ni-ko-lenka ! Je m'en fiche et je proclame ma liberte. Au diable le Karmazinov ! Au diable la Lembke! ** Vazele le-am ascuns în vestibul, pe Tenieri l-am vîrît în scrin, iar pe dînsa am somat-o să mă primească imediat. Ai auzit ? Am so-ma-t-o ! I-am trimis tot aşa un bileţel ca şi astea, scris cu creionul şi nelipit în plic, prin Nastasia, şi aştept. Vreau să vorbesc cu Daria Pavlovna personal, s-o aud declarîndu-mi cu propria ei gură şi în faţa cerului, sau cel puţin în faţa dumitale. Vous me seconderez n'est-ce pas, comme ami et temoin ? ***. Nu vreau să roşesc, nu vreau să mint, nu vreau secrete, nu voi admite taine şi secrete în această chestiune ! Să mi se spună deschis, sincer, cinstit, omeneşte, şi atunci... atunci, poate că voi uimi toată * Puţin îmi pasă ! (Ft\) +* Puţin îmi pasă şi îmi proclam libertatea. Ducă-se dracului Karzinov ! Ducă-se ciracului Lembka ! (Fr.) *** Mă voi însoţi, nu-i aşa, ca amic şi ca martor ? CFr.) p-eneraţia prin generozitatea mea... Sînt eu un ticălos, domnul mt-u ? încheie ci brusc, uitîndu-se furios la mine, ca şi cum ■ u aş fi fost acela care îl consideră ticălos. L-am rugai să bea puţină apă ; nu-l mai văzusem într-o ES' menoa stare. Tot timpul cit vorbise, alergase de la un colţ ... altul de-a lungul camerei, şi deodată se opri brusc în faţa mea într-o poză cu totul neobişnuită. — îţi închipui cumva dumneata, începu el cu un aer de aroganţă bolnăvicioasă, măsurîndu-mă cu privirea din cap pnă-n picioare şi invers, îţi închipui cumva că eu, Siepan Verhovenski, nu voi fi capabil să găsesc în mine atîta forţă morală ca, luînd-mi lădiţa — lădiţa mea sărăcăcioasă — şi punîndo pe umerii mei slabi să ies pe poartă şi să dispar de • iei pentru totdeauna, cînd aşa ceva mi-o va cere onoarea şi marele principiu al independenţei ? Nu o dată a avut Stepan Verhovenski de înfruntat şi de respins despotismul prin mărinimie sufletească, fie chiar şi despotismul unei femei smintite, adică despotismul cel mai jignitor .şi cel mai cumplit, din toate formele de despotism care pot exista pe lume, deşi văd că dumneata ţi-ai îngăduit mi se pare în clipa aceasta să zîmbeşti la auzul cuvintelor mele, stimate domnule ! A. dumneata nu crezi că eu voi putea găsi în mine atîta mărinimie, ca să pot să-mi închei existenţa ca un preceptor în familia unui comerciant, sau să mor de foame sub un gard ' Răspunde, răspunde imediat : mă crezi sau nu mă crezi capabil ? Dar eu m-am abţinut intenţionat să-i răspund. Ba m-am ■■', prefăcut că ezit, necutezînd să-l jignesc printr-un răspuns negativ, dar neputînd să-i răspund nici afirmativ. Exista în toată enervarea aceasta a lui ceva ce vădea desigur o jignire neîndoielnică ; şi nu pentru mine personal, o, nici pe departe ! dar.,, despre aceasta va fi vorba mai tîrziu. Faţa lui Stepan Trofimovici păli. — Poate că te plictiseşti în societatea mea, G-v (numele rai u) şi-ai fi preferat... să nu mai vii de loc pe la mine ? spuse ti pe un ton de linişte, care precede de obicei o explozie ex-iraordinară. Am sărit speriat; în aceeaşi clipă a intrat Nas-■ ?.sia, întinzîndu-i în tăcere vin bileţel pe care era scris ceva cu nul. Stepan Trofimovici aruncă pe el doar o privire şi rni-l zvîrli mie. De mina Varvarei Petrovna erau scrise numai ■.' uă cuvinte : ..Kămîi acasă". :I Stepan Trofimovici îşi înşfacă tăcut pălăria şi bastonul şi părăsi ca o furtună încăperea ; maşinal am pornit şi eu după dînsul. Deodată In culoar se auziră nişte glasuri şi zgomot de paşi. Rămase pe loc trăsnit. — E Liputin, şi sînt pierdut! şopti el prinzîndu-mă de nună. în aceeaşi clipa intră Liputin. IV De ce urma să fie pierdut din cauza venirii lui Liputin, eu nu ştiam ; de altfel nici nu prea dădeam mare importanţă cuvintelor sale; atribuiam totul nervilor lui surescitaţi. Şi totuşi teama lui mi se păru prea neobişnuită şi de aceea hotărîi să fiu atent la ce va urrna. Fie chiar şi după felul cum intră, se vedea cît eclo că de data aceasta Liputin se simţea îndreptăţit să treacă peste orice oprelişti, consemne şi interdicţii. Aducea cu el un domn necunoscut, abia sosit probabil în localitate. Drept răspuns la privirea năucită a lui Stepan Trofimovici, rămas stană de piatră, Liputin strigă tare : — îţi aduc un musafir, unul nu prea obişnuit î îmi permit să-ţi tulbur singurătatea. Domnul Kirillov, un inginer — constructor remarcabil. Important este că el îl cunoaşte îndeaproape pe băiatul dumitale, pe mult stimatul Piotr Ste-panovici şi aduce din partea lui un mesaj. Chiar acum a sosit. — Despre mesaj ai adăugat de la dumneata, observă tăios musafirul, n-am nici un fel de comisioane de îndeplinit, iar pe Verhovenski, într-adevăr, îl cunosc. M-am despărţit de el în gubernia H-n, acum zece zile. Stepan Trofimovici îi întinse maşinal mina, poftindu-l cu un gest să ia loc ; se uită la mine, se uită la Liputin şi deodată, venindu-şi parcă în fire, se aşeză repede şi el, rămî-nînd totuşi, fără să-şi dea seama, cu pălăria şi bastonul în mînă. — Erai gata să pleci, mi se pare ! Mi s-a spus că te simţi cam bolnav din cauza prea multor ocupaţii. r 101 -— Da, sînt bolnav şi voiam că fac o scurtă plimbare, eu... Stepan Trofimovici se opri, aruncă pe divan pălăria şi bastonul şi se înroşi. între timp examinai la repezeală pe musafir. Era un om încă tînăr, în vîrst de aproximativ douăzeci şi şapte ele ani, zvelt şi uscăţiv ; decent îmbrăcat, oacheş, cu faţa cam pămîn-tie şi cu ochi negri fură nici un licăr. Avea un cer îngîndu-rat şi absent, vorbea sacadat şi întrucîtva incorect gramatical, dispunînd cuvintele într-o ordine ciudată şi mereu în-cureîndu-se cînd trebuia să formuleze o frază mai lungă. Lipu-tin observă, bineînţeles, că Stepan Trofimovici e foarte speriat, ceea ce-i procură vizibil o mare plăcere. El se aşeză pe un scaun împletit pe care îl scoase aproape în mijlocul camerei, ca să se afle la jumătatea distanţei dintre gazdă şi musafir, care se aşezaseră faţă-n faţă pe cele două canapele de lîngă pereţii opuşi de o parte şi de cealaltă a camerei. Ochii lui vioi scormoneau plini de curiozitate toate colţişoarele. — Eu... de mult nu l-am văzut pe Petruşa... V-aţi întâlnit în străinătate ? izbuti să articuleze Stepan Trofimovici, adresîndu-se 'musafirului. — Şi aici şi în străinătate. — Alexei Nilîci vine direct din străinătate după o absenţă de patru ani, interveni Liputin, a făcut o călătorie în scop de perfecţionare în domeniul specialităţii sale, iar la noi s-a deplasat cu gîndul pe deplin îndreptăţit să-şi găsească un loc la construcţia podului nostru de cale ferată şi acum e în aşteptarea răspunsului. A cunoscut familia Drozdov, pe Li-zaveta Nikolaevna, prin Piotr Stepanovici. Inginerul şedea cam zgribulit, într-o încordare ursuză, şi ascultînd cu o nerăbdare prost ascunsă. Părea cam iritat. ■— Dumnealui îl cunoaşte şi pe Nikolai Vsevolodovici. — li cunoşti şi pe Nikolai Vsevolodovici ? se informă Stepan Trofimovici. — îl cunosc şi pe el. — Eu... cam de mult nu l-am văzut pe Petruşa şi... mă simt prea puţin îndreptăţit de a mă considera tatăl său.... Cest le mol * ; eu... cum l-ai lăsat ? * Asia e cuvîntul. (Fr.) 102 — Păi, aşa l-am lăsat... vine şi el, se grăbi să scape iar domnul Kirillov. Hotărît lucru, era cam pornit. — A, vine ! în sfîrşit eu... înţelegeţi, de mult nu l-am văzut pe Petruşa ! se crampona de această frază Stepan Trofimovici. Aştept acum sosirea sărmanului meu băiat, în faţa căruia... o, în faţa căruia mă simt atît de vinovat ! Adică, pro-priu-zis, eu vreau să spun că despărţindu-mă atunci de el li Petersburg, eu... într-un cuvînt. eu îl consideram drept un om de nimica, quelque chose dans ce genre *. Ştiţi, un băiat cam nervos, foarte sensibil şi... fricos. înainte de culcare se închina pînă-n pămînt, făcea semnul crucii şi deasupra pernei, ca să nu moară noaptea... Je m'en souviens. Enfin *» nici un fel de simţ artistic, adică nimic mai elevat, nimic fundamental, măcar un germene de viitoare idee... C'etait comme un petit idiot ***. Dar mi se pare că am. deviat, scuzaţi, eu... m-aţi găsit... — Vorbiţi serios că făcea semnul crucii deasupra pernei ? se învioră deodată inginerul, vădind un interes deosebit. -— Da, făcea semnul crucii... — Am întrebat doar aşa ; continuaţi. Stepan Trofimovici îl scrută pe Liputin. — Vă sînt foarte recunoscător pentru această vizită, dar mărturisesc, eu acum... nu sînt capabil... permiteţi totuşi să aflu unde locuiţi ? — Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov. — Ah, în aceeaşi casă unde locuieşte şi Şatov, remarcai eu involuntar. — Exact, în aceeaşi casă, strigă Liputin, numai că Şatov stă sus la mansardă, iar dumnealui s-a instalat jos, la căpitanul Lebeadkin. Dumnealui îl cunoaşte şi pe Şatov, şi pe soţia lui Şatov, A cunoscut-o destul de aproape în străinătate. — Commcnt ? **** înseamnă că ştiţi ceva şi despre această nefericită căsnicie de ce pauvre aini *. Şi cunoaşteţi şi pe * Cam ceva în genul acesta. (Fr.) ** Ţin minte bine. In sfîrşit. (Fr.) * + * Semăna cu un inie idiot. (Fr.) **** Cum ? (Fr.) ***** A acestui biet prieten. (Fr.) 103 această femeie? strigă Stepan Trofimovici cuprins de o emoţie neaşteptată. Sîntcţi primul om pe care-l întîlnesc şi care a cunoscut-o personal ; şi dacă... — Prostii ! reteză inginerul roşindu-se brusc. Cum ştii dumneata, Liputin, să exagerezi ! Nici n-am văzut-o pe so-tia lui Şatov ; doar o singură dată de la distanţă şi nicidecum de aproape... Pe Şatov da, îl cunosc ; dar de ce să adaugi lucruri care nu sînt decît propriile dumitale născociri ? El se răsuci brusc pe divan, puse mîna pe pălărie, apoi iar o lăsă deoparte şi, reluîndu-şi poziţia de mai înainte, îşi aţinti ochii negri seînteind sfidător asupra lui Stepan Trofimovici. Mi se păru cu totul bizară această enervare subită. — Scuzaţi-mă, zise grav Stepan Trofimovici, înţeleg că este vorba despre o chestiune de natură mai delicată... — Nici un fel de chestiune delicată nu există şi cred că e ruşinos... Iar cuvîntul ,.prostii" nu vi l-am adresat dumneavoastră, ci lui Liputin, pentru că le scoate de la el... Scu-::aţi-mă dacă s-a putut înţelege că m-am adresat dumneavoastră, li cunosc pe Şatov, dar pe nevastă-sa nu o cunosc de loc... de loc ! — Am înţeles, am înţeles ; şi dacă am stăruit, e numai pentru că sărmanul nostru prieten îmi este foarte drag, notre irascible ami *, şi m-a interesat mereu... Omul acesta si-a schimbat radical, după părerea mea, concepţiile de odinioară, poate prea juvenile, dar totdeauna corecte. Şi atît de mult ţipă astăzi despre nortre sainte Russic **, îneît de mult am socotit necesar să atribui această schimbare din organismul său — nici n-aş vrea s-o consider altfel -.— unei zguduiri puternice de ordin familial, şi anume, căsătoriei sale nefericite. Eu unul, care am studiat temeinic sărmana mea Rusie şi o cunosc aşa cum îmi cunosc propriul meu buzunar, iar poporului i-am consacrat întreaga mea viaţă, şi pot să vă asigur că el nu cunoaşte poporul rus şi afară de asta... — Nici eu nu cunosc de loc poporul rus şi... nu dispun de timp ca să-l studiez ! reteză iar inginerul şi iar se răsuci + Irascibilul nost™ amic. (Fr.) ** Sfinta noastră Rusie. (Fr.) brusc pe divan. Stepan Trofimovici îşi înghiţi vorba la jumătatea frazei. — Dumnealui studiază, studiază, interveni grăbit Liputin, a şi început studiul şi a compus un articol deosebit tic interesant despre cauzele sinuciderilor devenite atît de frecvente în Rusia şi în general despre cauzele care determin;; creşterea sau diminuarea numărului de sinucideri în societate. A ajuns la nişte rezultate uimitoare. Inginerul se tulbură teribil. —■ Nu ai nici un drept, bîigui el mînios, n-am scris nici un articol. N-am vreme să mă ocup de prostii. Te-am întrebat în, mod confidenţial, cu totul întîmplător. Nici nu poate fi vorba despre articol ; eu nu public nimic şi dumneata n-ai dreptul... Liputin părea că încearcă o grozavă plăcere. ■— Scuzele mele, poate că am greşit denumind opera dumitale literară drept articol. Dumnealui nu face altceva decît să culeagă date şi observaţii ; cît priveşte esenţa problemei sau, ca să zic aşa, latura ei morală, de asta nu se atinge de Ioc, ba şi morala ca atare o respinge integral şi împărtăşeşte principiul cel mai nou, principiul distrugerii universale în vederea binelui final. De pe acum, dumnealui pretinde peste o sută milioane de capete pentru instaurarea raţiunii în Europa, deci mai mult decît s-a cerut la ultimul Congres al păcii2ti. în această privinţă Alexci Nilîci a mers mult mai departe decît toţi ceilalţi. Inginerul îî asculta cu un zîmbet palid, dispreţuitor. Cam o jumătate de minut domni tăcerea. — E o prostie crasă, Liputin, zise în sfîrşit Kirillov cu oarecare demnitate. Dacă ţi-am spus în treacăt cîteva puncte, iar dumneata te-ai agăţat de ele, mă rog, cum vrei. Dar nu ai nici un drept, pentru că despre aceste lucruri eu nu vorbesc nimănui. Eu detest vorbăria... Dacă există convingeri, pentru mine e clar... iar dumneata ai procedat în mod stupid. Eu nu discut probleme care sînt, pentru mine, soluţionate definitiv. Nu suport discuţia. Nu vreau să discut niciodată... — Şi poate că faceţi foarte bine, nu-l rabdă inima să nu adauge Stepan Trofimovici. — Vă cer scuze, dar aici eu nu sînt supărat pe nimeni, pe nimeni de-aici, continuă musafirul cu un fel de febră. Timp de patru ani nu prea am avut contact cu oamenii... în aceşti 104 J patru ani am vorbit foarte puţin căutînd să nu mă întîlnesc cu nimeni, în interesul scopurilor mele, care nu privesc pe nimeni. Patru ani. Liputin a descoperit acest lucru şi-şi bate joc. Eu înţeleg şi nu mă uit. Nu sînt susceptibil, ci mi-e necaz numai pe libertatea pe care şi-o ia. Şi dacă nu-mi expun ideile faţă de dumneavoastră, încheie el brusc cu o privire hotă-rîtă, n-o fac nu pentru că m-aş teme din partea dumneavoastră de un denunţ făcut guvernului ; nicidecum ; vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce prostii în acest sens... Nimeni nu mai adăugă nimic la aceste cuvinte. Se mulţumiră doar să schimbe priviri. Pînă şi Liputin uită să chicotească. — Domnilor, regret mult, zise cu hotărîre, ridicîndu-se de pe divan, Stepan Trofimovici, dar mă simt foarte prost şi indispus. Vă rog să mă scuzaţi. — A, să plecăm adică, se precipită domnul Kirillov, apu-cîndu-şi eartuzul. Foarte bine că aţi spus-o, sînt cam uituc. El se ridică şi, cu un aer naiv, se apropie cu mîna întinsă de Stepan Trofimovici. — îmi pare rău că dumneavoastră nu vă simţiţi bine, iar eu am venit. — îţi doresc tot succesul la noi, răspunse Stepan Trofimovici cu multă bunăvoinţă, strîngîndu-i fără grabă mîna. înţeleg că dacă dumneata, după cum a reieşit din cuvintele du-mitale, ai stat atît de mult în străinătate, evitînd, pentru scopurile dumitale, societatea oamenilor şi ai uitat Rusia, atunci, desigur, ne vei privi pe noi ruşii sadea, fără să vrei, cu mirare, după cum şi noi la fel te vom privi pe dumneata. Mais cela passera *. într-o singură privinţă însă nu prea sînt dumirit: vrei să construieşti podul nostru şi în acelaşi timp declari că eşti pentru principiul distrugerii universale. Nu-ţi vor îngădui să construieşti podul nostru ! — Cum ? Cum aţi spus... ei drăcie ! strigă uimit Kirillov şi deodată izbucni într-un rîs senin şi voios. Pentru o clipă faţa lui căpătă cea mai copilărească expresie, care mi se păru că i se potrivea foarte mult. Liputin îşi freca mîinile entuziasmat de remarca spirituală a lui Stepan Trofimovici. Iar eu pur şi * Dar acesta va trece. (Fr.) 106 simplu mă minunam : de ce se speriase Stepan Trofimovici într-atît de Liputin şi de ce strigase „sînt pierdut", cînd i-a auzit glasul ? V Ne oprisem cu toţii în pragul uşii. Era momentul cînd gazdele şi musafirii schimbă grăbiţi ultimele şi cele mai amabile cuvinte, iar apoi se despart mulţumiţi. ■—• Dumnealui a fost ursuz astăzi, strecură iar Liputin oarecum în treacăt, părăsind camera. A avut cu căpitanul Le-beadkin un schimb de cuvinte cam tari. Căpitanul Lebeadkin îşi croieşte zilnic superba lui surioară care e nebună, cu nagaica, cu o veritabilă nagaică căzăcească ; în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Din cauza asta Alexei Nilîci s-a mutat în încăperile din clădirea anexă, ca să nu asiste la aceste execuţii. Aşadar, la revedere. — O bate pe sora sa ? O nebună ? Cu nagaica ? strigă Stepan Trofimovici, ca şi cum l-ar fi şfichiuit chiar pe el cineva cu nagaica. Care soră ? Care Lebeadkin ? Frica de adineauri părea că îl cuprinde iar în această clipă. — Lebeadkin ? Un căpitan în retragere ; înainte se intitula numai locotenent-major... — Dar nu mă interesează gradul lui ! Ce fel de soră ? Dumnezeule... dumneata ai spus... Lebeadkin ? Păi, am avut noi unul Lebeadkin... — Exact acela, Lebeadkin al nostru, ţineţi minte, la Vir-ghinski ? — Păi, acela n-a fost prins cu bancnote false ? — Uite că s-a întors ; de trei săptămîni aproape şi în nişte împrejurări cu totul speciale. — Păi, este un ticălos ! — Ca şi cum la noi n-ar putea exista şi un ticălos ? rînji deodată Liputin, iar ochişorii lui neastîmpăraţi păreau că îl pipăie pe Stepan Trofimovici. — Ah, Dumnezeule, nu despre asta vorbeam eu... deşi în ceea ce priveşte ticăloşii sînt complet de acord cu dumneata, mai ales cu dumneata. Şi mai departe, mai departe ? 107 J Ce-ai vrut să spui cu asta ? vrut să spui ceva prin asta ! Ca doar dumneata negreşit ai ii SU Spui ceva jjiiii IAT^I-V* . — Păi, ce să fie, nişte fleacuri... că adică acest căpitan, după toate aparenţele, a plecat atunci de la noi nu tocmai pentru hîrtiuţe false, ci numai pentru a găsi pe această surioară a sa, care se zice că se ascundea de el într-un anumit loc ; şi uite acum a adus-o, şi asta-i tot, Ce v-aţi speriat atîta, Stepan Trofimovici ? De altfel şi eu o spun luîndu-mă după pălăvrăgeala lui de beţivan, cînd e treaz nu prea vorbeşte despre asta. E un om foarte irascibil şi, ca să zic aşa, un militar cu veleităţi estetice, atîta doar că de un prost gust -uluitor. Iar surioara asta a lui nu numai că e nebună, dar e şi şchioapă. Cică ar fi sedus-o cineva, pentru care lucru domnul Lebeadkin stoarce de mult timp încoace. în fiecare an, de la seducător nişte bănuţi, un fel de bir drept compensaţie pentru jignirea nobilă care i-a fost adusă, cel puţin aşa reiese din bîiguielile lui; iar eu aşa cred, că nu sînt decît nişte vorbe de beţivan. Se laudă ! De altfel treburile astea de obicei costă mai ieftin. în ce priveşte însă banii, este adevărat că el dispune de bani; acum o săptămînă şi jumătate, zece zile, umbla încălţat pe picior gol, fără ciorapi, iar acum am văzut cu ochii mei că dispune de sute de ruble. Surioara lui are zilnic nişte crize, ţipă, iar el „o cheamă la ordine", folosind nagaica. Femeia, zice, trebuie ţinută la respect. Nu înţeleg cum de se împacă cu toate astea Şatov, care locuieşte la etaj. Alexei Nilîci n-a stat alături de ei decît trei zilişoare, îl cunoaşte din Petersburg, dar acum s-a mutat în clădirea anexă din cauza gălagiei. — E adevărat ? se adresă Stepan Trofimovici inginerului, — Vorbeşti cam mult, Liputin, murmură acesta mînios, — Mereu taine, secrete ! De unde reuşiţi să adunaţi atîtea taine şi secrete ? ! strigă Stepan Trofimovici fără a se stăpîni. Inginerul se încruntă, roşi, ridică din umeri şi dădu să plece. — Alexei Nilîci i-a smuls chiar nagaica din mînă şi frîn-gînd-o a aruncat-o pe fereastră afară, sau certat groaznic, adăugă Liputin. — De ce trăncăneşti, Liputin, e absurd, ce rost are ? se întoarse brusc Alexei Nilîci. — Dar de ce să ascundem, din modestie, cele mai generoase înclinaţii ale unui suflet nobil, adică al sufletului dumi-tale, că despre al meu nu poate fi vorba ?. 108 — Ce stupide sînt toate acestea... şi absolut nelalocul lor... Lebeadkin este un prost şi cu totul neserios, iar pentru acţiune, chiar inutil, ba... şi dăunător. Ce rost are să pălăvrăgeşti atîta ? Eu plec. — Ce rău îmi pare ! strigă Liputin cu un zîmbet senin. Altfel v-aş fi distrat, Stepan Trofimovici. cu încă o istorioară. Chiar şi venisem cu gîndul acesta ca să v-o spun, deşi probabil că aţi şi auzit-o. Ei bine, să lăsăm pe altădată, Alexei Nilîci e foarte grăbit... La revedere. Iar cu Varvara Petrovna mi s-a întîmplat ceva foarte nostim, m-a amuzat teribil ; alaltăieri a trimis special să mă cheme ; să te prăpădeşti de rîs, nu altceva. La revedere. Aci însă Stepan Trofimovici pur şi simplu se năpusti asu-ră-i ca un apucat : îşi înfipse degetele în umerii lui, îl întoarse brutal şi îl împinse înapoi în cameră, silindu-l să se aşeze pe scaun. Liputin de data asta părea că-şi pierduse cumpătul. — Chiar aşa zău ! începu el primul, uitîndu-se cu fereală la Stepan Trofimovici, fără să se mişte de pe scaun. Mă pomenesc deodată chemat şi întrebat ..confidenţial" cam ce părere aş avea eu personal : este sau nu este în toate minţile sale Nikolai Vsevolodovici ? Cum să nu te cuprindă mirarea ? — Ai înnebunit ! bîigui Stepan Trofimovici şi deodată păru că îşi iese din sărite. Liputin, dumneata ştii prea bine că ai venit aici numai şi numai ca să torni o mîrşăvie de genul dumitaîe şi... poate că ceva şi mai rău ! Dintr-o dată îmi veni în minte presupunerea lui cum că Liputin ştie despre chestiunea noastră nu numai mai mult decît noi, dar şi nişte lucruri pe care nu le vom afla niciodată. — Vai de mine, Stepan Trofimovici ! bolborosi Liputin, ca şi cum s-ar fi speriat grozav. Cum vă închipuiţi... — Ajunge ! Dă-i drumul ! Te-aş ruga foarte mult, domnule Kirillov, să te întorci şi dumneata ca să fii de fală, te rog ! Aşezaţi-vă. Iar dumneata, Liputin, binevoieşte să ne spui totul deschis şi clar... fără nici un fel de ocolişuri şi subterfugii ! — Dacă aş fi ştiut că acest lucru o să vă impresioneze atît de mult, nici n-aş fi început. Eu unul am crezut că ştiţi totul de la Varvara Petrovna ! 109 J — Nimic de acest gen n-ai crezut dumneata ! Începe dar, începe îţi spun ! — Vă rog numai să vă aşezaţi şi dumneavoastră ; cum aş putea să stau pe scaun în timp ce dumneavoastră să umblaţi atît de agitat în faţa mea... Nu se cade. Stepan Trofimovici reuşi să se stăpînească şi se lăsă grav în fotoliu. Inginerul îşi propti încruntat privirea în pămînt. Liputin se uita la ci savurînd momentul. — Păi, cum să încep... m-aţi zăpăcit de tot... VI — Cu totul pe neaşteptate, acum trei zile, mă pomenesc cu trimisul dumneaei : vă pofteşte, adică, să veniţi mîine la ora douăsprezece. Vă puteţi închipui ? Mi-am lăsat toate treburile şi ieri exact la amiază mă înfăţişez la dînsa. Sînt introdus direct în salon ; aştept un minut şi o văd că apare ; mă pofteşte să iau loc pe scaun, iar dînsa se aşeză în faţa mea. Stau şi nu-mi vine a crede ochilor ; ştiţi doar cum m-a tratat întotdeauna ! A început direct, fără nici un ocol, după maniera ei de totdeauna : „îţi aduci aminte, zice, că acum patru ani Nikolai Vsevolodovici, fiind bolnav, a avut cîteva manifestări ciudate, îneît iot oraşul rămăsese perplex, pînă cînd toiul s-a lămurit. Una din aceste fapte te privea direct pe dumneata. Nikolai Vsevolodovici ţi-a făcut atunci la insistenţa mea o vizită, după ce s-a însănătoşit. Ştiu de asemenea că el şi înainte de asta stătuse în cîteva rînduri ele vorbă cu dumneata. Spune-mi deschis şi sincer, dumneata... (aici ea ezită un pic) dumneata cum l-ai găsit atunci pe 2\ikolai Vsevolodovici... cum l-ai considerat în general... ce părere ţi-ai făcut atunci şi... ce crezi acum ?..." Aci dînsa s-a încurcat de tot, îneît a tăcut aproape un minut întreg ; apoi deodată s-a înroşit. M-am speriat grozav. Şi iarăşi a început pe un ton, n-aş zice înduioşător, pentru că nu i se potriveşte de loc, ci foarte, foarte convingător : — Vreau, zice, ca să mă înţelegi bine fără putinţa vreunei erori. Am trimis acum după dumneata pentru că te consider un om perspicace şi inteligent, capabil să faci o observaţie 1 in exactă (vă închipuiţi ce complimente !). înţelegi desigur şi faptul că-ţi vorbeşte o mamă... Nikolai Vsevolodovici a trecut în viaţa lui prin anumite situaţii ingrate şi numeroase încercări ale soartei. Toate acestea, zice, s-ar putea să se fi răsfrînt asupra dispoziţiei minţii lui. Bineînţeles, nici nu poate fi vorba, zice, de nebunie, aşa ceva este absolut exclus ! (Cuvinte rostite cu multă fermitate şi mîndrie.) Dar e posibil să fi intervenit ceva bizar, neobişnuit, o deviere în felul lui de a gîndi, o înclinaţie de a privi lucrurile într-un mod aparte, neobişnuit (sînt exact cuvintele ei şi m-am mirat, Stepan Trofimovici, cu cîtă precizie ştie Varvara Pe-trovna să înfăţişeze lucrurile. De ! O femeie de inteligenţă superioară !) Eu cel puţin, zice, am observat la el o anumită stare de nelinişte permanentă şi o tendinţă spre înclinaţii stranii. Dar eu sînt mamă, iar dumneata un om dinafară, cu alte cuvinte capabil, cu inteligenţa dumitale, să-ţi formezi o părere mai obiectivă. Aşadar, te implor (exact aşa a fost spus : te implor), să-mi spui tot adevărul, fără nici un fel de eschivări sau reticenţe. Şi dacă îmi vei permite totodată să nu uiţi nicicînd că ţi-arn vorbit în mod confidenţial, vei putea conta din parte-mi în viitor întotdeauna pe dorinţa mea constantă de a-ţi dovedi recunoştinţa mea, oricînd îmi va sta în putere". Ei, ce ziceţi de asta ! — Ceea ce spui... dumneata e atît... e atît de stupefiant... bîigui Stepan Trofimovici, îneît eu, pur şi simplu, nu te cred... — Daţi-mi voie, daţi-mi voie ! Gîndiţi-vă numai, reluă Liputin, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit pe Stepan Trofimovici, în ce hal de tulburare şi nelinişte a trebuit să se afle dînsa dacă a ajuns să se adreseze cu asemenea întrebare şi de la o înălţime ca a ei unui om ca mine, ba coborîndu-se pînă la ami solicita ca totul să rămînă secret. Ce poate să însemne asta ? O fi primit ceva veşti neaşteptate despre Nikolai Vsevolodovici ? — Eu nu cunosc... nici un fel de veşti... de cîteva zile nici n-am văzut-o, dar... permite-mi să-ţi spun... se bîlbîi Stepan Trofimovici, adunîndu-şi cu greu gîndurile, permite-mi să-ţi spun, Liputin, că dacă ţi s-o fi încredinţat un lucru confidenţial, iar dumneata acum în faţa tuturor... ni '■>. — Absolut confidenţial ! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă eu... Faptul că aici... ce are a face ? Doar nu sîntem nişte străini; să-l luăm, de pildă, chiar şi pe Alexei Nilîci... ■:\ __ Nu împărtăşesc de loc părerea dumitale ; fără îndoială noi trei, care sîntem de faţă, vom păstra secretul, dar de dumneata, al patrulea, eu mă tem şi n-am nici o încredere ! — Dar cum se poate ? Păi, eu sînt cel mai interesat, că doar mi s-a promis o recunoştinţă veşnică ! Iar eu tocmai voiam în privinţa aceasta să vă atrag atenţia asupra unui fapt foarte curios, aş zice mai curînd psihologic decît pur şi simplu curios. Aseară, sub impresia convorbirii cu Varvara Petrovna (vă puteţi închipui desigur ce impresie a făcut asupra mea), m-am adresat lui Alexei Nilîci, luîndu-l pe departe, cu o întrebare discretă : dumneata, i-am zis, l-ai cunoscut şi înainte pe Nikolai Vsevolodovici şi în străinătate şi la Petersburg ; ce părere ai despre inteligenţa şi capacităţile lui ? Şi dumnealui mi-a răspuns foarte laconic, după cum are obiceiul, că adică este un om de o inteligenţă subtilă, şi cu o judecată sănătoasă. Dar n-ai observat cumva în decursul anilor, zic, o oarecare deviere de idei, sau o anumită tendinţă în felul său de a gîndi, sau oarecare semne, ca să spun aşa, de nebunie ? Cu alte cuvinte am repetat întrebarea Varvarei Petrovna. Şi, închipuiti-vă, Alexei Nilîci căzu deodată pe gînduri, se încruntă exact ca acuma şi zise : „Da, zice, uneori mi s-a părut că are în el ceva ciudat'". Notaţi, totodată că dacă Alexei Nilîci a putut să rămînă cu o impresie de ceva straniu, ce putea să fie în realitate ? — Este adevărat ? se întoarse Stepan Trofimovici către Alexei Nilîci. — N-aş fi vrut să vorbesc despre asta, răspunse Alexei Nilîci, ridicînd deodată capul cu ochii seînteietori. Eu aş vrea să-ţi contest dreptul, Liputin. N-ai nici un drept în cazul de faţă să te referi la mine. Nicicînd nu ţi-am spus părerea mea personală. Deşi l-am cunoscut la Petersburg, dar e prea mult de atunci, şi cu toate că l-am întîlnit recent, de fapt îl cunosc prea puţin pe Nikolai Stavroghin. Te rog să mă excluzi din cauză şi apoi... toate acestea aducNoarte mult a clevetire. Liputin îşi desfăcu braţele asemeni unui inocent ultragiat. — Clevetitor ! Poate chiar spion ? îţi vine uşor, Alexei Nilîci, să mă critici, excluzîndu-te complet din cauză. Dar 112 n-ai să mă crezi, Stepan Trofimovici. că pînă şi Lebeadkin — un om pare-se cum nu se poate mai prost... îneît ţi se face şi ruşine să spui cil de prost este — cunoaştem cu toţii comparaţia rusească, care indică gradul maxim în această privinţă ; ei bine, pînă şi el se consideră jignit de Nikolai Vsevolodovici, cu toate că îl admiră pentru ascuţimea lui de spirit. „Sînt uimit, zice, de acest om : de acest şarpe foarte subtil" (propriile lui cuvinte). Iar eu (tot sub influenţa convorbirii de ieri şi după ce am stat de vorbă şi cu Alexei Nilîci) îi zic : cum crezi, căpitane, ce părere ai dumneata : este scrîntit sau nu şarpele dumitale foarte subtil ? Ei bine, n-o să mă credeţi, dar parcă l-aş fi ars pe neaşteptate pe la spate cu biciul ; pur şi simplu a sărit în sus : „Da, zice... 'da, zice, numai că faptul acesta nu poate să influenţeze..." ; ce anume să influenţeze, n-a mai spus-o ; şi imediat după aceea s-a îngîndurat atît de amarnic, atîta s-a îngîndurat, îneît şi beţia i-a zburat din cap. Şedeam împreună în tractirul lui Filippov. Şi abia peste o jumătate de oră mă pomenesc că izbeşte deodată cu pumnul în masă : „Da, zice, poate să fie şi scrîntit, numai că faptul acesta nu poate influenţa..." şi iar n-a mai spus ce nu poate influenţa. Bineînţeles, eu vă relatez acum doar un rezumat al conversai iei, dar icîeea în sine este clară ; pe oricine ai întreba, toţi ajung să creadă la fel, deşi poate că înainte nimănui nici nu-i trecuse prin cap acest gînd : ..Da, zic ei, e nebun : e foarte deştept, dar poate că e şi nebun". Stepan Trofimovici părea că meditează adine. — Şi cine 1-a pus la curent pe Lebeadkin ? — în privinţa aceasta binevoiţi să-l întrebaţi pe Alexei fulîci, care chiar acum m-a făcut aici în faţa dumneavoastră spion. Eu sînt spion, nu ştiu nimic, iar Alexei Nilîci ştie toate dedesubturile şi tace. •— Eu nu ştiu nimic, sau nu ştiu mare lucru, răspunse cu aceeaşi enervare inginerul. Dumneata îi dai iui Lebeadkin sa bea, ca după ce l-ai îmbătat să afli. Şi pe mine dumneata m-ai adus aici ca să afli nu ştiu ce, ca să mă i'aci să vorbesc. Prin urinare, eşti un spion ! — Nu l-am îmbătat încă, de altfel nici nu merită el o asemenea cheltuială, cu toate tainele lui. caro nu reprezintă pentru mine nici atîtica interes, nu ştiu claca şi pentru dumî 13 neavoastră. Dimpotrivă, el face risipă de bani, deşi acum douăsprezece zile venise la mine să-mi ceară cincisprezece copeici ; el îmi dă mie să beau şampanie şi nu eu lui. Dar staţi că mi-aţi sugerat o idee, pentru că dacă va fi nevoie va trebui să-l îmbăt şi anume ca să aflu şi poate că într-adevăr reuşesc să aflu... micile voastre secrete, se oţărî cu răutate Liputin. Stepan Trofimovici se uita nedumerit la cei doi puşi pe ceartă. Amîndoi se divulgau reciproc şi fără menajamente. M-arn gîndit atunci că Liputin 1-a adus pe acest Alexei Nilîci tocmai cu scopul de a-l atrage într-o discuţie, necesară lui, printr-o a treia persoană, maniera lui preferată. — Alexei Nilîci îl cunoaşte prea bine pe Nikclai Vsevolo-dovici, continuă el enervat, dar nu vrea să vorbească. Iar la întrebarea dumneavoastră despre căpitanul Lebeadkin, pot să vă spun că el 1-a cunoscut înaintea noastră, la Petersburg, cu vreo cinci sau şase ani în urmă, în acea perioadă obscură, dacă se poate spune astfel, din viaţa lui Nikolai Vsevolodo-vici, cînd el nici nu intenţiona să ne fericească cu prezenţa lui aici. E de presupus că pe atunci prinţul nostru îşi alesese la Petersburg un anturaj destul de bizar de cunoştinţe. Cam în acelaşi timp a făcut cunoştinţă şi cu Alexei Nilîci, se pare. — Ia seama, Liputin, te previn, că Nikolai Vsevolodovici intenţionează să vină curînd pe aici şi că el nu e omul care să se lase călcat pe bătătură. — Păi, ce poate să aibă cu mine ? Eu sînt primul care strigă în gura mare că este un om de o inteligenţă subtilă şi rafinată, şi pe Varvara Petrovna ieri în acelaşi sens am reuşit s-o liniştesc. „însă, zic, în ce priveşte firea, temperamentul lui, n-aş putea să garantez". La fel şi Lebeadkin spunea ieri: „Din cauza firii lui, zice, am avut de suferit". Ehe, Stepan Trofimovici, vă vine uşor să strigaţi că mă tot ţin adică de clevetiri şi intrigi şi, notaţi-vă bine, toate acestea mi le spuneţi după ce m-aţi tras de limbă şi cu ce curiozitate încă. însă Varvara Petrovna a pus ieri punctul pe i : „Dumneata, zice, erai personal interesat în acest caz, de aceea mă adresez dumitale". Păi, sigur ! Despre ce fel de scopuri ascunse mai poate fi vorba, cînd a trebuit să înghit din partea exce-lenţei-sale o jignire personală în public ! Nu vi se pare că am motive suficiente să mă interesez şi nu numai de dragul bîrfelii ? Astăzi îţi strînge mîna, iar a doua zi te miri de ce 114 şi cum, pentru ospitalitatea ta, te pălmuieşte în faţa întregii societăţi onorabile, numai fiindcă aşa i-a plăcut dumnealui. Din prea mare huzur o face ! Iar principalul la oameni ca el e femeia : ăştia sînt fluturi, cocoşi de sat petrecăreţi şi voinicoşi ! Coconaşi cu aripioare, în chip de antici amoraşi, crăişori â la Peciorin 30, mîncători de inimi ! Vă vine uşor să vorbiţi, Stepan Trofimovici, holtei înveterat, să mă faceţi bîrfitor din cauza excelenţei-sale. Dar ia să fiţi căsătorit, pentru că şi astăzi sînteţi un om chipeş, şi să vă luaţi o tînără frumuşică ! Parcă vă văd atunci cum încuiaţi uşile şi vă baricadaţi toată casa de teama prinţului nostru ! Ce să mai vorbim de altceva, uite aceeaşi mademoiselle Lebeadkina, bătută acum cu cnutul. De n-ar fi ea nebună şi şchioapă, apoi zău c-aş crede că tocmai ea este victima pasiunilor fan-telui nostru şi de aceea a avut de suferit căpitanul Lebeadkin „jignit în demnitatea sa familiară", cum se exprimă el. Atîta doar că nu prea corespunde gustului rafinat al excelen-ţei-sale, deşi, oho, nici asta n-ar fi pentru el o piedică. Orice fruct e bun cîteodată numai să-i pice în mînă într-o anume dispoziţie... Iată, dumneata vorbeşti de bîrfă, păi numai eu sînt acela care bate toba cînd se ştie că urlă tot oraşul, iar eu nu fac altceva decît să ascult şi să dau din cap, zicînd ca ei şi ţinînd hangul: acest lucru după cîte ştiu eu nu este interzis. — Urlă tot oraşul, adică despre ce ? — Adică vreau să spun că ţipă căpitanul Lebeadkin, beat fiind, prin tot oraşul ; păi, nu e ca şi cum piaţa întreagă ar ţipa ? Ce vină am eu ? îmi arăt interesul numai printre prieteni, pentru că mă consider aici totuşi ca între prieteni, ne cuprinse el într-o privire plină de candoare. Iată un caz, de pildă : excelenţa-sa ar fi expediat încă din Elveţia printr-o domnişoară foarte, foarte onorabilă şi, ca să zic aşa, orfană modestă, pe care am onoarea s-o cunosc, trei sute ruble pentru a fi transmise căpitanului Lebeadkin. Iar Lebeadkin, ceva mai tîrziu, a primit o ştire dintre cele mai exacte, nu spun de la cine, dar tot de la o persoană ioarte, foarte onorabilă, şi deci o ştire absolut exactă, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute !... Aşadar, s-a revoltat Lebeadkin. domnişoara respectivă m-a frustrat de şapte sute de ruble şi nu este exclus să reclame aceşti bani pe calea poli115 ţicnească, aşa cel puţin ameninţă el şi ţipă în gura mare prin tot oraşul... — E o ticăloşie, ceea ce faci dumneata e o ticăloşie, sări deodată inginerul. — Păi, chiar dumneata eşti acea persoană foarte onorabilă, care i-a confirmat lui Lebeadkin, din partea lui Nikolai Vsevolodovici, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute. Şi mi-a spus-o însuşi căpitanul Lebeadkin, fiind beat. — E... e o confuzie groaznică. O fi greşit careva... E absurd, şi din partea dumitale e o ticăloşie !... — Păi, şi eu aş vrea s cred că este absurd şi ascult cu mare mîhnire, pentru că, orice s-ar spune, e amestecată aici o domnişoară foarte onorabilă, în primul rînd cu aceste şapte sute ruble şi în al doilea prin vădite raporturi de intimitate cu Nikolai Vsevolodovici. Dar ce-l costă pe excelenţa-sa că-şi bate joc de o fată sau de nevasta altuia, cum a procedat în cazul meu ? Dă peste un om plin de generozitate şi îl pune să acopere cu numele său cinstit păcatele altuia. N-am păţit şi eu la fel ? Că doar despre mine vorbesc... ■— Fereşte-te. Liputin ! se săltă în fotoliu Stepan Trofi-movici şi păli. — Să nu-l credeţi, să nu-l credeţi .' Careva s-a înşelat, iar Lebeadkin e un beţiv... strigă inginerul emoţionat Ia culme. Totul se va lămuri, iar eu nu mai pot... şi consider că e o josnicie... şi destul, destul ! Părăsi în fugă încăperea. — Dar ce faci ? Vin şi eu cu dumneata ! se agită Liputin, sărind din locul său şi alergînd după Alexei Nilîci. VII Stepan Troiimovici rămase un minut pierdut pe gin-duo : ma privi nu ştiu cum fără să se uite la mine, îşi Iu pălăria bastonul si ieşi încet din cameră. îl urmai ca adineauri. Ieşind pe poartă el observă că-l însoţesc şi îmi spuse : 16 — Da, ai putea fi martorul...de l'accident. Vons m'accom-pagnerez, n'est-ce pas ? * — Stepan Trofimovici, nu cumva vrei să te duci acolo ? Gîndeşte-te ce-ar putea să se întîmple î Cu un zîmbet pierdut şi jalnic, un zîmbet de ruşine, de exasperare, şi în acelaşi timp de ciudat extaz, el îmi şopti oprindu-se pentru o clipă : ■— N-o să mă căsătoresc ca să acopăr ..păcatele" altuia ! Atîta am aşteptat. în sfîrşit acest cuvînt tainic fusese rostit. După o săptămînă întreagă de fereală şi echivocuri el îmi revela gîndirca sa secretă. Pur şi simplu mi-am ieşit din fire : — Cum e cu putinţă să admiţi chiar şi posibilitatea unui gînd atît de murdar... atît de meschin, dumneata, Stepan Verhovenski, cu inteligenţa dumitale rafinată, cu inima dumitale generoasă şi... înainte chiar de a fi intervenit Liputin ! îmi repezi o privire scurtă şi, fără a răspunde, porni pe drumul său. N-am vrut să-l las singur. Voiam sa atest toate astea în versiunea mea în faţa Varvarei Petrovna. L-aş fi iertat, dacă ar fi dat crezare numai iui Liputin, din cauza moliciunii sale de caracter, acum însă era limpede că el ajunsese la asemenea gînduri înainte ele a-l fi auzit pe Liputin. iar Liputin nu făcuse altceva decît să-i confirme bănuielile şi să toarne gaz în foc. Nu ezitase o clipă să suspecteze o fată chiar din prima zi, fără să aibă măcar un temei oarecare, fie chiar şi de natura impulsurilor lui Liputin. Procedeul despotic al Varvarei Petrovna şi-l explica numai prin dorinţa ei desperată de a acoperi păcatele aristocratice ale nepreţuitului ei Nicolas printr-o căsătorie cu un om onorabil ! Tare aş fi vrut în acel moment să-şi primească pedeapsa meritată pentru aceasta. — O / Dieu qui est si grand et si bon '. v* O, cine mă va linişti ! strigă el făcînd încă vreo sută de paşi şi oprindu-se brusc. — Să ne întoarcem îndată înapoi şi vă explic eu lot! strigai tare, întorcindu-l cu faţa spre casă. * Intîmplării. Mă vei însoţi, nu-i aşa ? (Fr.) + * O, dumnezeule marc şi milostiv ! (Fr.) 117 — El este ! Stepan Trofimovici, dumneata eşti ? Dumneata ? se auzi lîngă noi un glas sonor, tînăr şi melodios. Fără să fi observat cum în faţa noastră răsări deodată o călăreaţă, Lizaveta Nikolaevna, cu însoţitorul ei nelipsit. îşi opri calul. — Dar vino, vino mai repede ! îl chemă ea cu voce cîntă-toare şi veselă. De doisprezece ani nu team văzut şi totuşi te-am recunoscut... se poate să nu mă recunoşti ? Stepan Trofimovici îi apucă mina întinsă şi o sărută cu adoraţie. O privea ca într-o rugă nesfîrşită, nefiind în stare să pronunţe nici un cuvînt. — M-a recunoscut şi e bucuros ! Mavriki Nikolaevici, el este extaziat că mă vede ! Dar de ce n-ai venit cie atîta timp, două săptămîni încheiate ? Tanti a vrut să mă facă să cred că dumneata eşti bolnav şi că nu poţi fi deranjat ; dar eu eram convinsă că tanti nu spune adevărul. Am bătut din picior, am tunat şi împotriva dumitale, dar voiam neapărat, neapărat ca dumneata să faci primul pas şi de aceea n-am trimis să te cheme. Dumnezeule, dar nu s-a schimbat de loc ! îl cerceta cu ochi seînteietori, apleeîndu-se de pe şa. E chiar ridicol cum nu s-a schimbat de loc ! Ba nu, greşesc, i-au apărut nişte riduri, multe riduri în colţul ochilor şi pe obraji, şi fire de păr cărunt, însă ochii sînt aceiaşi ! Dar eu nv-am schimbat mult ? M-am schimbat ? De ce taci mereu şi nu spui nimic ? îmi răsări în minte în acea clipă ceea ce auzisem poves-tindu-se cum că era aproape să se îmbolnăvească cînd a fost dusă la Petersburg la vîrsta de unsprezece ani, şi că mereu plîngea şi întreba de Stepan Trofimovici. ■— Dumneata... eu... bîiguia el acum cu vocea sugrumată de bucurie, chiar cu o clipă înainte strigasem : „Cine mă va linişti !" şi a răsunat vocea dumitale... Socot că a intervenit o minune et je comence ă croire *. ■— En Dieu ? En Dieu, qui est lă-haut et qui est si grand et si bon ? ** Vezi, toate prelegerile dumitale le ţin minte pe de rost. Mavriki Nikolaevici, de-ai şti ce putere de credinţă îmi insufla el en Dieu, qui est si grand et si bon! Dar îţi aduci * Şi încep să cred. (Fr.) ** In Dumnezeu ? In Dumnezeu, care este sus şi care e atît de mare şi de bun ? (Fr.) 118 aminte despre povestirea cum a descoperit Columb America, cum au strigat cu toţii : „Pămîntul, pămîntul !" Dădaca Alena Frolovna spune că după aceea eu toată noaptea am aiurat şi am strigat prin vis : „Pămîntul, pămîntul !" îţi mai aduci aminte cum mi-ai povestit istoria prinţului Hamlet ? Dar cum mi-ai descris felul în care sînt transportaţi bieţii emigranţi din Europa în America ? Şi nu era adevărat, am aflat eu pe urmă cum erau transportaţi ; dar ce frumoasă mi se părea atunci această minciună, Mavriki Nikolaevici, aproape mai frumoasă decît orice adevăr ! De ce te uiţi aşa la Mavriki Nikolaevici ? Este omul cel mai bun şi cel mai devotat din lumea întreagă, şi dumneata trebuie neapărat să-l îndrăgeşti, ca pe mine! ii fait tout ce que je veux*. Dar, dragul meu Stepan Trofimovici, înseamnă că eşti iarăşi nefericit, dacă în plină stradă ai putut striga cine te va linişti ? Eşti nefericit, nui aşa ? Nu-i aşa ? — Acum sînt fericit... — Te nedreptăţeşte tanti ? continuă ea fără să asculte. Aceeaşi tanti rea, nedreaptă şi veşnic nepreţuită pentru noi ! Dar îţi mai aduci aminte cum te aruncai în braţele mele în parc şi eu te consolam şi plîngeam ; nu trebuie să te temi de Mavriki Nikolaevici ; el ştie totul, totul despre dumneata, de mult, şi ai putea să plîngi pe umărul lui cît ai vrea, şi el va sta cît va trebui !... Ridică-ţi puţin pălăria, dă-o jos de tot pentru o clipă, întinde capul, saltă-te în vîrful picioarelor ca să te sărut pe frunte, ca atunci la despărţire, cînd neam luat rămas bun pentru ultima dată. Vezi, domnişoara aceea ne priveşte şi ne admiră din fereastră... Ei hai, mai aproape, mai aproape. Dumnezeule, cum a cărunţit ! Şi, apleeîndu-se mai mult pe şa, ea îl sărută pe frunte. — Ei, acum să mergem la dumneata acasă ! Ştiu unde locuieşti. îndată, peste o clipă, voi veni la dumneata. Eu prima am să-i fac încăpăţînatului meu vizita, iar după aceea o să te aduc cu forţa pentru toată ziua la noi. Mergi, aşadar, şi pregăteşte-te să mă întîmpini. Şi fata porni în goana calului însoţită de cavalerul ei. Ne-am întors. Stepan Trofimovici se aşeză pe divan şi izbucni în plîns. * El face tot ca vreau eu. (Fr.) 119 ■— Dicu ! Dieu, exclamă el, enfin une minute de bonlieur .'* Nu trecură nici zece minute şi ea apăru, după cum făgăduise, însoţită de Mavriki Nikolaevici al ei. — Vous ei le bonheur, vous arrivez en meme temps! ** se ridică el s-o întîmpine. — Poftim un buchet ; l-am luat de la madame Chevalier, are flori toată iarna pentru domnişoarele care îşi serbează onomastica. Ţi-l prezint şi pe Mavriki Nikolaevici. faceţi cunoştinţă. Am vrut să aduc în loc de buchet un pirog, dar Mavriki Nikolaevici m-a asigurat că n-ar fi în spiritul obiceiurilor ruseşti. Acest Mavriki Nikolaevici era un căpitan de artilerie, de vreo treizeci şi trei de ani, un domn înalt, frumos, cu o ţinută şi înfăţişare de o corectitudine ireproşabilă ; cu o faţă impunătoare şi la prima vedere chiar severă, cu toată bunătatea lui uimitoare, de o mare delicateţe, şi de care oricine ră-mînea convins chiar din primele clipe de cunoştinţă. De altfel era cam taciturn, părea foarte calm şi nu căuta să lege prietenie cu orice preţ. Mulţi pe urmă au susţinut la noi că era cam mărginit, dar nu prea aveau dreptate. Nu voi încerca să descriu frumuseţea Lizavetei Nikolaevna. Tot oraşul vuia despre frumuseţea ei, deşi unele din doamnele şi domnişoarele noastre se arătară indignate, nefiind de acord cu această apreciere. Erau printre ele şi persoane care începuseră chiar s-o urască pe Lizaveta Nikolaevna, în primul rînd pentru mîndria ei: Drozdovii aproape că nici nu începuseră să facă seria vizitelor de rigoare, şi asta fusese considerată drept jignire, deşi de vină era starea bolnăvicioasă în care se afla într-adevăr Praskovia Ivanovna. în al doilea rînd, o urau pentru faptul că era ruda soţiei guvernatorului ; în al treilea rînd, pentru că zilnic se plimba călare. în oraşul nostru pînă astăzi n-au existat amazoane ; era firesc deci ca apariţia Lizavetei Nikolaevna, călare, mai ales după ce nici nu făcuse vizitele aşteptate, să fie considerată o sfidare a societăţii. De altfel toată lumea aflase deja că plimbările călare îi fuseseră prescrise de medic, ecea ce oferea un prilej binevenit să se discute cu destul venin despre constituţia ei bolnăvicioasă. Şi într-adevăr era bolnavă. Ceea ce se ob+ Doamne ! Doamne... în sfîrşit o clipă de fericire ! (Fr.) *< Dumneata şi fericirea sosiţi în acelaşi timp. (Fr.) serva la ea de la prima vedere era o stare necontenită de surescitare nervoasă, maladivă. Vai ! sărmana suferea mult şi explicaţia se găsi abia ulterior. Acum, amintindu-mi trecutul. n-aş mai putea susţine că era o frumuseţe deosebită, cum rni se păruse atunci. E posibil chiar să nu fi fost de loc frumoasă, înaltă, subţirică, dar zveltă şi puternică, ea surprindea chiar prin nercgularitatea trăsăturilor feţei. Avea ochii dispuşi oblic, ca la calmuci ; era palidă, cu pomeţi destul de pronunţaţi, brună şi slabă la faţă, şi totuşi chipul acesta avea ceva care atrăgea şi subjuga ! O forţă neînţeleasă se făcea simţită în privirea seînteietoare a ochilor ei negri ; văzînd-o, îţi apărea „ca o învingătoare făcută anume pentru a învinge". Părea mîndră, ba uneori chiar arogantă ; nu ştiu dacă reuşea vreodată să fie bună ; dar ştiu foarte bine că voia şi se forţa să fie cît de cît bună. în firea ei, sălăşluiau desigur multe năzuinţe frumoase şi puternice înclinaţii spre acţiuni generoase ; dar totul în firea ei părea că-şi caută mereu un echilibru pe care nu şi-l găsea, totul era ca într-un haos, ca într-o agitaţie, într-un zbucium. Nu este exclus că îşi impunea rigori excesive faţă de ea însăşi, şi nu găsea niciodată destulă forţă ca să-şi satisfacă aceste exigenţe. Se aşeză pe divan şi îşi plimbă privirea prin cameră. — De ce oare în asemenea clipe mă cuprinde tristeţea, lă-mureşte-mă, dumneata care eşti un savant ? Toată viaţa mea m-am gîndit ce fericită şi bucuroasă o să fiu cînd am să te revăd şi cînd îmi voi aduce aminte de toate şi uite că acum parcă nici n-aş fi bucuroasă, deşi te iubesc... O, Doamne, are portretul meu atrnat pe perete ! Dă-mi-l să-l văd ; da, mi-a-duc aminte ; mi-aduc aminte ! Un excelent portret în miniatură, pictat în acuarelă, al Lizei la vîrsta de doisprezece ani fusese trimis lui Stepan Tro-fimovici de către Drozdovi din Petersburg, cu vreo nouă ani în urmă. De alunei atîrna permanent pe unul din pereţii camerei lui. — Eram eu într-adevăr un copil atît de drăguţ ? E chiar chipul meu ? Ea se ridică eu portretul în mînă şi se privi în oglindă. — Ia-l mai repede, strigă ea restituindu-i portetul, nu-l mai atîrna acum ; după ce voi pleca ; nu vreau să-l privesc. Ea îţi reluă locul pe divan. O viaţă s-a scurs, a început alta, apoi astălaltă s-a scurs, a început a treia ţi aşa fără sfîrşit. 12! Toate capetele parcă sînt tăiate cu foarfecă, vezi ce lucruri învechite îţi spun, şi totuşi cît adevăr conţin ele ! Surîzînd ea se uită la mine ; de cîteva ori mă privise pînă atunci; dar Stepan Trofimovici, din cauza emoţiei, uitase că îmi promisese să mă prezinte. — Dar de ce portretul meu atîrnă la dumneata sub nişte pumnale ? Şi de ce ţii atîtea pumnale şi săbii ? într-adevăr pe acel perete avea, nu ştiu de ce, două iatagane încrucişate, iar deasupra o veritabilă sabie de cerchez. Punînd această întrebare ea mă privi drept în faţă, încît mă simţii ispitit să-i răspund eu, dar mă reţinui. Stepan Trofimovici se dumiri în sfîrşit să mă prezinte. — Am auzit, am auzit, zise ea, şi sînt încîntată. Maman a auzit şi ea multe despre dumneata. Faceţi cunoştinţă cu Ma-vriki Nikolaevici. E un om admirabil. Mi-am şi făcut despre dumneata o idee cam caraghioasă : eşti confidentul lui Stepan Trofimovici, nu-i aşa ? Roşii. — O, iartă-mă, te rog, cuvîntul nu e de loc potrivit ; nu caraghioasă, ci aşa... (ea roşi şi se simţi încurcata). De altfel de ce să-mi fie ruşine de vreme ce eşti un om admirabil ? Mavriki Nikolaevici, e timpul să plecăm ! Stepan Trofimovici, peste o jumătate de oră să fii negreşit la noi. Doamne, cîte avem de vorbit ! Acum voi fi eu confidenta dumitale şi vom sta de vorbă despre toate, înţelegi ? Stepan Trofimovici tresări speriat. ■— O, Mavriki Nikolaevici ştie tot, să nu-ţi fie jenă de el ! — Dar ce anume ştie ? — Ce-i cu dumneata ? strigă ea uimită. A, vezi ! E deci adevărat că ele fac din asta ceva secret. N-am vrut să cred. Şi pe Daşa o ascund. Adineauri, tanti nu m-a lăsat să mă duc la Daşa, spunînd că o doare capul. — Dar... cum de-ai aflat ? — O, Doamne, aşa cum a aflat toată lumea. Mare lucru ! — Chiar toată lumea ?... — Bineînţeles ! E adevărat, mama a ştiut mai întîi de la Aliona Frolovna, dădaca mea ; iar dădaca auzise de la Nas-tasia care a venit într-o fugă sâ ne spună. I-ai vorbit probabil Nastasiei ? Ea susţine că i-ai spus chiar dumneata. i 2p — Eu... într-adevăr i-am spus o dată... bîigui Stepan Trofimovici, roşindu-se pînă în vîrful urechilor, dar... aşa prin aluzii... j'etais si nerveux et malade et puis... * Ea izbucni în hohote. — Şi întîmplîndu-se să-ţi lipsească în acel moment un confident s-a nimerit să apară Nastasia, ce vrei mai mult ! Nastasia are o puzderie de cumetre prin oraş ! Dar nu te mai necăji atîta ; lasă-i să ştie, chiar e mai bine aşa. Vino aşadar cît mai repede, noi luăm masa devreme... Da, era cît p-aci să uit, şi se aşeză iar. Ce vreau să te întreb, ce reprezintă acest Şatov ? — Şatov ? E fratele Dariei Pavlovna... ...... Ştiu că-i este frate, vai ce am eşti ! îl întrerupse ea cu nerăbdare. Vreau să ştiu ce fel de om e ! ■— Cest un pense-creux d'ici. Cest le meilleur et le plus irascible homme du monde... ** — Am auzit şi eu că e nu ştiu cum, cam ciudat. De altfel, nu despre asta este vorba. Mi s-a spus că ştie trei limbi, cunoaşte şi engleza, şi se pricepe la lucrări literare. în cazul acesta aş avea pentru el destul de lucru ; am nevoie de un colaborator, şi cu cît mai repede cu atît mai bine. Cum crezi, va accepta să-i dau nişte lucrări, sau nu? Mi-a fost recomandat... — O, desigur, et vous fairez un bienfait... *** — Nu ca să fac bienfait, am nevoie chiar eu de un ajutor. — îl cunosc destul de bine pe Şatov, intervenii eu, şi dacă mă împuterniciţi să-i transmit, chiar în clipa aceasta m-aş duce la el. — Transmite-i să vină la mine mîine la ora douăsprezece. Admirabil! Mulţumesc. Mavriki Nikolaevici, eşti gata ? Şi plecară. Eu, bineînţeles, mă pregătii să alerg îndată la Şatov. — Mon avii '. mă ajunse din urmă în pridvor Stepan Trofimovici. Să vii negreşit la mine pe la ora zece sau unsprezece, cînd mă întorc. Mă simt atît de vinovat faţă de dumneata şi... faţă de toţi, faţă de toţi. * Eram atit de nervos şi bolnav, şi apoi... (Fr.) +* Un cap găunos de pe-aici. Cel mai bun şi cel mai irascibil om 3in lume. (Fr.) *** Şi veţi face o faptă bună... (Fr.) Vii ? VIII Pe Şatov nu-l găsii acasă ; mai trecui pe la el peste vreo două ore, tot nu venise. în sfîrşit pe la ora opt revenii, cre-zînd că o să-l găsesc, sau dacă nu să-i las un bileţel; nu era acasă. Locuinţa lui era încuiată ; ştiam că stă singur şi nu are pe nimeni în serviciul său. Mă gîndii atunci să cobor jos, la căpitanul Lebeadkin, ca să-l întreb despre Şatov ; dar şi aici găsii uşa încuiată, nici ţipenie de om şi nici vreo lumină la fereastră, ca şi cum casa era pustie. Trecui cuprins de curiozitate prin faţa uşii lui Lebeadkin, sub influenţa celor auzite mai dăunăzi. în cele din urmă mă hotărîi să trec mîine mai devreme. De altfel nici nu puneam mare nădejde pe bileţel; Şatov putea să nu-l ia în consideraţie, îndărătnic şi sfios cum era. Blestemîndu-mi acost insucces şi dînd să ies pe poartă, îl întîlnii pe neaşteptate pe domnul Kirillov ; se întorcea acasă şi el cel dintîi mă recunoscu. întrucît el primul deschise vorba, îi povestii în cîteva cuvinte ca aş fi vrui să-i las lut Şatov un bileţel. — Vino cu mine. zise el. Aranjez eu totul. îmi adusei aminte că, după spusele lui Liputin, el ocupasa în dimineaţa aceea pavilionul de lemn din curte. în acest pavilion, prea încăpător pentru un singur om, locuia şi o bătrînă surdă, care îi îngrijea de locuinţă. Stăpînul casei ţinea un tractir într-o clădire nouă situată pe o altă stradă, iar bătrîna, se pare o rudă a lui, rămăsese să supravegheze casa cea veche. Camerele din pavilion păreau destul de cm*ate, dar tapetele erau vechi şi murdare. încăperea în care intrai era mobilată cu nişte vechituri de toate felurile, adunate la întîmplare : două mesuţe pentru joc de cărţi, o comodă de frasin, o masă imensă de brad luată cine ştie din ce izbă sau bucătărie, nişte scaune şi o canapea cu spetezele în gratii şi cu perne tari de piele ; într-un colţ se afla o icoană, în faţa căreia bătrîna aprinsese o candelă, iar pe pereţi atîrnau două portrete mari în ulei, întunecate de vreme : unul al decedatului împărat Nikolai Paviovici, făcut, judecind după cum arăta, încă în deceniul al treilea al veacului; altul, al unui arhiereu. Domnul Kirillov aprinse o luminare şi scoase din valiza sa aflată într-un colţ, cu lucrurile încă nedesfăcute, un plic, un bastonaş de ceară şi o ştampilă personală de cristal. 124 — Introdu bileţelul uumitale in acest plic. lipeşte-l şi scrie numele adresantului. Încercai să obiectez că nu e nevoie, dar în insistenţa lui procedai cum îmi spuse. După ce scrisei adresa, pusei mina pe şapcă. — Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise el. Mi-am cumpărat din ora? ceai. Nu doreşti ? Nu-l refuzai. Curînd bătrîna aduse ceaiul, adică un imens ceainic plin cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă de ceai, două căni mari de lut, cu ornamente destul de rudimentare, o franzelă şi-o farfurie adîncă mare plină de zahăr căpăţînă fărîmat în bucăţi. — Inii place ceaiul. Noaptea. Mult, zise el. Mă plimb prin cameră şi beau ceai ; pînă-n zori. în străinătate, noaptea, n-ai cum să bei ceai. — Te culci spre ziuă ? — întotdeauna ; şi de mult ; mănînc foarte puţin ; mă ţin mai mult cu ceai. Liputin este şiret, dar nerăbdător. Mă miră faptul că era dispus să stea de vorbă ; hotărîi să profit de acest moment. — Adineauri s-au produs nişte încurcături neplăcute, zisei eu. El se încruntă — E o prostie ; nişte fleacuri. De altfel toate nu sînt decît nişte fleacuri, deoarece Lebeadkin e mereu beat. Nu i-am spus lui Liputin aşa ceva, ci doar i-am explicat că este o prostie ; pentru că acela a denaturat. Liputin are multă fantezie şi pe temeiul acestor prostii a construit un edificiu întreg. Ieri încă l-am crezut pe Liputin. ■— Iar astăzi pe mine ? rîsei eu. — Păi, dumneata cunoşti acum totul. Liputin ori este pi'ea slab, ori e nerăbdător, ori e primejdios, ori... invidios. Ultimul cuvînt mă surprinse. — De altfel, ai înşirat atîtea calificative, incit este exclus să nu i se potrivească vreunul. — Dacă nu chiar toate la un loc. — Tot ce se poate. Liputin — e un adevărat haos ! E adevărat că adineauri a minţit zicînd că intenţionezi să scrii o lucrare ? — Da de ce să fi minţit ? se încruntă el iar. lăsînd privirea în pămînt 125 îmi cerui scuze, căutînd să-l asigur că nu vreau să-l trag de limbă. Se roşi. — A spus adevărul ; scriu. Dar nu are nici o importanţă. Tăcurăm timp de un minut; şi deodată pe faţa lui apăru acelaşi zîmbet de odinioară, un zîmbet de copil. — Cît despre capete, el singur a născocit chestia asta inspirîndu-se dintr-o carte, chiar el mi-a spus-o ; şi înţelege prost ce i se spune ; eu nu urmăresc decît să aflu cauza pentru care oamenii nu se hotărăsc să se sinucidă ; atîta tot. Dar nici asta nare importanţă. — Cum nu se hotărăsc ? Nu sînt destule sinucideri 1 — Prea puţine. — Găseşti într-adevăr ? El nu-mi răspunse, se sculă şi începu să se plimbe îngîn-durat prin cameră. — Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, să se sinucidă ? îl întrebai eu. Mă privi distrat, căutînd parcă să-şi aducă aminte despre ce vorbisem. — Eu... încă nu ştiu prea bine... Două prejudecăţi îi reţin, două lucruri; numai două ; unul mic şi neînsemnat, celălalt foarte important. Dar şi cel mic este totodată foarte mare. — Care să fie acel lucru mic ? — Durerea. — Durerea ? Să fie chiar aşa de important... în cazul de faţă ? — O importanţă de prim ordin. Există două categorii : vinii se sinucid fie din pricina unei mari depresiuni, fie dintr-o pornire furioasă, fie că sînt nebuni, fie cine să-i mai înţeleagă de ce... Aceştia o fac brusc. Nu prea se gîndesc la durere, ci o fac instantaneu. Iar alţii o fac raţional, aceştia meditează mult şi îndelung. — Cum ? Există şi oameni care se sinucid raţional ? — Foarte mulţi. Dacă n-ar fi existat prejudecăţi, numărul lor ar fi fost şi mai mare ; toţi. — Ei, chiar toţi ? El tăcu. — Dar nu există şi metode de a muri fără durere ? — Inchipuieşte-ţi, se opri el în faţa mea, închipuieşte-ţi un pietroi de mărime imensă, de mărimea acestei case ; pietroiul acesta atîrnă deasupra capului dumitale ; dacă va cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea ? — O piatră cît o casă ? E înfricoşător, fireşte. — Nu-i vorba de frică ; vei simţi durerea sau nu ? — O piatră cît un munte, un milion de puduri ? Bineînţeles că nu mai poate fi vorba de durere. — Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că această piatră atîrnă realmente deasupra capului dumitale, îţi va fi negreşit o frică grozavă, că îţi va provoca durere. Orice savant, orice medic, oricît de mare, la toţi o să le fie frică. Ştiind că nu vor simţi nici o durere, totuşi vor suferi de frică, cu gîndul că o să-i doară. — Dar cauza cealaltă, cea mare ? — Lumea de apoi. •— Adică pedeapsa ? — Indiferent ce. Lumea de apoi ; lumea de apoi, ca atare. — Dar nu există ateişti, care nu cred de loc în lumea de apoi ? Şi de data aceasta îmi lăsă întrebarea fără răspuns. — Poate că judeci după dumneata personal ? — Nimeni nu poate judeca decît după el însuşi, zise ci roşirsdu-se. Libertatea deplină va veni abia atunci cînd omului îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte. Iată scopul final. — Scopul ? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să trăiască ? — Nimeni, zise el hotărît. — Omul se teme de moarte fiindcă ţine la viaţă, aşa înţeleg eu lucrurile şi este un imperativ al firii. — Este o laşitate şi tocmai aici se ascunde toată minciuna ! Ochii lui seînteiară. Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă, şi omul e nefericit. Acum totul nu-i decît suferinţă şi frică. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la frică. Aşa este construită acum lumea. Acum viaţa i se înfăţişează omului în chip de suferinţă şi frică, aici e toată minciuna. Astăzi omul încă nu este om adevărat. Va veni un om nou, fericit şi mîndru, omul căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu ; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferinţa şi frica, acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista. 126 127 — Prin urmare celălalt Dumnezeu există după panica dumitale ? — Nu există, dar e prezent. în piatră nu există suferinţă, dar în frica de piatră suferinţa există. Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica, va deveni el însuşi Dumnezeu. Atunci va veni o viaţă nouă, va fi un om nou, totul va fi nou... Atunci istoria se va împărţi în două : de la gorilă pînă la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii pînă la... — Pînă la gorilă ? — ...Pînă la transformarea fizică a Pămîntului şi a omului. Omul va deveni Dumnezeu şi se va transforma fiziceşte. Şi lumea se va transforma, şi interesele se vor transforma, şi concepţiile şi sentimentele. Cum crezi, se va schimba atunci omul fiziceşte ? ■— Dacă ii va fi totuna să trăiască ori să nu trăiască, atunci se vor sinucide probabil cu toţii şi aceasta va fi poate singura schimbare. — N-are nici o importanţă. Vor ucide minciuna. Oricine rîvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine a>e curajul să se sinucidă acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate ; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-a făcut-o niciodată. — Au existat milioane de sinucigaşi. — Dar nu au făcut-o pentru asta ; mereu cu frică şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu. — Numai să aibă timp, remarcai eu. — N-are importanţă, răspunse el cu o mîndric calmă, aproape cu dispreţ. îmi pare rău că ai aerul de a lua spusele mele în rîs. adăugă el după o jumătate de minut. — Iar mie mi se pare ciudat că azi-dimineaţă eroi atît de enervat, iar acum eşti foarte calm. deşi vorbeşti cu multă pasiune. — Azi-dimineaţă ? Azi-dimineaţă totul era ridicol, răspunse el surîzînd. Nu-mi place să mă cert şi nu rid niciodată, adăugă el trist. — într-adevăr, nu-ţi petreci prea vesel nopţile la ceai. 123 * M-am ridicat şi am pus mîna pe şapcă. — Crezi, zîmbi el puţin cu mirare, dar de ce ? Nu, eu... eu nu ştiu, zise el încurcat, nu ştiu cum e la alţii, deşi simt că nu pot să fiu ca toată lumea. Toţi ceilalţi se gîndesc la un lucru, apoi trec imediat cu gîndul la alt lucru. Eu nu pot să mă gîndesc şi la altceva ; o viaţă întreagă mă gîndesc numai la un singur lucru. Dumnezeu m-a chinuit toată viaţa, conchise el brusc cu o surprinzătoare expansivitate. — Scuză-mă că te întreb, cum se face că nu vorbeşti prea corect ruseşte ? E posibil ca în cei cinci ani cît ai stat în străinătate să fi uitat ? — Ţi se pare că vorbesc incorect ? Nu ştiu. Nu, nu pentru că am stat în străinătate. Toată viaţa mea am vorbit aşa... Mi-e absolut egal. — încă o întrebare, ceva mai delicată : te cred cînd spui că nu ai dorinţa să te întîlneşti cu oamenii şi că prea puţin stai de vorbă cu ei. Atunci de ce te-ai angajat în discuţie cu mine ? — Cu dumneata ? Te-am văzut azi-dimineaţă stînd acolo aşa de cuminte şi... dar n-are nici o importanţă... semeni mult cu fratele meu, foarte mult, extraordinar, bîigui el roşin-du-se ; a murit acum şapte ani ; fratele meu mai mare ; foarte mult. — Probabil că a avut o influenţă puternică asupra concepţiilor dumitale. — Nu, nu, vorbea puţin ; aproape de loc. Voi transmite bileţelul dumitale. Mă conduse cu felinarul aprins pînă la poartă ca s-o încuie în urma mea. ,,E dement, fireşte", conchise! în sinea mea. în faţa porţii avusei o nouă întîlnire. IX Nici nu apucai să păşesc peste pragul înalt al portiţei cînd m-arn pomenit brusc că o mină puternică mă înşfacă de piept. — Care eşti, bă? urlă o voce. Prieten sau duşman? Mărturiseşte ! 129 g — Dostoievski — Opere voi, 7 — E de-al nostru, de-al nostru ! se auzi glasul piţigăiat al lui Liputin. Este domnul G-v, un tînăr cu educaţie clasică şi cu relaţii în cea mai aleasă societate. — îmi place, dacă e cu societatea clasi... vra să zică, fo-o-arte cult... căpitanul în rezervă Ignat Lebeadkin, în serviciul omenirii şi al prietenilor... dacă sînt devotaţi, dacă sînt devotaţi, canaliile. Căpitanul Lebeadkin, o namilă de om gras, voinic, cu părul creţ, roşu la faţă şi foarte beat. abia se ţinea pe picioare în faţa mea şi cu greu izbutea să rostească cuvintele. De altfel îl mai văzusem şi înainte. — Dar ăsta?! zbieră el iarăşi, observîndu-l pe Kirillov, care nu plecase încă cu felinarul său ; dădu să ridice pumnul, dar îndată îl lăsă jos. — Te iert pentru erudiţie ! Ignat Lebeadkin, cel mai cult... Muiată-n jocul dragostei adevărate Plesni grenada-n pieptid. lui Ignat. Şi ciungul, bietul, plînge ne-ncetat Braţu-i pierdut la Sevastopol, în cetate. — Cu toate că n-am fost la Sovastopol31 şi nici nu sînt ciung, dar cum îţi place rima ?! se îndesa el în mine, duhnind a băutură. — Dumnealui n-are timp, n-are timp, trebuie să ajungă acasă, încerca să-l convingă Liputin. mîine va transmite totul Lizavetei Nikolaevna. — Lizavetei !... zbieră căpitanul iar. Aşteaptă, nu pleca ' O altă variantă : Ea galopeo'ă minară ca o stea, Ca alte mîndre amazoane lingă ea : De silo diii şa, copila. îmi zîmbeşte, Arist-to-cra-tica-i zîmbire mă. vrăjeşte. — Asta se numeşte : „Stelei-amazoane". Spune dacă nu c un adevărat imn ! E un imn, dacă nu eşti un măgar ! Proştii nu înţeleg ! Stai ! se agăţă el de paltonul meu, simţind că încerc din răsputeri să ies prin portiţă. Transmite că eu sînt un cavaler al onoarei, iar pe Daşka... pe Daşka, cu două degete... e o iobagă şi să nu îndrăznească... 130 Aici el îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, deoarece mă smucii cu toată forţa din mîinile lui, pornind în goană pe stradă. Liputin se luă şi el după mine. — O să-l ridice Alexei Nilîci. Nici nu ştii ce am aflat eu chiar acum de la dînsul ? îmi vorbi el grăbit. Ai auzit stihurile ? Ei bine, aceste stihuri către „Steaua-amazoană" le-a pus într-un plic, cu gîndul să le trimită mîine Lizavetei Nikolaevna sub propria-i semnătură. Ce zici de asta ? — Pariez că dumneata l-ai îndemnat. — Pierzi pariul ' rîse în hohot Liputin. E îndrăgostit, e îndrăgostit ca un motan şi cînd mă gîndesc că a început prin a o urî. Prinsese atîta ură pe Lizaveta Nikolaevna pentru faptul că se plimbă călare, îneît o beştelea în gura mare, în plină stradă ; şi cu ce vorbe porceşti ! Chiar acum două zile a apostrofat-o pe cînd trecea ; din fericire ea nu 1-a auzit. Şi deodată vine astăzi cu aceste stihuri ! Ştii că şi-a pus în gînd să rişte o cerere în căsătorie ? îţi spun foarte serios ! — Mă mir de dumneata, Liputin, eşti nelipsit oriunde se iveşte vreo mîrşevie şi peste tot se simte mîna dumitale, i-am aruncat eu în faţă, cuprins de furie. — Nu ţi se pare că te cam întreci cu măsura, domnule G-v ? Nu cumva ţi s-a strîns inimioara la gîndul unui rival, ai ? — Ce-ai spus ? zbierai eu oprindu-mă — Şi uite că drept pedeapsă n-am să-ţi spun nimic mai mult ! Şi ai fi vrut desigur să mai auzi ! De pildă, faptul că acest nerod, astăzi, nu mai este un simplu căpitan, ci un moşier din gubernia noastră, ba şi un moşier destul de important, pentru că Nikolai Vsevolodovici i-a vîndut zilele trecute tot conacul lui cu cele două sute de suflete, şi te rog să mă crezi că nu mint ! Abia acum am aflat, dar din sursa cea mai sigură. Mai departe n-ai decît să-ţi frămînţi creierul cît vrei ; mai mult nu-ţi spun nimic ; la revedere ! X Stepan Trofimovici mă aştepta cu o nerăbdare aproape isterică. Se întorsese mai bine de o oră. îl găsii într-o stare vecină cu ebrietatea ; în primele cinci minute, în orice caz, 131 crezui într-adevăr că este beat. Din păcate vizita la Drozdovi îl zdruncinase complet. — Mon arai, mi-am pierdut firul... Lise... iubesc şi respect pe acest înger ca şi altădată ; exact ca şi altădată ; mi se pare însă că au aşteptat vizita mea numai şi numai ca să afle de la mine cîte ceva, adică pur şi simplu să mă descoasă şi după aceea, pe aci ţi-e drumul... Aşa este. — Cum de nu ţi-e ruşine ! strigai eu indignat. — Dragul meu, de aci încolo eu sînt absolut singur. Enfin, c'est ridicule *. închipuieşte-ţi că şi acolo toate astea sînt împănate cu mistere. Să le fi văzut cum s-au năpustit asupra mea ca să afle ce-a fost cu nasul şi urechea aceea, ba şi despre nu ştiu ce istorii din Petersburg. Abia aici au aflat ele pentru prima dată despre isprăvile lui Nicolas de acum patru ani : „Erai aici, ai văzut tot, este adevărat că e nebun ?" Şi de unde s-a pornit această versiune, nu înţeleg. De ce anume Prasko-via ar vrea negreşit să se dovedească că Nicolas e nebun ? Şi vrea acest lucru, îl vrea femeia aceasta cu orice preţ ! Acest Maurice sau cum îl cheamă, Mavriki Nikolaevici, brave homme tout de meme **, să fie cumva în favoarea lui ? Dar mai ales după ce a scris de la Paris ea cea dintîi către cette pauvre amie... Enfin, această Praskovia, cum o numeşte cette chere amie... *** e un tip, e aceeaşi nemuritoare Korobocika 32 a lui Gogol ; numai că e o Korobocika rea, e o Korobocika îndrăcită şi la nişte proporţii infinit mai hiperbolice. — Păi, atunci o s-avem de-a face cu o adevărată ladă, dacă zici că e de proporţii hiperbolice ? — Ei bine, să zicem doar într-o oarecare măsură, e totuna ; numai să nu mă întrerupi pentru că totul mi se învîrte în cap. Şi-au dat drumul acolo într-un mod oribil ; afară de Lise, pe care n-o auzi decît „tanti" şi „tanti" ; dar Lise e şi-reată şi mă bate gîndul că şi aici se ascunde ceva. Numai mistere. însă relaţiile cu bătrîna s-au cam încordat. Cette pauvre tante ****, e adevărat, le cam tiranizează pe toate... iar acum s-a amestecat şi această soţie a guvernatorului, şi lipsa de respect din partea societăţii, şi „lipsa de consideraţie" din * In fine, e ridicol. (Fr.) +* Un om de treabă totuşi. (Fr.) *** Această biată prietenă... Această dragă prietenă... (Fr.) **** Această biată mătuşă. (Fr.) 13:2 partea lui Karmazinov ; şi colac peste pupăză, ideea aceasta despre nebunie, ce Lipoutine, ce que je ne comprend pas *, şi aud că şi-a înfăşurat capul cu un prosop îmbibat în oţet, iar noi o mai sîcîim cu lamentările şi scrisorile noastre... Vai, cum am mai chinuit-o în asemenea împrejurări! Je suiş un ingrat! ** Inchipuieşte-ţi, mă întorc acasă şi găsesc din partea ei o scrisoare ; citeşte, citeşte ! Vai, ce urît a fost din partea mea. îmi întinse scrisoarea primită abia atunci de la Varvara Petrovna. Părea că regretă dispoziţia ei lapidară, categorică, de dimineaţă : „Rămîi acasă". Tonul scrisorii era acum politicos, dar la fel de hotărît şi laconic. Pentru a treia zi, duminică, îl poftea pe Stepan Trofimovici să vină la dînsa fix la ora douăsprezece, sfătuindu-l să aducă pe careva dintre prietenii lui (în paranteză figura numele meu). La rîndul ei, se angaja să-l invite pe Şatov, în calitatea lui de frate al Dariei Pavlovna.,,Poţi obţine din partea ei un răspuns definitiv, eşti mulţumit ? Această formalitate îţi lipsea atîta ?" — Observă această frază enervată de la sfîrşit despre formalitate. Biata, biata de ea, prietena mea de o viaţă întreagă ! Mărturisesc, această hotărîre neaşteptată în ce priveşte soarta mea mă cam deprimase... Mărturisesc că tot mai speram, dar acum tout est dit ***, şi eu îmi dau seama că totul s-a sfîrşit; c'est terrible ****. O, dacă n-ar mai veni niciodată această duminică, ci ar rămîne totul ca altădată ; veneai dumneata la mine, iar eu aici... — Te-au derutat toate mîrşăviile şi clevetirile de azi ale lui Liputin. — Dragul meu, ai atins acum un alt punct dureros, cu degetul dumitale prietenesc. Aceste degete prieteneşti în general sînt neîndurătoare, iar uneori absurde, pardon, dar, mă crezi sau nu, aproape că uitasem despre toate aceste murdării, adică n-am uitat de tot ; dar, din prostia mea, tot timpul cît am stat la Lise mă străduiam să mă simt fericit, mă convingeam că sînt fericit. Dar acum... O ! acum mă gîndesc la această femeie generoasă, umană şi răbdătoare faţă de mes* Acest Liputin, ceea ce nu înţeleg. (Fr.) ** Sînt un ingrat ! (Fr.) *** Totul este hotărît. (Fr.) **** Este groaznic. (Fr.) 133 chinele inele defecte, şi chiar dacă nu e absolut răbdătoare, dar şi eu cum sînt de fapt, cu firea mea parşivă şi superficială?! Sînt ca un copil răzgîiat, avînd tot egoismul unui copil, minus nevinovăţia lui. Timp de douăzeci de ani a avui grijă de mine. ca o dădacă, cette pauvre tante, cum spune graţios Lise... Şi deodată, după douăzeci de ani, copilaşul s-a hotărît să se însoare ; însoarămă şi însoară-mâ, scrisoart după scrisoare, iar capul ei e plin de comprese în oţet şi... iată-mă că mi-am atins scopul, duminică voi fi un om căsătorit, ca să vezi... Si de ce am stăruit atîta ? Ei bine, de ce i-am scris atîtea scrisori ? Da, uitasem : Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa spune ; zice despre ea: „Cest un ange *, cu toate că e cam ascunsă". Ele amîndouă m-au sfătuit, chiar şi Praskovia... deşi, greşesc, Praskovia nu m-a sfătuit. O. cit venin ascunde în suflet această Korobocika ! De altfel nici Lise, propriu zis, nu m-a sfătuit : „Ce nevoie ai sa te însori ; ai destule satisfacţii de savant". Şi a rîs. I-am iertat acest rîs, pentru că şi inima ci suferă. Şi totuşi, zic ele. dumneata nu poţi rămîne fără o femeie. Se apropie vîrsta cînd vei avea nevoie neapărat de cineva lîngă dumneata, iar ea te va îngriji... Ma joi**... şi eu personal, în timp ce şedeam cu dumneata, tnam gîndit că providenţa mi-o trimite la apusul zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai... cnfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită-te ce gunoi e în casă, ce dezordine ; mai deunăzi am spus să se deretice, şi uite cum zace cartea pe duşumea. La pauvre amie mereu se supără că nu ţin curat... Ei bine, de aci încolo nu se va mai auzi vocea ei! Vingt ans ! *** Şi mi se pare că i sau trimis şi. ei scrisori anonime ; închipuieşte-ţi, se zice că Nico-las ar fi vîndut lui Lebeadkin moşia. Cest un monstre, et enfin **♦*, cine este acest Lebeadkin ? Lise ascultă, ascultă : o, de-ai şti cum ascultă ! I-am iertat rîsul, văzînd-o cum ascultă şi ce Maurice... n-aş fi vrut să tiu în pielea lui de acum, brave homme tont de meme *****. cam timid ; de altfel, Dumnezeu cu el... + E un înger. (Fr.) ** Crecle-mă. (Fr.) ■*** Douăzeci de ani ! (Fr.) ♦ *** Este un monstru, şi în fine. (Fr.) ,«*.. Cumsecade totuşi. (Fr.) 134 Stepan Trofimovici tăcu ; obosise şi se încurcă, rămînînd cu capul lăsat în piept şi cu privirea apatic aţintită în podea. Profitai de această pauză ca să-i povestesc vizita mea în casa Filippov, exprimîndu-i tăios şi sec părerea că într-adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n-o văzusem) să ii fost cîndva într-un fel oarecare o victimă a lui Nicolas, în perioada misterioasă a vieţii acestuia, cum se exprimase Li-putin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, din anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar atîta tot. în ce priveşte însă clevetirile pe seama Dariei Pavlovna, toate astea le consider absurde, nişte denaturări josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum susţine foarte convins Alexei Ni-lîci, pe care nu există nici un motiv să nu-l credem. Stepaşi Trofimovici ascultă asigurările mele cu un aer distrat, de parcă nu-l priveau cîtuşi de puţin. Amintii în treacăt şi convorbirea mea cu Kirillov, adăugind că acest Kirillov e posibil să fie un nebun. — Nu e nebun, dar e un om cu gîndirea mărginită, bîigui el moale, parcă în silă. Ces gens-lă supposent la nature ct ia societe humaine autres que Dieu ne lvs a jaites et qu'elles ne soni reelement *. Cu oamenii, aceştia unii caută să se pună bine, dar nu este cazul lui Stepan Vorhovenski. I-am văzut atunci la Petersburg avec cctte cliere amie ** (o, cît am putut s-o jignesc atunci ') şi nu m-am speriat nici de înjurăturile, dar nici de laudele lor... N-or să mă sperie nici acum, mais parlons d'antrc cliose...*** Mi se pare că am făcut nişte lucruri îngrozitoare ; închipuieşte-ţi că i-am trimis ieri Dariei Pavlovna o scrisoare şi... pur şi simplu mă blestem pentru asta ! — Dar ce i-ai scris ? — O, dragă prietene, crecle-mă că am făcut-o cu cea mai nobilă intenţie. Am informai-o că i-am scris lui Nicolas cu cinci zile în urmă cu aceeaşi nobilă intenţie. — înţeleg acum ! strigai eu aprins. Şi ce drept ai avut dumneata să legi numele lor laolaltă ? * Oamenii aceştia îşi imaginează natura şi societatea umană altfel clocii le-a creat Dumnezeu şi decît sînt în realitate (Fr.) • * Cu această scumpii prietenă. (Fr.) *** Dar sii vorbim despre altceva. (Fi1.) 135 — Dar, mon cher, nu mă strivi curnpiut, nu ţipa la mine ; şi aşa sînt strivit, ca... un gîndac. Şi ia urma urmelor, eu socot că atitudinea mea este cît se poate de onorabilă. închi-puieşte-ţi că realmente s-a petrecut ceva acolo... en Suisse *... sau era pe cale să se înfiripe. Nu sînt eu obligat să întreb în prealabil inimile lor, ca... enfin, să nu impietez asupra năzuinţei lor şi să nu le stau în cale ?... Numai şi numai dintr-o pornire nobilă. — Dumnezeule, ce inspiraţie stupidă ai avut ! îmi scăpă mie involuntar. — Stupidă, stupidă ! Aşa este, se agăţă el cu o grabă febrilă de acest cuvînt. Niciodată n-ai spus un adevăr mai mare, c'etait bete mais oue faire, tont est dit **. Totuna e, mă însor, fie şi ca să acopăr „păcatele" altuia, atunci ce rost avea să mai scriu ? Nu-i aşa ? — Iar o iei de la început ! — O, acum nu mă mai sperii de strigătele dumitale, acum nu mai ai de-a face cu Stepan Verhovenski de altădată ; acela e înmormîntat ; enfin, tout est dit ***. Şi de ce strigi ? Numai pentru faptul că nu te însori dumneata şi nu dumneata va trebui să porţi o anumită podoabă pe cap ? Iar te simţi şocat ? Bietul meu prieten, dumneata nu cunoşti femeia, iar eu n-am făcut altceva decît s-o studiez mereu. „Dacă vrei să învingi lumea întreagă, învinge-te pe tine", singurul lucru pe care a reuşit să-l spună atît de nimerit un alt ins romantic ca dumneata, Şatov, fratele soţiei mele. împrumut de la el cu multă plăcere acest aforism. Şi iată-mă gata să mă înving pe mine însumi, să mă căsătoresc, în schimb ce voi cuceri în loc de o lume întreagă ? O, dragul meu, căsătoria este moartea morală a oricărui suflet mîndru, a oricărei independenţe. Viaţa conjugală mă va corupe, îmi va ştirbi toată energia, mă va lipsi de curajul bărbăţiei în slujirea cauzei, vor veni copii, care te pomeneşti că nici nu vor fi ai mei, adică bineînţeles că nu vor fi ai mei; un om înţelept nu se teme să privească adevărul în faţă... Liputin îmi propunea adineauri să-mi baricadez casa împotriva lui Nicolas ; e un imbecil Liputin ăsta. + In Elveţia. (Fr.) ** A fost o prostie, dar ce să-i Iaci, totul s-a hotărît. (Fr.) *** Într-un cuvînt, totul e hotărît. (Fr.) 136 Femeia poate înşela şi ochiul atotvăzător. Le bon Dieu *, creînd femeia, ştia bineînţeles la ce se expune, dar eu sînt convins că ea a ştiut să-l deruteze şi 1-a silit ea însăşi s-o creeze aşa cum arată şi... cu asemenea atribute ; altminteri, ci:ie ar fi căutat să-şi ia pe cap asemenea griji pe degeaba ? Nastasia, eu ştiu, poate că se va supăra pentru asemenea idei deocheate, dar... Enfin, tont est dit. Stepan Trofimovici s-ar fi dezminţit pe sine însuşi dacă ar fi omis să recurgă la acest liberpansism de cafenea, atît de înfloritor pe vremea Iui ; în orice caz, de data aceasta îşi găsi consolidarea rostind acest calambur ; dar nu pentru mult timp. ■— O, de n-ar mai veni de loc acest poimîine, această duminică ! strigă el deodată, acum însă cuprins de o totală exasperare. De ce adică să nu fie măcar singura săptămîna aceasta fără zi de duminică — si le miracle existe ** ? Ce o costă pe onorata providenţă să şteargă din calendar măcar o duminică, fie chiar şi pentru a demonstra unui ateist omnipotenţa sa et que tout soit dit! *** O, ce mult am iubit-o ! Douăzeci de ani, în toţi aceşti douăzeci de ani ea niciodată nu m-a înţeles. — Dar despre cine vorbeşti; nici eu nu te înţeleg ? întrebai eu cu mirare. — Vingt ans! Şi niciodată nu m~a înţeles, e prea crud ! E cu putinţă oare să-şi închipuie ea că mă voi căsători de frică, de mizeri-:: ? O, ce ruşine ! Tanti, tanti, pentru tine o fac !... Lasă să afle ea, această tanti, că ea e singura femeie pe care am adorat-o timp de douăzeci de ani ! Ea trebuie să afle acest lucru, altfel nimic nu se va întîmpla, altfel numai cu forţa ar putea să mă ducă sub ce qu'on appelle le... **** cunună. Pentru prima oară mi-a fost dat să aud această mărturisire exprimată într-o formă atît de categorică. Nu voi ascunde că mi-a venit să pufnesc în rîs. Dar nu aveam dreptate. — Numai el, numai el mi-a rămas acum, singura mea speranţă ! plesni el deodată din mîini, ca străfulgerat de un gînd nou. Acum nu-l mai am decît pe dînsul, pe bietul meu + Bunul Dumnezeu. (Fr.) -k* Dacă există miracole ? (I7r.) ■**♦ Şi ca totul să se lămurească. (Fr.) +*+* Aşa-numita. (Fr.) 137 băiat, el mă va salva şi, o, Doamne, de ce nu soseşte ! O, fiul meu, o, Petruşa al meu... şi chiar dacă nu merit numele de tată, ci mai curînd de tigru, totuşi... laissez moi, mon avii *, mă culc puţin ca să-mi adun gîndurile. Mă simt atît de obosit, atît de obosit, de altfel şi dumneata ar trebui, cred, să te culci, voyez vous **, e ora douăsprezece .. Capitolul al patrulea ŞCHIOAPA Şatov nu se îndărătnici şi, răspunzînd invitaţiei din bileţelul meu, se prezentă pe la amiază la Lizaveta Nikolaevna. Intrarăm aproape împreună ; eu veneam ca să-i fac prima vizită. Erau acolo cu toţii, adică Liza, bătrîna Drozdova şi Mavriki Nikolaevici, în salonul cel mare, angajaţi într-o aprigă ciorovăială. Marna cerea ca Liza să cînte la pian un vals şi, cînd ea începu să cînte, i se năzări să susţină morţiş că valsul nu era cel cerut. Mavriki Nikolaevici, în naivitatea lui, luă apărarea Lizei asigurînd-o că valsul era exact acela care a fost comandat; bătrîna, de necaz, izbucni în lacrimi. Era bolnavă şi se mişca cu greu. I se umflaseră picioarele şi de cîteva zile o ţinea mereu înlr-o toană, se lega de toţi, deşi ac Liza s-a cam temut întotdeauna. Se bucurară vizibil de venirea noastră. Liza se îmbujora la faţă de plăcere şi, adre-sîndu-mi un merci, pentru Şatov, bineînţeles, se îndreptă spre el, cercetîndu-l cu o privire curioasă. Şatov se oprise stîngaci lîngă uşă. Mulţumindu-i că a venit, ea îl conduse la viaman. — Ţi-l prezint pe domnul Şatov, despre care ţi-am vorbit. iar dumnealui este domnul G-v un bun prieten al meu şi al * f.asfi-mi'i singur, droga prietene. (Fi.) ** Vezi. (Fr.) 138 lui Stepan Trofimovici. Şi Mavriki Nikolaevici i-a făcut ieri cunoştinţa. ■— Şi care este profesorul ? — Nu există nici un profesor, marţian. — Ba există, chiar tu mi-ai spus că o să vie un profesor probabil că el e, arătă ea cu o mină dispreţuitoare spre Şatov. — Niciodată nu ţi-am spus că o să vie un profesor. Domnul G-v e slujbaş, iar domnul Şatov, fost student. — Student sau profesor tot din universitate sînt. îţi place să mă contrazici mereu. Cel din Elveţia avea mustăţi şi bărbuţă. . — Acela era fiul lui Stepan Trofimovici şi maman îi tot spunea profesor, explică Liza şi-l pofti pe Şatov în celălalt capăt al salonului, să se aşeze pe divan. < — Cînd i se umflă picioarele, e totdeauna aşa, mă înţelegeţi, e bolnavă, şopti ea lui Şatov, continuînd să-l examineze ci? aceeaşi privire curioasă şi mai cu seamă moţul lui de pe cap. — Dumneata eşti militar ? ini se adresă bătrîna, lîngă care mă lăsase fără nici o milă Liza. — Ba nu, sînt funcţionar... — Domnul G-v este un bun prieten al lui Stepan Trofimovici, se auzi imediat glasul Lizei. — Eşti în serviciul lui Stepan Trofimovici ? Păi, şi el e profesor ? — O, Doamne. Dumneata, maman, probabil şi noaptea în vis ţi so năzar tot profesori, strigă cu necaz Liza. — Văd destui şi ziua-n amiază mare. Iar tu atîta aştepţi, ca s-o contrazici pe maică-ta. Erai aici pe timpul şederii lui Nikolai Vsevoîodovici la maică-sa, acum palm ani ? Răspunsei afirmativ. — Dar vreun englez a fost împreună cu voi ? — Na, n-a fost. Liza rîse. — Ei, vezi că n-a fost nici un fel de englez ? înseamnă că toate sînt numai minciuni. Şi Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici mint amîndoi. Toţi mint. — Tanti, şi ieri Stepan Trofimovici. au găsit un fel de asemănare între Nikolai Vsevoîodovici şi prinţul Harry din Henric IV de Shakespeare ; şi acum mama este pornită să lă13!) murească dacă a fost pe atunci vreun englez aici, ne explică Liza. •— Dacă n-a fost nici un Harry, înseamnă că n-a fost şi nici un englez. Nikolai Vsevolodovici îşi făcea de cap de unul singur. — Maman înadins vorbeşte aşa, găsi cu cale Liza să-i explice lui Şatov, ştie foarte bine cine e Shakespeare, chiar eu i-am citit actul I din Othello ; dar acum e suferindă. Maman, auzi ? A bătut ora douăsprezece, e timpul să-ţi iei doctoria. — A sosit doctorul, apăru în uşă camerista. Bătrîna se ridică şi începu să-şi strige căţeluşa : „Zemirka, Zemirka, vino măcar tu cu mine". O căţeluşă oribilă, mică, bătrînă, Zemirka, nu voia să asculte şi se vîrî sub divanul pe care şedea Liza. — Nu vrei ? Atunci nici eu nu te vreau. Adio, domnul meu, nu-ţi cunosc prenumele şi nici prenumele tatălui durni-tale, mi se adresă ea mie. — Anton Lavrentievici... — Lasă, degeaba mi-o spui, îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe cealaltă. Nu mă conduce, Mavriki Nikolaevici, am chemat-o numai pe Zemirka ; slavă Domnului, pot umbla încă şi singură ; iar mîine ies la plimbare. Şi părăsi mînioasă salonul. — Anton Lavrentievici, puteţi sta între timp de vorbă cu Mavriki Nikolaevici, te asigur că amîndoi veţi fi în cîştig dacă vă veţi cunoaşte mai de-aproape, zise Liza şi zîmbi prietenoasă lui Mavriki Nikolaevici, care se lumină îndată la chip sub privirea ei. Neavînd încotro, rămăsei să stau de vorbă cu Mavriki Nikolaevici. II Spre surprinderea mea Lizaveta Nikolaevna avea într-adevăr nevoie de colaborarea lui Şatov şi exclusiv în nişte chestiuni literare. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că îl chemase de fapt din alte motive. Noi, adică eu cu Mavriki Nikolaevici, văzînd că nu se ascund faţă de noi şi discută cu glas tare, începurăm să tragem cu urechea, după care am fost 140 invitaţi la sfat comun. Problema era că Lizaveta Nikolaevna concepuse de mult publicarea unei cărţi foarte folositoare, după părerea ei, dar din cauza lipsei totale de experienţă avea nevoie de un colaborator. Seriozitatea cu care se apucă să-i expună lui Şatov planul ei mă surprinse pînâ şi pe mine. „Probabil că face parte din categoria oamenilor noi, gîndii eu, nu degeaba a stat în Elveţia." Şatov o asculta atent, cu ochii plecaţi în pămînt şi fără nici un semn de mirare că o domnişoară din lumea selectă, cu preocupări mondene, se apucă de asemenea lucruri cu totul nepotrivite. Iată care era proiectul literar al Lizei. în Rusia se editează o mulţime de ziare şi reviste, în capitală şi în provincie, şi în paginile lor se relatează o sumedenie de întîmplări şi evenimente. Anul trece, publicaţiile se depun în dulapuri, ori tiîvA folosite pentru împachetat sau alte destinaţii de acest fel. O mulţime de fapte apărute astfel în presă produc impresie şi rămîn întipărite în memoria publicului, dar pe măsură ce trec anii se uită. Mulţi ar dori apoi să şi le reîmprospăteze în memorie, dar căutarea lor în arhive, în noianul de file, mai ales pentru cine nu a reţinut nici ziua, nici locul sau chiar anul cînd s-a produs evenimentul, este o muncă prea grea. Dacă s-ar aduna însă toate aceste fapte pe un an întreg într-un singur volum, după un anumit plan de prezentare şi după un anumit criteriu diriguitor, însoţit de un sumar, de indexuri ale categoriilor tematice, pe luni şi date, o asemenea culegere în volum ar putea să ofere o caracterizare a vieţii ruseşti pe un an întreg, deşi poate că numărul de fapte înregistrate astfel în presă ar reprezenta abia o mică parte faţă de tot ce s-a întîmplat. — în loc de o mulţime de file vom avea astfel numai cîteva cărţi groase, asta-i tot, observă Şatov. Dar Lizaveta Nikolaevna îşi apără proiectul cu înflăcărare, deşi nu se pricepea chiar aşa de bine să şi-l expună. Un singur volum, şi nu prea gros, asigura ea. Dar să zicem că ar fi ceva mai mare, totul va apărea însă absolut clar, pentru că esenţialul este şi criteriul de prezentare a faptelor ; bineînţeles nu totul va trebui să fie selecţionat şi retipărit. Decretele, dispoziţiile guvernului, măsurile locale, legile, deşi reprezintă nişte acte importante, în publicaţia proiectată pot fi omise. S-ar putea ca foarte mult material să fie lăsat la o parte şi să ne mărginim numai cu selectarea evenimente141 lor care mai mult sau mai puţin exprimă latura personala morală din viaţa poporului, personalitatea poporului rus la momentul dat. Bineînţeles, pot fi incluse : cazurile ciudate, incendiile, donaţiile, tot felul de fapte bune şi rele, expresii şi discursuri, poate chiar şi informaţii despre inundaţii, ba chiar şi unele din decretele guvernului ; dar din toate acestea să se aleagă ceea ce este caracteristic epocii ; tot ce se va include va răspunde unei anumite concepţii, aruneînd o lumină de ansamblu prin tendinţa lor orientativă. Şi în sfîrşit cartea trebuie să prezinte interes chiar pentru o lectură uşoară, nu mai vorbim de faptul că trebuie să constituie un izvor de informaţie ! Ar fi, înţr-un fel, o imagine a vieţii lăuntrice ruse, morale şi spirituale, pe timp de un an. ,,Trebuie ca totul să fie vandabil. Aceste volume să se transforme în cărţi de căpătîi, susţinea Liza ; îmi dau seama că totul depinde de felul cum este conceput planul şi de aceea m-am adresat dumitale", conchise ea. Se înflăcărase foarte tare şi, cu toate că lămuririle ci erau cam vagi, confuze şi necomplete, Şatov începuse să o înţeleagă. — Prin urmare, se va constitui ceva cu tendinţă, o selecţie a faptelor supusă unui anumit criteriu de orientare, murmură el, cu capul tot plecat. — Nicidecum, nu e nevoie să selecţionăm totul după o anumită tendinţă, şi nici de tendinţă în sine nu e nevoie, O obiectivitate completă, iată tendinţa. — De altfel n-ar fi rău să fie şi cu tendinţă, se înviora Şatov, e cu neputinţă de evitat complet tendinţa din moment ce se propune o oarecare selecţie. în felul de a selecţiona faptele va apare şi indicaţiunoa cum trebuie înţelese. Ideea dumneavoastră nu e rea. — Aşadar, găseşti că este posibilă realizarea unei asemenea cărţi ? se bucură Liza. — Trebuie să ne mai gîndim, să chibzuim. E o întreprindere vastă. Nu se poate de la prima vedere spune nimic cu precizie. Ne lipseşte experienţa. De altfel chiar dacă publicăm un volum tot n-o să avem destulă experienţă. Poate după mai multe experienţe de acest gen... Dar ideea este interesantă, utilă. în sfîrşit el îşi ridică privirea şi ochii îi păreau iluminaţi de plăcere, într-atît părea de interesat. — E o idee a dumneavoastră personală ? întrebă el cu căldură şi cam jenat. 142 iniţială acoperi -— Să-ţi vină o asemenea idee nu-i mare lucru, dar planul e greu de conceput, zîmbi Liza. Nu prea mă pricep şi nici mintea nu mă ajută şi de aceea nu urmăresc decît ceea ce mi se pare mie însămi suficient de clar... — Spuneţi că urmăriţi ?... — Probabil cuvîntul nu este potrivit, nu-i aşa ? întrebă ea cu repeziciune. — Ba de ce nu, e bun şi acest cuvînt ; n-am vrut să spun nimic special. — Mi s-a părut, încă în străinătate, că aş putea fi şi eu cu ceva de folos, dispun de nişte sume care zac neîntrebuin-ţate ! De ce să nu contribui şi eu cu ceva la cauza comună ? De altfel ideea mi-a venit nu ştiu cum, spontan ; n-am ic-flectat cine ştie ce ca să ajung la ea şi am fost foarte fericită cînd mi-a venit ; acum insă miam dat seama că n-aş putea face nimic fără un colaborator, pentru că nu mă pricep să fac nimic singură. Colaboratorul, bineînţeles, va deveni şi coautorul volumului. Vom împărţi contribuţia pe jumătate. Al dumitale va ii planul şi munca, mie îmi revine ideea şi mijloacele de editare. Sper că publicaţia îşi va cheltuielile ? — Dacă găsim un plan potrivit, cartea va merge. — Te previn că nu-nri propun nici un fel de profituri, dar aş ii bucuroasă să ştiu că această carte o să aibă succes şi voi ii mîndră să realizez eventual şi un profit. — Şi eu ce să fac pentru asta ? — Păi. tocmai de aceea te-am invitat, ca să-ţi propun o colaborare... Totul va fi pe jumătate. Dumneata vei concepe planul. — Dar de ce credeţi că aş fi capabil să concep un plan ? — Mi s-a vorbit despre dumneata, am auzit şi aici... Ştiu că eşti un om foarte inteligent şi... că ai preocupări de acest gen şi... meditezi mult; mi-a vorbit despre dumneata Piotr Stepanovici Verhovenski. în Elveţia, adăugă ea grăbită. El este un om foarte inteligent, nu-i aşa ? Şatov îi aruncă o privire scurtă, fugară, şi îşi plecă iar ochii. — De altfel şi Nikolai Vsevolodovici mi-a vorbit mult despre dumneata... Şatov roşi brusc. — De altfel, am aici cu mine un număr de ziare, apucă Liza grăbită, de pe scaun, un tean de ziare pregătit şi legat 143 _l cu o sforicică. Am încercat să subliniez nişte fapte, notîndu-le prin numerotare... vei vedea. Şatov "luă pachetul. — Ia-l acasă şi cercetează-l, unde stai dumneata ? — Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov. __. Da, ştiu, acolo locuieşte mi se pare şi un căpitan alături de dumneata, domnul Lebeadkin ? reluă Luiza cu aceeaşi precipitare. Şatov, cu pachetul suspendat în mînă, rămase aşa pe fotoliu cam un minut, fără să răspundă şi cu privirea mereu aţintită în podea. —■ Pentru aşa ceva poate că ar fi fost mai bine să alegeţi pe altcineva, mă tem că n-am să vă fiu de nici un folos, zise el în sfîrşit, coborînd în mod foarte ciudat vocea, aproape pînă la şoaptă. Liza se înroşi. — Despre ce anume vorbeşti ? Mavriki Nikolaevici ! strigă ea. Adu-mi, te rog, scrisoarea aceea. Urmîndu-l pe Mavriki Nikolaevici, m-am apropiat şi eu de cei doi. — Te rog aruncă-ţi ochii, se adresă ea brusc către mine, desfăcînd cu mare emoţie scrisoarea. Ţi s-a întîmplat vreodată să vezi aşa ceva ? Citeşte, te rog, cu glas tare ; vreau ca şi domnul Şatov să audă. Cu destulă mirare citii următoarea misivă : Desăvîrşitei domnişoare Tuşina. Stimată domnişoară Elizaveia Nikolaevna.' O, făr-de seamăn e pe lume Elizaveta Tuşina ! Cînd ca turnată-n şa goneşte De-o rubedenie-nsoţită, Şi vlntu-i zbenguie zulufii, Ori cînd la liturghie-ngenunchiază, Cu maica ei alături, Piosu-i chip bujorii arătîndu-şi... Tînjesc atunci la conjugale bucurii şi legiuite Şi-n urmă-i, ca şi maica ei, stau lăcrămat... Compusă de către un neerudit într-o dispută. 144 ,,Stimată domnişoară ! Mai mult decît de oricine îmi parc rău de mine însumi, că nu mi-am pierdut glorios braţui la Sevastopol ; nici nam călcat pe acolo, iar toată campania am făcut-o în serviciul ticăloasei aprovizionări, considerînd acest lucru o josnicie. Sînteţi o zeiţă antică, iar eu un nimic şi am întrezărit infinitul. Priviţi acestea ca nişte versuri, şi nimic mai mult, pentru că versurile sînt totuşi o inepţie şi justifică ceea ce în proză se consideră obrăznicie. Ar putea oare soarele să se supere pe un infuzor, dacă acest infuzor i-ar compune un poem din fundul unei picături de apă, în care sînt atîtea, dacă te uiţi prin microscop ? Pînă şi clubul pentru protecţia marilor dobitoace33 din Petersburg, din sînul societăţii înalte, manifestă pe bună dreptate compasiune pentru cîine şi cal, şi dispreţuieşte micul infuzor, neamintind de el de loc, pentru că n-a evoluat încă deajuns. N-am evoluat nici eu. Gîndul la căsătorie mi s-ar fi părut caraghios ; curînd însă voi avea două sute de foste suflete de la o fiară cu chip de om pe care o dispreţuiţi. Aş putea să dau multe informaţii şi mă ofer pe bază de acte doveditoare, pînă la riscul cu Siberia. Nu desconsideraţi propunerea. Consideraţi că scrisoarea din partea infuzorului e în versuri. Căpitanul Lebeadkin, prieten supus, dispunînd şi de timp". — Aşa ceva a putut să scrie un om beat şi mîrşav ! am strigat eu cuprins de indignare. îl cunosc ! — Scrisoarea aceasta am primit-o ieri, începu să explice zorit Liza, roşindu-se. Mi-am dat seama imediat că e de la vreun nerod şi nici n-am arătat-o pînă acum mamei, ca să n-o indispun şi mai mult. Dar dacă va continua aşa, nu ştiu cum să procedez. Mavriki Nikolaevici vrea să se ducă la el ca să-i interzică. întrucît te considerăm anticipat ca un colaborator, se adresă ea lui Şatov, şi întrucît locuieşti acolo, aş fi vrut să te întreb, ca să-mi fac o idee, la ce aş putea să mă aştept din partea lui pe viitor ? ■— E un beţiv şi un ticălos, bîigui aproape în silă Şatov. — E chiar atît de redus ? — N-aş spune, nu e de loc prost, cînd nu e beat. — Am cunoscut un general care scria nişte versuri exact ca acestea, observai eu rîzînd. 145 — Şi totuşi din scrisoarea aceasta se vede că şi-a pus ceva în gind, strecură pe neaşteptate tăcutul Mavriki Niko-laevici. — Aud că stă cu o soră a lui ? întrebă Liza. — Da, cu soră-sa. — Se zice că o tiranizează, este adevărat ? Şatov ridică iar o privire fugară asupra Lizei, se încruntă, mormăi : „Nu mă priveşte !" şi se îndreptă spre uşă. — Aşteaptă un pic, strigă alarmată Liza, unde pleci ? Am avea încă atîtea de vorbit... — Ce să mai vorbim ? Mîine vă dau răspunsul... — Despre chestiunea principală, a tipografiei ! Crede-mă, te rog, nu glumesc de loc, vreau în modul cel mai serios si întreprind acest lucru, îl asigură Liza cu nelinişte crescîndă. Dacă hotărîm publicarea, unde o vom tipări ? Doar este problema cea mai importantă, căci nu vom pleca pentru asta tocmai la Moscova, iar în tipografia de aici o asemenea ediţie este imposibilă. Sînt decisă de mult să-mi procur o tipografie, fie chiar şi pe numele dumitale, şi maman, sînt convinsă. va permite, dar numai dacă e pe numele dumitale... — Dar de ce vă închipuiţi că eu m-aş pricepe în chestiuni tipografice ? întrebă posomorit Şatov. — Pentru că Piotr Stcpanovici s-a referit tocmai la dumneata în Elveţia, că adică te-ai pricepe să conduci o tipografie şi cunoşti această problemă. A vrut să-mi dea chiar şi un bileţel în acest scop, dar se vede că a uitat. Şatov, după cît mi-aduc aminte acum, se schimbă la faţă. rămînînd încă cîteva secunde în tăcere, apoi părăsi brusc camera. Liza se supără. — Totdeauna pleacă aşa ? se întoarse ea spre mine. Dădui din umeri, dar Şatov se întoarse brusc, se duse direct la masă şi depuse pachetul cu ziare pe care-l luase : — Nu pot să vă fiu colaborator, n-am timp... — Dar pentru ce, pentru ce ? Am impresia că te-ai supărat ? îl întrebă Liza cu glas amărît şi implorator. Tonul şi accentele glasului ei părură că îl uimesc ; cîteva clipe el o privi ţintă, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă gîndurile. — Oricum, mormăi el încet, nu vreau... 146 Şi plecă de tot. Liza rămase complet uluită, ba mi se păru chiar exagerat de uluită. — Ce om straniu ! zise tare Mavriki Nikolaevici. III ..Straniu", într-adevăr, dar toate astea ascundeau multe Lucruri neclare. Se întrevedeau nişte dedesubturi. Naveam nici o încredere în posibilitatea editării unei asemenea publicaţii, apoi, scrisoarea aceasta stupidă, din care reieşea însă prea transparent oferta unui denunţ ,,pe bază de acte", pe caru o treceau sub tăcere şi preferau să discute despre cu totul altceva ; în sfîrşit, această tipografie şi plecarea bruscă a lui Şatov tocmai pentru că se deschisese vorba despre tipografie. Toate acestea mă făcură să cred că înainte de venirea mea aici se petrecuse ceva ce nu-mi era cunoscut ; că eu, aşadar, eram cu totul de prisos şi că lucrurile astea nu mă priveau de loc. De altfel era şi timpul să plec, stătusem prea mult pentru o primă vizită. Mă apropiai de Lizaveta Niko-Laevna sămi iau rămas bun. Părea că uitase de prezenţa mea în încăpere şi rămăsese Engîndurată pe locul în care stătea lîngă masă, cu capul plecat si cu privirea fixată într-un punct de pe covor. — Pleci şi dumneata, la revedere, murmură ea cu tonul ei amabil de totdeauna. Transmite salutul meu lui Stepan Trofimovici şi convinge-l să treacă pe ia mine cît mai curînd. Mavriki Nikolaevici, Anton Lavrentievici pleacă. Te rog s-o scuzi pe maman, nu va putea să iasă ca să-şi ia rămas bun de ia dumneata... Coborîsem scările, cînd mă pomenii deodată cu feciorul ajungîndu-mă din urmă : — Cucoana vă roagă mult să vă reîntoarceţi... — Cucoana sau Lizaveta Nikolaevna ? — Dumneaei. O găsii pe Liza de data aceasta într-un salonaş alăturat salonului mare în care fuseserăm primiţi adineauri. Uşa spre salonul mare, în care rămăsese acum numai Mavriki Nikolaevici, era închisă de tot. 10* 147 J Liza îmi zîmbi, dar chipul ei era palid. Stătea în mijlocul încăperii vădit nehotărîtă, pradă unei frămîntări nemărturisite ; deodată însă mă prinse de mină, ducîndu-mă repede lîngă fereastră. — Vreau s-o văd pe ea negreşit şi chiar acum, îmi şopti, aţintindu-şi asupra-mi privirea febrilă, hotărîtă şi nerăbdătoare, care nu admitea nici o umbră de împotrivire. Trebuie s-o văd cu ochi mei şi îţi solicit ajutorul. Se afla într-o stare de zbucium sfîşietor, ajuns pînă la exasperare. — Pe cine vreţi să vedeţi, Lizaveta Nikolaevna ? o întrebai eu speriat. — Pe Lebeadkina aceea, pe şchioapă... este adevărat că e şchioapă ? Eram consternat. — N-am văzut-o niciodată, dar am auzit că este şchioapă, chiar ieri am auzit, bîiguii eu cu grabă febrilă şi tot în şoaptă. — Trebuie s-o văd negreşit. Ai putea să-mi aranjezi asta chiar în cursul zilei de azi ? Mă cuprinse o milă teribilă de ea. — Este imposibil, de altfel nici nu m-aş pricepe cum s-o iac, încercai s-o opresc, mă voi duce la Şatov... — Dacă nu reuşeşti să aranjezi pentru ziua de rnîine, mă voi duce eu singură, pentru că Mavriki Nikolaevici a refuzat. Mă bizui numai pe dumneata, n-am pe nimeni altul ; am vorbit cu Şatov într-un mod stupid... Sînt convinsă că eşti un om absolut cinstit, ba poate chiar şi devotat mie, te rog numai fă tot ce se poate. Mă simţii cuprins de o dorinţă nemărginită să-i fiu de ajutor în toate. — Iată ce-o să fac, reflectai eu după cîteva clipe, mă duc astăzi singur, ca s-o văd neapărat! Voi proceda în aşa fel ca s-o văd, vă dau cuvîntul meu de onoare ; vă cer numai permisiunea să mă încredinţez lui Şatov. —■ Spune-i că nutresc această dorinţă şi că nu pot să mai aştept, şi să ştie de asemenea că în ceea ce i-am vorbit n-am avut nici un gînd să-l induc în eroare. A plecat poate tocmai din cauză că este prea cinstit şi nu i-a plăcut faptul că n-aş fi fost sinceră cu el. Ar greşi, nu-l înşel; vreau cu adevărat să public şi să înfiinţez o tipografie... — Este cu adevărat un om cinstit, un om cinstit, confirmai cu multă căldură. — De altfel, dacă pînă mîine nu se va aranja nimic, mă voi duce singură, orice ar fi şi chiar dacă vor afla toţi. — înainte de trei n-am să pot veni la dumneavoastră, precizai eu, venindu-mi puţin în fire. — Prin urmare, la ora trei. Prin urmare, am avut dreptate să presupun ieri la Stepan Trofimovici că aş putea conta pa dumneata ca pe un om devotat mie ? zîmbi ea, strîngîn-du-mi febril mîna şi grăbindu-se să se întoarcă la Mavriki Nikolaevici. Plecai copleşit de făgăduiala pe care o făcusem şi neînţe-legînd de fapt ce se întîmplase. Văzusem o femeie cuprinsă de o nemărginită disperare şi care nu se temea să se compromită printr-o confidenţă în faţa unui om aproape necunoscut ei. Zîmbetul plin de feminitate, într-o clipă atît de grea pentru dînsa, şi aluzia cum că observase de ieri sentimentele mele mă loviră ca un vîrf de cuţit în inimă ; dar îmi părea rău, îmi părea rău de dînsa, iată totul. Secretele ei deveniseră brusc pentru mine nişte lucruri sacre şi, dacă acum cineva ar fi încercat să mi le dezvăluie, mi-aş fi astupat probabil urechile, nevoind să ascult mai departe. Presim-ţeam doar ceva... Şi totuşi nu vedeam de loc cum voi putea aranja ceea ce mi se cerea. Mai mult, nici acum nu înţelegeam prea bine ce anume va trebui să aranjez : o întîlnire, dar ce fel de întîlnire ? Şi cum aş putea să le pun faţă-n faţă, între patru ochi ? Toată speranţa mea era în Şatov, deşi era de prevăzut că el nu mă va ajuta cu nimic. Şi totuşi primul lucru pe care îl făcui fu să alerg direct la el. IV Abia seara, către ora opt, îl găsii acasă. Spre surprinderea mea avea musafiri : unul era Alexei Nilîci, celălalt, un domn pe care îl cunoscusem mi se pare cu totul în treacăt, cu numele de Şigaliov, frate bun cu nevasta lui Virghinski. Acest Şigaliov se afla cam de vreo două luni prin oraşul nostru ; nu ştiu de unde venise ; auzisem numai că publicase un articol într-una din revistele progresiste din Petersburg. 148 149 Virghinski îmi tăcuse cunoştinţă cu el cu totul ocazional, pe stradă. în viaţa mea nu văzusem pe chipul unui om atita încruntare, posomorîre, morocăneală. Se uita cu nişte ochi. ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă la o catastrofă a lumii şi nu aşa, ipotetic, pe bază de nişte profeţii care s-ar putea nici să nu se adeverească, ci avind toată certitudinea că poimîine dimineaţă, să zicem, exact la ora zece şi douăzeci şi cinci minute faptul se va împlini. Nu schimbasem atunci aproape nici un cuvînt cu el, ci doar ne strînsesem mîna cu aerul unor conspiratori. Cel mai mult mă uimiseră urechile Iui cie o mărime nefirească : lungi, late şi groase, neobişnuit de mult depărtate în lături. Avea mişcări lente şi neîndemînatice. Dacă Liputin a visat vreodată că falansterul va putea fi realizat eîndva în gubernia noastră, omul acesta ştia probabil cu precizie ziua şi ora cînd acest luciu se va înfăptui. îmi făcuse o impresie sinistră ; iar cînd dădui de el acum la Şatov rămăsei foarte mirat, mai ales că Şatov nu era de loc amator de oaspeţi. încă de la scară se auziră glasurile lor tari, vorbind toţi trei deodată, angajaţi se pare într-o dispută : dar în clipa în care apărui, tăcură ca la comandă. Discutau în picioare, iar acum deodată se aşezară cu toţii, încît trebui să mă aşez şi eu. Tăcerea această stupidă continuă cel puţin trei minute. Şigaliov, deşi mă recunoscuse, se făcu lotuşi că nu mă cunoaşte şi nu din ostilitate probabil, ci pur şi simplu fiindcă aşa înţelegea el Cu Alexei Nilîei schimbai un salut din cap, dar tot în tăcere şi fără să ne strîngem mina. Şigaliov îşi îndreptă, în cele din urmă, privirea severă şi încruntată asupra mea, cu naiva convingere probabil că eu mă voi ridica imediat şi voi pleca. în sfîrşit, Şatov se sculă de pe scaun şi cu el şi ceilalţi. Plecară fără să-şi ia rămas bun şi numai Şigaliov îi spuse din uşă lui Şatov, care îi conducea : — Ţine minte că eşti dator să prezinţi un raport. — Puţin îmi pasă de rapoartele voastre şi nu datorez nimănui nici un fel de 1 aport, zise Şatov petrecîndu-l şi încuie în urmă-i uşa cu zăvorul. — Culici * ! zile el, privindu-mă cu un surîs cam acru. * Păsări cie baltă prevestitoare de ploaie. în folclorul rus : flăcău care vine la şezătoare cu faţa învăluită, ascunsă sub basma. Aici. In figurat — enigmatici. 1.30 Avea faţa supărată şi mi se păru destul de ciudat că vorbi el cel dintîi. De obicei, întotdeauna cînd treceam pe la el (foarte rar de altfel), ei se aşeza încruntat într-un colţ, răspundea morocănos şi numai după o destul de lungă tăcere se înviora şi începea să discute cu plăcere. în schimb, cînd îşi lua rămas bun, se încrunta iar de fiecare dată şi îţi deschidea uşa cu aerul omului care este bucuros să scape de prezenţa unui inamic personal. — La acest Alexei Nilîei am luat ieri ceaiul, zisei eu, se pare că ateismul 1-a scrîntit la cap. — Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul calambururilor, mormăi Şatov, vîrînd o luminare nouă în locul celei arse aproape complet. — Şi totuşi de data aceasta mi s-a părut că nu am de-a face cu un amator de calambururi ; e drept că nu se pricepe să vorbească nici simplu, necum în calambururi. — Oameni de carton ; din cauza servilismului gîndirii lor, zise calm Şatov, aşezîndu-se într-un colţ pe scaun şi proptin-du-şi palmele pe genunchi. Există şi destulă ură, reluă el, după un minut de tăcere. Ei primii s-ar simţi grozav de nenorociţi, clacă Rusia s-ar transforma cumva brusc, fie chiar şi după concepţia lor, şi ar deveni deodată extraordinar de bogată şi fericită. N-ar mai avea pe cine să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-şi bată joc ! Avem dc-a face aici numai şi numai cu o imensă ură animalică faţă de Rusia, care le-a intrat în sînge... şi nici un fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii nu există sub rîsul lor văzut ! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia cuvinte atît de false ca despre aceste lacrimi nevăzute ! strigă el aproape cu furie. — Dumnezeu ştie ce tot spui ! rîsei eu. — Iar dumneata eşti un „liberal moderat", zîmbi la rîndu-i Şatov. De ! se grăbi el brusc să adauge, mi se parc că n-am nimerit-o cu expresia „servilismul gîndirii" ; probabil că o să-mi răspunzi : „Tu eşti fiul unui servitor, eu niciodată n-am fost servitor". — Nici prin cap nu mi-a trecut un asemenea gînd... Ce ţi-a venit! —■ Nu e nevoie să te scuzi, nu mă tem de dumneata. Atunci m-am născut numai din servitor, acum însă am şi devenit un servitor la fel ca dumneata. Liberalul nostru rus 151 înainte de toate este un servitor şi atîta aşteaptă, să i se ofere posibilitatea de a-i lustrui cuiva cizmele. — Care cizme ? Ce fel de alegorie e asta ? — Nici o alegorie ! Văd că rîzi... Stepan Trofirr.oviei a spus un adevăr, afirmîrid că zac copleşit sub greutatea unui pietroi, copleşit, dar nu şi strivit, ci numai mă zbat în convulsii ; e o bună comparaţie. — Stepan Trofimovici susţine că te-ai scrîntit pe chestia nemţilor, rîsei eu. Orice ai spune însă, ceva ceva tot am şterpelit noi de la nemţi şi am vîrît în buzunarul nostru. — Am luat douăzeci de copeici şi am dat o sută de ruble. Cîtva timp ramaserăm în tăcere. \ — Chestia asta a clocit-o el în America. — Cine ? Ce a clocit ? — Mă gîndesc la Kirillov. Patru luni de zile am zăcut acolo împreună într-o izbă pe duşumea. — Ai călătorit în America ? mă mirai eu. Nu mi-ai povestit niciodată. — Ce să mai povestesc. Acum trei ani am plecat cîteşitrei împreună pe un vapor de emigranţi în Statele de Nord ale Americii, pe ultimii bănişori, ,,ca să gustăm din viaţa muncitorului american şi în felul acesta să verificăm prin propria noastră experienţă starea omului în cea mai cumplită situaţie socială pentru el". Iată cu ce scop am plecat. — Doamne ! rîsei eu. Păi, pentru aşa ceva n-aveaţi decît să plecaţi în oricare din guberniile noastre pe timpul muncilor de vară, „ca să vă faceţi o experienţă personală proprie", ce nevoie mai aveaţi să porniţi tocmai în America ! — Ne-am angajat acolo ca lucrători la un exploatator ; ne adunaserăm la el acolo vreo şase ruşi : studenţi, chiar şi moşieri plecaţi de pe moşiile lor, chiar şi ofiţeri — toţi animaţi de acelaşi scop măreţ. Bineînţeles, am lucrat, am transpirat, ne-am chinuit, ne-am istovit, şi în cele din urmă eu şi Kî-rillov a trebuit să plecăm, ne-am îmbolnăvit, n-am rezistat. Proprietarul exploatator ne-a ciupit zdravăn la socoteală, în loc de treizeci de dolari, după cum ne înţelesesem, ne-a plătit mie opt, lui cincisprezece ; am mîncat şi bătaie acolo de cîteva ori. Şi uite aşa, rămaşi fără de lucru, am zăcut cu Kirillov într-un orăşel pe duşumea alături patru luni încheiate ; el cu gîndurile lui, eu cu ale mele. 152 — Şi aţi mîncat, zici, bătaie de la patron ? în America ? îmi închipui ce l-aţi mai înjurat... — De ioc, dimpotrivă, am hotărît îndată că „noi, ruşii, în faţa americanilor, sîntem nişte băieţandrii nepricepuţi şi că trebuia să ne naştem în America sau cel puţin să trăim acolo ani de-a rîndul împreună cu americanii, ca să ajungem la nivelul lor". Ce mai vorbă : cînd pentru un lucru de o para ni se pretindea un dolar, plăteam cu toată plăcerea, ba şi cu pasiune. Lăudam totul : spiritismul, linşajul, revolverele, vagabonzii. Intr-o zi, călătorind, un om îşi vîrî mîna în buzunarul meu, scoase peria mea de cap şi începu să-şi pieptene părul ; noi, cu Kirillov, am schimbat priviri şi ne-am zis în gînd că e bine aşa şi că ne place grozav... — Ciudat însă că la noi asta nu numai că îşi face loc în capetele unora, dar că se şi preia în practică, observai eu. — Oameni de carton, repetă Şatov. — Şi totuşi, ca să treci oceanul pe un vapor de emigranţi, într-o ţară necunoscută, fie chiar şi cu scopul ,,de a cunoaşte prin proprie experienţă" etc, într-adevăr este o dovadă de generoasă fermitate... Şi cum ai scăpat de acolo ? — Am scris unui om din Europa şi el mi-a trimis o sută de ruble. Spunînd toate astea, Şatov rămăsese după obiceiul Iui tot timpul cu ochii aţintiţi în pămînt, chiar şi în momentele cînd se înflăcăra. Şi deodată îşi ridică privirea : — Vrei să ştii numele acestui om ? —- Cine e ? — Nikolai Stavroghin. Se ridică brusc, se întoarse cu faţa spre biroul lui de scris improvizat şi începu să caute ceva pe el. Circulau la noi zvonuri vagi, dar statornic nedezminţite, cum că nevas-tă-sa la Paris s-ar fi aflat un timp în relaţii cu Nikolai Stavroghin şi anume cu doi ani în urmă, adică exact în perioada cînd Şatov era în America ; e drept că mult după ce îl părăsise la Geneva. ,,în cazul acesta, ce rost mai avea să citeze acum acest nume şi să intre în asemenea amănunte ?" mă gîndii eu. — Nici pînă astăzi nu i-am restituit încă aceşti bani, se întoarse el către mine, privind u-mă ţintă ; apoi se aşeză pe locul său din colţ şi mă întrebă brusc pe un ton cu totul 153 I schimbat şi cu vocea înăsprită : lini închipui că ai venit la mine cu un scop oarecare , despre ce este vorba ? [-am relatat imediat totul în ordine strict cronologică, adăugind că deşi mi-am revenit acum îndeajuns din zăpăceala clipelor acelea, dar mă simt şi mai încurcat : mi-arn dat seama că este o chestiune foarte importantă pentru Liza-veta Nikolaevna, că as vrea mult s-o ajut, dar că din nenorocire nu numai că nu ştiu cum să-mi ţin făgăduiala, dar nici nu prea îmi dau seama ce anume i-am promis. Apoi îi confirmai încă o dată cu toată seriozitatea că nu a fost în intenţia Lizei să-l inducă în eroare într-un îel oarecare, iiind absolut străină vreunui asemenea gînd ascuns ; că s-a iscat de fapt o inexplicabilă neînţelegere şi că ea este foarte amărîtă de plecarea lui atît de bruscă. Mă ascultă cu multă atenţie. — Poate că, într-adevăr, după obiceiul meu am făcut o gafă adineauri... Iar dacă ea n-a înţeles de ce am plecat în felul acesta... cu atît mai bine pentru dînsa. Se sculă, se duse la uşă şi o întredeschise ascultînd spre scară. — AL vrea s-o vezi pe acea persoană ? — Doar atît, dai cum s-o fac"? sării eu bucuros. — Păi, sâ mergem pur şi simplu acolo cit timp e singură. Altminteri, dacă află el că am Cost la dînsa o stîiceşte în bătaie. De multe ori am vizitat-o aşa pe furiş. Mai dăunăzi a trebuit să-l smulg cu forţa de lingă ea cînd se apucase iar s-o bată. — Ce spui ? — Ce puteam face ? L-am apucat de păr şi l-am tras ca s-o scap A vrut să sară la bătaie cu mine. dai' l-am speriat puţintel şi cu asta totul s-a terminat. Mă tem însă că într-o 7.1, întorcîndu-se beat, îşi va aduce aminte şi o s-o ia la bătaie şi pentru asta. Coborîrăm imediat jos. V Uşa spre încăperile lui Lebeadkin era doar închisa, fără să fie încuiată, şi am intrat nestingheriţi. Toată încăperea consta din două cămăruţe mici, mizere, cu pereţii înnegriţi 154 de fum, pe care literalmente atîrnau în fişii nişte tapete murdare. Cîndva, cu ani în urmă, era aici o circiumă, înainte ca Filippov, proprietarul, s-o ii mutat în casa cea nouă. Celelalte încăperi, care serveau altădată drept local propriu-zis, erau acum încuiate ; iar aceste două cămăruţe fuseseră închiriate lui Lebeadkin. Mobilierul, cu excepţia unui fotoliu vechi cu un braţ lipsă, consta din simple bănci şi mese de brad. In cealaltă cameră. în colţ, se afla un pat acoperit cu o plapumă de cit, aparţinînd domnişoarei Lebeadkinn, iar căpitanul, culcîndu-se să doarmă, se trîntea regulat pe duşumea, adesea aşa îmbrăcat cum era. Peste tot se vedeau firimituri, gunoaie, urme de apă vărsată o cîrpă mare, groasă şi udă, zăcea în mijlocul primei odăi, chiar pe duşumea, şi tot aici într-o băltoacă de apă se vedea un papuc scîlciat. Era limpede că nimeni aici nu deretică, sobele nu se încălzesc, mîncare nu se găteşte ; n-aveau nici samovar, după cum am înţeles din lămuririle sumare date de Şatov. Căpitanul şi sora lui sosiseră în localitate absolut fără nici un fel de bagaje, ca nişte cerşetori şi, după cum spunea Liputin, el a început prin a bate pragurile unor case cerşind ; dar căpătînd pe neaşteptate o suină de bani, s-a apucat imediat de băutură, umbla tot timpul ameţit, şi nu-i păsa de loc de neorînduiala din casă. Domnişoara Lebeadkina, pe care rîvneam atît de mult s-o văd, şedea cuminte şi neauzită într-un colţ din a doua încăpere, la masa de bucătărie din lemn de brad, pe o bancă. Nu ne-a adresat nici un cuvînt cînd am deschis uşa, nici nu s~a mişcat de la locul ei. Şatov spunea că uşa lor nici nu se încuie, iar o dată uşa din antreu a stat deschisă la perete toată noaptea. La lumina unei luminări mici, subţiri, înfiptă într-un sfeşnic de fier, am reuşit să disting trăsăturile unui chip de femeie de vreo treizeci de ani, cu aerul bolnăvicios, firavă la trup, îmbrăcată într-o rochie veche de stambă, de culoare închisă, cu gîtul lung neacoperit şi cu părul rar întunecat, legat la ceafă într-un nod de mărimea unui pumnişor de copil de doi ani. Ne privi destul de veselă ; afară de sfeşnic, în faţa ei pe masă se afla o oglinjoară în cadru de lemn cum se pot vedea la Iară, un pachet vechi de cărţi de joc, un volumaş uzat de cîntece şi o chiflă albă nemţească, din care cineva muşcase o dată sau de două ori. Se 155 ■ putea observa că domnişoara Lebeadkina se dă cu cremă şi cu fard pe obraz şi-şi drege cu ceva şi buzele ; sprîncenele ei frumos arcuite, subţiri şi brune, de asemeni erau date cu negru. Pe fruntea îngustă, dar înaltă, cu tot fardul, se desenau destul de clar trei cute lungi. Ştiam că este şchioapă, dar în faţa noastră ea nu se mai ridică să umble. Cîndva, în prima ei tinereţe, această fată slăbită poate că era destul de atrăgătoare ; dar ochii ei blînzi, calzi, cenuşii şi acum erau minunaţi; o lumină visătoare, plină de bucurie naivă, se revărsa din privirea ei blîndă, aproape radioasă. Această bucurie calmă, lină, care se exprima în zîmbetul ei mă surprinse nespus, mai ales după tot ceea ce auzisem despre nagaica căzăcească şi toate sălbăticiile fratelui ei. Părea curios că în loc de un sentiment penibil de silă, sau de sfiiciune amestecată cu teamă, pe care-l încearcă omul în prezenţa . unor asemenea fiinţe bătute de Dumnezeu, am simţit că-mi face pur şi simplu plăcere chiar din prima clipă s-o privesc şi doar un fel de milă, nicidecum de silă, m-a cuprins ulterior. — Uite aşa stă mereu şi literalmente zile întregi singură-singurică, nici nu se urneşte din loc, ghiceşte în cărţi sau se priveşte în oglinjoară, mi-o arătă din prag Şatov. El nu-i dă nimic de mîncare. Bătrînica din pavilion îi mai aduce din cînd în cînd de pomană cîte ceva ; cum de-o lasă cu luminarea aprinsă ! Spre mirarea mea, Şatov vorbea tare, ca şi cum ea nici n-ar fi fost de faţă. — Bună ziua, Şatuşka ! îi zîmbi domnişoara Lebeadkina. — Ţi-am adus un musafir, Măria Timofeevna, zise Şatov. — Musafirul să fie binevenit. Nu ştiu pe cine mi-ai adus, nu-mi amintesc să-l fi văzut, mă privi ea atentă din spatele luminării şi imediat se adresă lui Şatov (iar de mine nu se mai ocupă de loc în tot timpul convorbirii, ca şi cum nici n-aş fi fost prezent lîngă ei). Te-ai plictisit probabil stînd singur şi umblînd de colo, pînă colo prin cameră ? rîse ea dezvăluind două şiraguri de dinţi superbi. — M-am şi plictisit, dar şi pe tine am vrut să te văd. Şatov trase mai aproape de masă banca ; se aşeză invitîndu-mă şi pe mine lîngă el. — Sînt totdeauna bucuroasă să stau de vorbă, numai că tare-mi vine să rîd de tine, Şatuşka, parcă eşti un călugăr. De cînd nu te-ai mai pieptănat ? Ia să-ţi aranjez eu părul, 156 şi scoase din buzunar un pieptene mic. Cred că de atunci cînd te-am pieptănat ultima oară nici nu ţi-ai mai atins părul ? — N-am nici pieptene, rîse Şatov. — Adevărat ? îţi fac eu cadou unul, dar nu pe ăsta, ci un alt pieptene, să-mi aduci numai aminte. Cu aerul cel mai serios ea se apucă să-l pieptene, îi făcu şi o cărare, apoi se trase puţin înapoi, ca să vadă mai bine dacă totul e în ordine, şi-şi vîrî iar pieptenele în buzunar. — Mă uit la tine, Şatuşka, clătină ea din cap, eşti un om cu scaun la cap, dar te plictiseşti. Mă uit la voi şi mă minunez ; nu înţeleg, cum poate un om să se plictisească. Tristeţea nu este plictiseală. Eu nu mă plictisesc. Sînt veselă. — Şi cînd vine fratele tu, tot veselă eşti ? — Vorbeşti de Lebeadkin ? El e lacheul meu şi mi-e totuna dacă e aici sau nu. îl strig : „Lebeadkin, adu-mi apă ; Lebeadkin, adu-mi papucii", iar el aleargă ; uneori mă prinde şi păcatul să rîd de el, atît e de caraghios. — Şi uite aşa tot timpul, zise cu glas tare şi fără jenă, adresîndu-mi-se, Şatov. Ea într-adevăr îl tratează ca pe un lacheu ; am fost de faţă cînd îi striga : „Lebeadkin, adu-mi apă" şi rîdea în hohote ; toată diferenţa e că el de fapt nu aleargă după apă, ci o bate pentru asta ; dar ea nu se teme de loc. Are nişte crize nervoase, aproape zilnic, care îi atacă memoria, încît după aceste crize uită totul, tot ce se întîm-plase cu cîteva minute înainte, şi e mereu în deficienţă cu noţiunea de timp. Crezi că ea mai ţine minte cum am intrat; poate că şi ţine minte, dar sînt sigur că-şi închipuie totul în felul ei şi ne consideră acum şi pe dumneata şi pe mine altcineva decît sîntem noi în realitate, deşi a reţinut că eu sînt Şatuşka. N-are nici o importanţă că spun toate astea cu glas tare ; din clipa în care omul nu vorbeşte cu ea, încetează să-l mai asculte şi se avîntă în lumea ei de visuri ; exact: se avîntă. E o visătoare nemaipomenită ; cîte opt ore pe zi e în stare să stea într-un loc. Uite, în faţa ei este o chiflă, de dimineaţă pînă acuma poate că a muşcat o singură dată din ea şi o va termina probabil mîine. Uităte acum, s-a apucat să dea în cărţi... — Dau eu, dau, Şatuşka, dar nu prea îmi iese cum trebuie, prinse deodată firul Măria Timofeevna, la auzul ultimului cuvînt şi, fără să se uite, întinse mîna stingă spre 157 1 chiflă (probabil tot la auzul vorbelor despre chiflă). Apucă în sfîrşit chifla, dar după ce o ţinu un timp în mîna stingă, captivată de reluarea conversaţiei, o lăsă pe masă cu o mişcare mecanică şi fără să fi muşcat măcar o dată. — îmi cade mereu acelaşi lucru : un drum, un om rău, nişte urzeli din partea cuiva, aşternut de moarte, o scrisoare de undeva, o veste neaşteptată — cred că sînt minciuni toate, ce zici Şatuşka ? Dacă mint oamenii, de ce să nu mintă cărţile ? Amestecă deodată cărţile. Acelaşi lucru i-am spus odată maichii Praskovia, o femeie venerabilă, mereu trecea pe la mine în chilie să ghicească în cărţi pe ascuns de maica stareţa. Şi nu numai ea, veneau şi altele. Se miră, clatină din cap, pun ţara la cale, iar eu rîd. ,,Da de unde, zic, maică Praskovia, să-ţi pice scrisoare cînd de doisprezece ani nu ţi-a venit nimic ?" Ginerele ei a dus-o pe fiică-sa undeva în Turcia şi de doisprezece ani nu se ştia nimic despre ei. A doua zi către seară stau la ceai la maica stareţa (e de neam de cnezi), era la dînsa şi o doamnă oarecare aflată în trecere, mare visătoare, şi un călugăraş, tot în trecere, venit de la muntele Athos, un omuleţ destul de caraghios după părerea mea. Şi ce crezi, Şatuşka, acest călugăraş adusese în dimineaţa aceea maicăi Praskovia din Turcia o scrisoare de la fata ei. Ca să vezi valetul de caro ce înseamnă, o veste neaşteptată ! Bem noi ceai, iar câlugăraşul de la muntele Athos îi spune maicii stareţe : „Cel mai mult, cuvioasă maică stareţă, a binecuvântat Domnul Dumnezeu mănăstirea dumneavoastră prin aceea că ţine în sînul ei o comoară atît de preţioasă". ,,Ce comoară ?" întreabă maica stareţă. „Maica Liza-veta scrîntită întru Dumnezeu". Lizaveta aceea scrîntitâ era zidită în ograda mănăstirii într-o cuşcă cam de un stînjen lungime şi cam de doi arşini înălţime ; stă ea după gratia aceea de fier do şaisprezece ani, iarna şi vara într-o cămaşă de pînză, şi tot scormoneşti; cu un pai sau o surcea prin cămaşa ei împungînd în pînză şi nu spune nimic, nu se piaptănă, nu se spală de şaisprezece ani. Iarna i se vîră un cojoeel prin gratii şi în fiecare zi i se strecoară cîte o coajă de pîine şi o cană de apă. Credincioşii o privesc, se minunează, oftează şi lasă cîte un bănuţ acolo. „Ţi-ai găsit comoară, răspunse maica stareţa (s-a supărat ; nu putea s-o sufere pe Lizaveta). Lizaveta asta numai din răutate stă aşa, din încăpăţînare. şi totul la ea este o prefăcătorie". Nu mi-a plăcut asta de loc ; 158 îmi pusesem tocmai în gînd să mă sihăstrez şi eu aşa. „Dar după mine, zic, Dumnezeu şi natura este acelaşi lucru." Cu toţii strigară atunci într-un glas : ,,Asta-i bună !" Stareţa a rîs, a şoptit ceva cucoanei, m-a chemat, m-a mîngîiat, iar cucoana mi-a dăruit o fundă roz, vrei să ţi-o arăt ? Iar căJu-găraşul s-a apucat să mă povăţuiască, vorbea cu blîndeţe şi smerenie şi cu multă înţelepciune se vede ; stau şi ascult. „Ai înţeles ?" mă întreabă. „Nu, zic, n-am înţeles nimic şi lăsaţi-mă, zic, în pace." Ei, şi de atunci m-au lăsat în deplină pace, Şatuşka. între timp îmi şopteşte ieşind din biserică una din maicile trimise la noi spre pocăinţă, fiindcă prorocea : „Născătoarea de Dumnezeu ce este, după tine?" „Maica-tuturor, răspund, nădejdea neamului omenesc." „Aşa, zice, născătoarea de Dumnezeu este maica tuturor, este glia roditoare, şi mare este de aceea bucuria omului. Şi orice durere lumească şi orice lacrimă pămîntească sînt pentru bucuria noastră ; iar cînd ai udat pămîntul sub tine cu lacrimile tale ca să pătrundă jumătate arşin adîncime, atunci te va cuprinde o bucurie neasemuită. Şi nu vei mai avea, zice, nici o amărăciune ; asta este zice, prorocirea." M-au atins adine în suflet aceste cuvinte. Şi am început de atunci să fac la rugăciuni, închinîndu-mă pînă la pămînt, să sărut de fiecare dată pămîntul ; îl sărut şi plîng. Şi uite, crede-mă, Şatuşka : nimic rău nu există în aceste lacrimi ; şi chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale chiar de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat. Plecam cîteodată pe malul lacului : de o parte e mănăstirea noastră, de cealaltă, muntele nostru cu vîrful ascuţit; aşa se şi chiamă, muntele ascuţit. Urcam pe acest munte, mă întorceam cu faţa spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de pămînt şi plîngeam, plîngeam şi nu mai ştiam de cît timp plîng şi nu mai ştiam eu atunci nimic. Mă ridicam apoi, mă întorceam cu faţa în urma mea. iar soarele era la apus, un soare mare, falnic, frumos — îţi place să priveşti soarele, Şatuşka ? E bine, dar e trist. îmi întorceam iar faţa spre răsărit ; iar umbra, umbra muntelui nostru aluneca departe pe lac ca o săgeată îngustă şi lungii, lungă ca de o verstă, pînă la ostrovul din lac ; iar ostrovul acela de piatră îl spinteca în două, şi cînd îl spinteca în două, atunci apunea şi soarele de tot, şi totul se stingea. Şi atunci mă apuca tristeţea şi dorul ; atunci îmi venea şi memoria, mă tem de înserare, Şatuşka. Şi plîng mereu de copilaşul meu... iss — Păi. l-ai avut ? îmi dădu cu cotul Şatov, care o asculta tot timpul cu luare-aminte. — L-am avut, fireşte : mic, roz, cu unghiuţe aşa mici, mici, şi toată tristeţea mea este că nu mai ţin minte dacă era fetiţă sau băiat. Ba-mi amintesc că era băiat, ba că era fetiţă. Şi cînd l-am născut atunci, l-am înfăşurat în batist şi în dantele, l-am legat cu panglicuţe roz, l-am acoperit cu floricele, am făcut şi o rugăciune asupra lui şi l-am dus aşa, nebotezat ; îl port eu astfel în braţe prin pădure şi mi-e frică de pădure, şi mi-e groază, dar mai ales plîng că l-am născut şi nu-mi cunosc bărbatul. —* Poate că ai avut şi un bărbat ? întrebă prudent Şatov. — Mă faci să rîd, Şatuşka, cu judecata ta. De avut poate că l-am avut, dar ce folos că l-am avut, cînd de fapt e ca şi cum nu l-am avut ? Ei, poftim, ghici ghicitoarea mea, că nu-i aşa de grea ? surise ea. — Şi unde ţi-ai lăsat copilaşul ? — L-am lăsat în eleşteu, suspină ea. Şatov îmi dădu din nou un ghiont uşor. — Nu cumva n-ai avut nici un copil şi toată chestia asta e numai o aiureală, ce zici ? — Grea întrebare îmi pui, Şatuşka, răspunse ea îngîndu-rată şi fără să se mire. In privinţa asta nu-ţi voi spune nimic, poate că nici n-am avut; după mine, din partea ta nu-i de-cît o simplă curiozitate ; eu tot am să-l plîng şi de aci încolo, că doar nu în vis mi s-a năzărit ? Şi lacrimi mari sclipiră în ochii ei. Şatuşka, Şatuşka, dar e adevărat că te-a părăsit nevasta ? zise ea, punîndu-şi amîndouă mîinile pe umerii lui şi privindu-l cu compătimire. Nu te supăra pe mine, nici mie nu mi-e uşor. Ştii, Şatuşka, mi s-a arătat aşa un vis : vine el iar la mine, îmi face semn cu mîna, mă cheamă : ,,Pisicuţa mea, zise, pisicuţa mea, vino la mine !" şi uite la vorba aceasta „pisicuţă" m-am bucurat cel mai mult : mă iubeşte, îmi zic. — Poate că va veni şi aievea, murmură încet Şatov. — Ba nu, Şatuşka, n-a fost decît un vis... nu vine aievea. Cunoşti cîntecul : Nu-mi trebuie palate. Colea-n chilia mea, Cu rugi înfocate, Domnului pentru line rn-oi ruga. 160 Of, Şatuşka, Şatuşka, scumpul meu, de ce nu mă întrebi nimic niciodată ? — Păi, tot n-ai să-mi spui, de aceea nu te întreb. — Nu-ţi spun, nu-ţi spun, taie-mă în bucăţi, tot nu-ţi spun, zise ea aprinsă, arde-mă şi nu-ţi spun. Şi oricît ar trebui să îndur, nu voi spune, nu vor afla oamenii ! — Ei vezi, fiecare cu ale lui, care va să zică, murmură şi mai încet Şatov, aplecîndu-şi tot mai mult capul. — Şi dacă m-ai ruga, totuşi poate că ţi-aş spune, poate că ţi-aş spune ! repetă ea extaziată. De ce nu mă rogi ? Roa-gă-mă, roagă-mă bine de tot, Şatuşka, poate că ţie îţi spun ; înduplecă-mă, Şatuşka, ca să mă învoiesc eu singură... Şatuşka, Şatuşka ! Dar Şatuşka rămase mut ; timp de un minut domni tăcerea. Lacrimile se prelingeau încet, încet pe obrajii ei fardaţi ; rămăsese nemişcată, uitîndu-şi mîinile pe umerii lui Şatov, dar cu privirea dusă cine ştie unde. ■— Ei, dar ce-mi pasă mie de tine, ar fi şi păcat, se sculă brusc în picioare Şatov. Ridică-te puţin ! trase el supărat de sub mine banca şi o aşeză pe locul dinainte. Dacă vine ei să nu-şî dea seama ; e timpul să plecăm, — Despre cine vorbeşti, despre lacheul meu ? rîse deodată Măria Timofeevna. Ţi-e frică ! Ei, cu bine, oaspeţi dragi ; dar ia ascultă o clipă ce o să-ţi spun. Adineauri a trecut pe aici acest Nilîci cu Filippov, proprietarul, o barbă roşcovană ; fratele meu tocmai se repezise la mine. Numai ce văd că proprietarul ăsta pune mîna pe dînsul şi mi-l ia la rost tîrîndu-l prin cameră, iar al meu ţipă : „N-am nici o vină, pentru vina altora sufăr !" N-ai să mă crezi, ne-am prăpădit de rîs cu toţii... — Aoleo, Timofeevna, eu eram acela despre care zici tu că avea barba roşcată, eu l-am tras deunăzi de chică pe fratele tău ca să te scap ; iar proprietarul a fost la voi acum trei zile ca să se certe cu voi ; ai cam încurcat lucrurile. — Ia stai, te pomeneşti că le-am încurcat, poate că ai fast tu într-adevăr. Ei, ce să mai vorbim despre fleacuri ; parcă nu-i totuna, pentru el cine-i trage chelfăneala, zise ea rîzînd. — Să mergem, mă trase brusc de mînecă Şatov, am auzit scîrţîind portiţa ; dacă ne găseşte aici, o stîlceşte în bătăi. 11 — Dostoievski — Opere voi, 7 161 Nici n-apucarăm să urcăm pe scară sus, şi în poartă se Si auziră zbierete şi înjurături de om beat. Şatov mă introduse în camera lui şi închise uşa cu zăvorul. — Va trebui să stai cîtva timp, dacă nu vrei să izbucnească scandal. îl auzi cum zbiară, ca un porc înjunghiat, probabil iar s-a agăţat de prag ; de fiecare dată cade potic-nindu-se acolo. Şi totuşi n-am scăpat de scandal. VI Şatov rămase în spatele uşii zăvorite, ascultînd ce se petrece pe scară, şi deodată îl văzui sărind înapoi. — Vine încoace, am prevăzut, îmi şopti el furios, te pomeneşti că nici pînă-n miezul nopţii nu scăpăm de el. Se auziră cîteva izbituri puternice cu pumnul în uşă. — Şatov, Şatov, deschide ! zbieră căpitanul, Şatov. prietene .. Am venit să te salut M Şi să-ţi spun c-afară mindru soare Foc r-r-revarsă din tării. Cîntă-n codru... sindrofii. Ca să viu încoace, pui de lele, M-am trezit... de toi... sub răchitele... Ca sub vergi, ha, ha, ha ! Orice păsăruică... are sete. Aş mai bea, că nu-s vreun gorobeie, Aş mai bea... dar zău dacă ştiu ce... La dracu, cu această curiozitate prostească ! Şatov, înţelegi tu cît de frumos e să trăieşti în lume ! -— Nu răspunde, îmi şopti Şatov iar. — Deschide odată ! înţelegi tu că există ceva mai sublim decît bătaia... în omenire ; există clipe din no-obilă simţire... Şatov, eu sînt mărinimos ; te voi ierta.,. Şatov, la naiba cu manifestele, ce zici ?, 162 Tăcere. ■— Înţelegi tu, măgarule, eu sint îndrăgostit, mi-am cumpărat şi un frac, priveşte, fracul iubirii, cincisprezece ruble ; dragostea unui căpitan pretinde respectarea bunei-cuviinţe... Deschide ! urlă el sălbatic, bombardînd uşa cu pumnii. — Cară-te dracului ! strigă deodată Şatov. — Sclavule ! Sclav iobag, şi soră-ta este sclavă, sclavă şi... hoaţă ! — Iar tu ţi-ai vîndut sora. — Minţi ! Plătesc pentru altul şi ar fi destul un singur cuvînt din partea mea... Iţi dai tu seama cine e ea ? — Cine ? Şatov se apropie de uşă plin de curiozitate. — Dar înţelegi tu ? — Voi înţelege, n-ai grijă, spune, cine ? — Am curajul s-o spun ! Am curajul oricînd s-o spun în public !.... — Mă îndoiesc că vei avea curajul, îl aţîţă Şatov, făcîndu-mi semn să ascult. — Nu îndrăznesc ? — Eu aşa cred, că nu îndrăzneşti. — Nu îndrăznesc ? — Păi, vorbeşte, dacă nu ţi-e frică de pedeapsa cu bice boiereşti... Eşti un fricos şi încă te pretinzi căpitan ! — Eu... eu... ea... ea este... bîigui căpitanul cu vocea tremurătoare, emoţionată — Ei ? îşi lipi urechea de uşă Şatov. Se aşternu o tăcere de cel puţin o jumătate de minut. — Ti-că-losule ! se auzi în sfîrşit în dosul uşii. Şi căpitanul se retrase repede jos pe scară, pufăind ca un samovar, şi îrnpiedicîndu-se la fiecare treaptă. — E şiret, şi nici beat nu se trădează, se depărta Şatov de uşă. — Dar despre ce este vorba ? întrebai eu. Şatov dădu din mînă, deschise uşa ciulind iar urechea spre scară ; ascultă mult timp, coborî încetişor cîteva trepte. Şi în sfîrşit se întoarse. — Nu se aude nimic, n-a sărit s-o bată ; înseamnă că s-a prăbuşit de cum a intrat şi doarme. E timpul să pleci. — Ascultă, Şatov, ce pot deduce eu din toate astea ? -— Ei, ce vrei ! răspunse el cu un glas obosit şi dezgustat şi se aşeză la masa lui de scris. M- 163 Am plecat. Un gînd neverosimil mi se întărea tot mai mult în închipuire. Mă gîndeam cu nelinişte la a doua zi... VII Această ,,a doua zi", adică acea duminică, în care urma să se hotărască irevocabil soarta lui Stepan Trofimovici, a fost una dintre zilele cele mai importante din cronica mea. A fost o zi de surprize, care ne permise să descurcăm anumite enigme, dar care ne puse altele noi, o zi care ne dezvălui explicaţii uluitoare, dar care făcu să crească confuzia generală. Dimineaţa, după cum îi este cunoscut cititorului, trebuia să-mi însoţesc prietenul la Varvara Petrovna, potrivit poruncii acesteia, iar la ora trei după-amiază urma să fiu la Lizaveta Nikolaevna, ca să-i spun nici eu nu ştivi ce, şi s-o ajut, nici eu nu ştiu cum. între timp însă lucrurile se desfă-şurară cum nu s-ar fi aşteptat nimeni. Intr-un cuvînt, a fost o zi de coincidenţe extraordinare. începu prin aceea că eu cu Stepan Trofimovici, prezentîn-du-ne la Varvara Petrovna exact la ora douăsprezece, cum fixase ea, n-o găsirăm acasă ; nu se întorsese încă de la biserică. Bietul meu prieten era într-aşa fel dispus, mai bine zis indispus, încît acest singur fapt avu darul să-l doboare ; aproape extenuat, el se lăsă greoi pe un fotoliu din salon. I-am oferit un pahar de apă ; dar cu toată paloarea chipului său şi chiar cu tot tremurul în mîini, el refuză cu multă demnitate, între altele, ţinuta lui se distingea de data aceasta printr-o eleganţă excepţională : cămaşa, aproape de gală, din batist cu broderii, cravata albă, o pălărie nouă pe care o ţinea în mină, mănuşi noi de culoarea paiului, ba şi o adiere uşoară de parfum. De-abia ne aşezarăm, că intră Şatov introdus de valet ; nu încăpea nici o îndoială, venise tot la invitaţia formală a stăpînei. Stepan Trofimovici dădu să se ridice ca să-i întindă mîna, dar Şatov, aruncîndu-ne o privire scrutătoare, se îndreptă spre un colţ şi se aşeză acolo, fără măcar să ne fi salutat din cap. Stepan Trofimovici îmi căută ochii, speriat. 164 Ramaserăm astfel cîteva minute în deplină tăcere. Stepan Trofimovici începu la un moment dat să-mi şoptească ceva în grabă, dar eu nu-l înţelesei ; de altfel era atît de emoţionat, că renunţă îndată să mai continuie. Intră iarăşi valetul ca să îndrepte ceva pe masă ; mai exact, să vadă ce facem. Şatov i se adresă brusc, cu glas tare : — Alexei Egorîci, nu ştii cumva, Daria Pavlovna a plecat cu ea ? — Varvara Petrovna a binevoit să plece la biserică singură, iar Daria Pavlovna a binevoit să rămînă în camera ei sus ; nu prea se simte bine, raportă cuviincios şi cu voce povă-ţuitoare Alexei Egorîci. îngrijorat, bietul meu prieten îmi căută iar privirea, dar mă hotărîi să-mi feresc ochii. Deodată în faţa intrării se auzi uruit de trăsură şi ecourile surde ale unei forfoteli ce se iscă prin casă ne vesti că gazda se întorsese. Schiţarăm cu toţii mişcarea de a sări din loc, dar interveni o altă surpriză : răsună zgomot de paşi numeroşi, ceea ce însemna că gazda nu era singură, lucru care într-adevăr părea cam ciudat, întrucît chiar ea ne fixase această oră. în sfîrşit se auzi cu totul distinct că cineva vine cu o grabă ciudată, aproape în fugă ; era exclus să fie Varvara Petrovna. Şi deodată ea apăru ca purtată de vijelie, cu sufletul la gură, pradă unei tulburări teribile. în urma ei, cu pas mai lent, venea Lizaveta Nikolaevna, ţinînd-o de mînă pe Măria Timofeevna Lebead-kina ! Dacă mi s-ar fi arătat o asemenea imagine în vis, nici atunci n-aş fi crezut. Pentru a explica această surpriză cu totul de neînchipuit ar trebui să ne întoarcem cu o oră în urmă şi să relatăm mai amănunţit extraordinara peripeţie prin care trecuse Varvara Petrovna în biserică. Mai întîi, pentru această liturghie se adunase aproape tot oraşul ; mă refer bineînţeles la pătura suspusă a societăţii noastre. Se ştia că va asista pentru prima oară de la sosirea sa şi soţia guvernatorului. Notez că la noi se zvonise deja că ea era libercugetătoare şi adepta unor „noi principii". Toate doamnele ştiau de asemenea că ea va fi îmbrăcată cu o extraordinară eleganţă şi într-o toaletă foarte luxoasă ; de aceea toaletele doamnelor noastre străluceau de data aceasta prin bogăţie şi lux. Numai Varvara Petrovna era îmbrăcată ca totdeauna modest şi în negru, cum obişnuia să se îmbrace în 165 ultimii patru ani. Intrînd în biserică, ea îşi luă locul obişnuit, în stînga, în primul rînd, şi un fecior aşeză în faţa ei o pernă de catifea pentru îngenunchieri, într-un cuvînt, totul decurse ca de obicei. Se observă însă că de data aceasta în tot timpul cit ţinuse serviciul divin se rugă cu multă ardoare ; se spunea mai tîrziu, cînd totul se preciza pînă la amănunt, că lumea observase chiar şi lacrimi în ochii ei. în sfîrşit, liturghia se termină şi protoiereul nostru, părintele Pavel, ieşi ca să-şi rostească predica de sărbătoare. Predicile lui erau foarte apreciate ; la un moment dat se insistă chiar ca el să şi le publice, dar părintele ezita. De data aceasta predica lui păru nu ştiu cum foarte lungă. Şi iată că în cursul predicii sosi la biserică o doamnă cu o birjă de piaţă de modă veche, adică una din acele trăsuri pe care doamnele puteau şedea numai pe părţile laterale ţinîndu-se de centura birjarului şi clătinîndu-se la zdruncinăturile trăsurii ca un firicel de iarbă în bătaia vîntului. Asemenea birje continuă să circule şi astăzi în oraşul nostru. Oprind într-un colţ lîngă ograda catedralei, pentru că în faţa porţii de intrare staţionau numeroase trăsuri, ba erau şi jandarmi, doamna care sosise cu această birjă sări jos şi întinse birjarului patru copeici de argint. — Ţi se pare puţin, Vanea !? strigă ea, observîndu-i expresia de nemulţumire. Tot ce am, adăugă ea jalnic. — Fie, Dumnezeu cu tine, nu m-am tocmit cînd te-am luat, dădu din mînă birjarul şi o privi gîndindu-se probabil : ,,Ar fi şi păcat să te obijduiesc" ; vîrîndu-şi apoi în buzunarul de la piept portmoneul de piele, dădu bici calului şi plecă însoţit de glumele zeflemitoare ale birjarilor adunaţi acolo. Ironii şi strigăte de mirare însoţiră şi pe doamna respectivă tot timpul cît merse pînă la porţile bisericii, printre trăsurile şi lacheii care-şi aşteptau stăpînii. într-adevăr constituia ceva neobişnuit şi surprinzător pentru toţi apariţia unei asemenea persoane pe stradă într-o mulţime atît de numeroasă. Arăta bolnăvicios de slabă şi şchiopăta uşor, era tare sulemenită, cu gîtul lung neînfăşurat, fără basma pe cap, fără jacheţică, numai într-o rochie veche de culoare închisă, deşi vremea era destul de răcoroasă în această zi senină de septembrie şi sufla vîntul. Avea capul complet gol, cu părul strîns într-un noduleţ minuscul pe ceafă, iar pe partea dreaptă îşi prinsese un trandafir artificial, de felul acelora cu care sînt împodobiţi heruvimii în săptămîna floriilor. Un asemenea heruvim împodobit cu o cununa de trandafiri de hîrtie am observat cu prilejul vizitei de ieri în colţul cu icoane din camera Măriei Timoi'eevna. Unde mai pui că doamna aceasta, deşi mergea cu privirea lăsată cu modestie în jos. avea pe buze tot timpul un zîmbet şiret şi vesel. Dacă ar fi mtîrziat cîteva clipe doar. probabil că n-ar fi lăsat-o să intre în catedrală... Reuşi însă să se strecoare şi, intrînd în biserică, îşi făcu pe nesimţite loc înainte. Cu toate că predica nu fusese încă rostită decît pe jumătate si masa compactă de oameni care se afla în biserică asculta cu atenţie reculeasă şi într-o profundă linişte, cîteva perechi de ochi se îndreptară totuşi curioase şi nedumerite asupra acestei necunoscute. Ea se prăbuşi în genunchi pe treptele altarului, pleeîndu-şi chipul fardat, şi rămase aşa îndelung, probabil plîngînd ; ridieîndu-şi însă capul şi scu-lîndu-se din genunchi, îşi reveni curînd şi faţa ei se învioră, luind o expresie amuzată. Cu un aer vesel şi cu vizibilă plăcere îşi plimba privirea pe feţele celor prezenţi şi pe pereţii bisericii ; cu o deosebită curiozitate îşi aţintea privirea pe chipurile unor doamne, ridieîndu-se în acest scop chiar şi în vîrful picioarelor, ba de vreo două ori chicoti. Dar iată că predica luă sfîrşit şi preotul apăru cu crucea. Soţia guvernatorului porni prima s-o sărute, dar la doi paşi zăbovi pui.in. dorind probabil s-o lase pe Varvara Petrovna să treacă înainte ; aceasta într-adevăr înaintase prea dîrz şi cu aerul că nu vedea pe nimeni înaintea ei. Era în extrema atenţie a soţiei guvernatorului, fără îndoială, o doză de maliţiozitate evidentă şi destul de abilă în felul oi ; aşa înţelese toată lumea ; aşa înţelese probabil şi Varvara Petrovna ; dar ea continuă să înainteze, cu aerul că nu obesrvă nimic şi pe nimeni, plină de demnitate netulburată, şi după ce sărută crucea porni direct spre ieşire. Valetul în livrea îi deschidea drum, deşi toată lumea se trăsese şi-aşa pentru a-i lăsa loc de trecere. Dar iată că la ieşire, chiar pe pridvor, un «rup de oameni îmbulziţi îi bară drumul pentru cîteva clipe. Varvara Petrovna se opri şi deodată o fiinţă ciudată şi cu o înfăţişare foarte neobişnuită, femeia cu trandafirul de hîrtie în păr, strecurîndu-se printre oameni, se aplecă în faţa ei în genunchi. Varvara Petrovna, care nu se lăsa prea uşor descumpănită, mai ales în public, o privi grav şi sever. 167 i Mă grăbesc să remarc aici, cît se poate pe scurt, că Varvara Petrovna, deşi devenise în ultimii ani, cum se spunea, excesiv de economicoasă, ba chiar şi puţin zgîrcită, niciodată nu se zgîrcea la bani în ceea ce priveşte actele de filantropie. Era membră a unei societăţi filantropice din capitală. în anul cumplitei foamete ** expediase la Petersburg, pe adresa comitetului general pentru colectă de ajutorare în favoarea sinistraţilor, cinci sute de ruble, fapt care nu trecuse la noi neobservat. în sfîrşit, chiar în ultimul timp, înainte de numirea noului guvernator, iniţiase personal constituirea unui comitet local de doamne pentru ajutorarea celor mai sărace lehuze din oraş şi din întreaga gubernie. Mulţi o învinuiau de vanitate ; dar o anumită impetuozitate temperamentală a Varvarei Petrovna, dublată de o extraordinară energie şi perseverenţă, erau pe cale să învingă toate piedicile ; societatea părea aproape înfiinţată, iar ideea iniţială cîştiga teren tot mai larg, luînd în mintea entuziastă a fondatoarei forme tot mai precise : visa să întemeieze un asemenea comitet şi la Moscova şi să-i extindă încetul cu încetul activitatea în toată Rusia. Şi deodată, din cauza schimbării neaşteptate a guvernatorului, totul se opri pe loc ; iar soţia noului guvernator, se zicea, apucase să exprime în public cîteva observaţii usturătoare şi mai ales nimerite şi judicioase în privinţa ineficientei practice a însăşi ideii de înfiinţare a unui asemenea comitet, ceea ce bineînţeles cu augmentările şi înfloriturile de rigoare ajunsese deja la urechile Varvarei Petrovna. Unul Dumnezeu poate să pătrundă adîncul inimilor, dar cred că Varvara Petrovna încercă şi oarecare plăcere oprinduse astfel în faţa uşilor catedralei, deoarece urma să treacă imediat soţia guvernatorului, apoi şi toţi ceilalţi şi „las' să vadă că puţin îmi pasă de ceea ce crede ea şi de ceea ce spune despre substratul vanitos al faptelor mele filantropice. Aşa să ştie toată lumea !" ■— Ce e cu dumneata, draga mea, ce vrei să mă rogi ? o privi cu atenţie Varvara Petrovna pe femeia îngenuncheată în faţa ei. Necunoscuta se uită la ea cu nişte ochi sfioşi, ruşinaţi, aproape plini de evlavie, apoi deodată surise şi chicoti în felul ei ciudat. — Ce e cu ea ? Cine e ? Varvara Petrovna îşi plimbă întrebătoare privirea autoritară pe feţele oamenilor din jur, dar nimeni nu-i răspunse. — Eşti nefericită ? Ai nevoie de ajutor ? 168 — Am nevoie... am venit... bîigui „nefericita" cu o voce sugrumată de emoţie. Am venit numai să vă sărut mîna... şi iar chicoti. Cu acea privire candidă cu care linguşesc copiii pe cei mari, ca să obţină ceva, se întinse să prindă mîna Varvarei Petrovna, dar speriindu-se parcă îşi retrase mişcarea. — Numai pentru asta ai venit ? zîmbi Varvara Petrovna cu un aer de compasiune, dar imediat îşi scoase din buzunar portmoneul de sidef şi, luînd o bancnotă de zece ruble, o întinse necunoscutei. Femeia primi banii. Varvara Petrovna părea foarte intrigată şi nu considera probabil această persoană drept o solicitatoare de rînd. — I-a dat zece ruble, zise careva din mulţime. — Mîna dumneavoastră, vă rog ! bîigui „nefericita", apu-cînd tare cu degetele mîinii stingi, bancnota de zece ruble primită, pe care o flutura vîntul. Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, se cam încruntă şi, cu un aer grav, aproape sever, îi întinse mîna ; femeia o sărută cu veneraţie. Privirea ei recunoscătoare străluci într-un fel de extaz. Tocmai în clipa aceea se apropie soţia guvernatorului, urmată de o mulţime de doamne şi domni din protipendadă. Fără să vrea, soţia guvernatorului trebui să se oprească pentru o clipă în această îmbulzeală; ceilalţi la fel. — Dumneata tremuri, ţi-e frig ? observă deodată Varvara Petrovna şi, lepădîndu-şi de pe umeri jacheta, prinsă din zbor de valet, îşi luă de pe umeri şalul negru (destul de scump) şi cu mîiniie ei înfăşură gîtul descoperit al femeii care stătea încă în genunchi. —■ Dar scoală-te, te rog, scoală-te din genunchi! Femeia se ridică. — Unde stai ? Chiar aşa, nimeni nu ştie unde locuieşte această femeie ? se întoarse ea nerăbdătoare, privind în jur. Dar mulţimea de adineaori se împrăştiase ; erau numai chipuri de cunoscuţi, de funcţionari superiori, care priveau scena, unii cu o mirare severă, alţii cu o curiozitate vicleană şi în acelaşi timp cu o dorinţă ascursă de a asista la un mic scandal, alţii începuseră chiar să schimbe surîsuri ironice. — Mi se pare că o cheamă Lebeadkina, se găsi în sfîrşit un om săritor cu răspunsul, onorabilul şi mult respectatul nostru negustor Andreev, cu ochelari, barbă căruntă, în vestminte de croială rusească şi cu un cilindru pe care-l ţinea 169 I acum în mîini. Stă în casa lui Filippov pe strada Bogoiav-lenskaia. — Lebeadkin ? Casa Filippov ? Am auzit eu ceva... Vă mulţumesc, Nikon Semionîci, dar cine este acest Lebeadkin ? — Se zice că e un căpitan, un om pare-se cam nesăbuit. Iar dumneaei este într-adevăr surioara lui. E de presupus că a scăpat de sub supraveghere, adăugă el cu voce mai scăzută, privind-o cu înţeles pe Varvara Petrovna. — Vă înţeleg ; vă mulţumesc, Nikon Semionîci. Aşadar, draga mea, eşti doamna Lebeadkina ? — Nu ; nu sînt Lebeadkina. — Atunci poate fratele dumitale este Lebeadkin ? — Fratele meu este Lebeadkin. — Uite ce facem, te iau acum cu mine, iar de la mine te vor duce cu trăsura în familia dumitale ; vrei să mergi cu mine ? — O, da, vreau ! îşi împreună mîinile doamna Lebeadkina. — Tanti, tanti ! Ia-mă şi pe mine cu dumneata ! se auzi glasul Lizavetei Nikolaevna. Menţionez că Lizaveta Nikolaevna venise la biserică împreună cu soţia guvernatorului, iar Praskovia Ivanovna, conform recomandării medicului, plecase între timp să facă o plimbare în cupeu. Ca să nu se plictisească, îl luase cu dînsa şi pe Mavriki Nikolaevici. Liza părăsi deodată pe soţia guvernatorului şi se apropie în grabă de Varvara Petrovna. — Draga mea, ştii prea bine că eu sînt totdeauna bucuroasă să te văd, dar ce-o să spună maică-ţa ? răspunse grav Varvara Petrovna, dar se opri brusc, jenată, observînd agitaţia Lizei. . — Tanti, tanti, vreau neapărat să vin cu dumneata, o imploră ea, sărutînd-o pe Varvara Petrovna. — Muis qu'avez vous donc. Lise ! * zise cu o mirare accentuată soţia guvernatorului. — O, iartă-mă, chere cousine ** , drăguţa mea, aş vrea să mă duc la tanti, se întoarse sprintenă Liza către draga ei verişoară neplăcut surprinsă de gestul ei, şi o sărută de două ori. Oar ce-i cu dumneatn, l,ise ! (Fi.) Diagâ verişoară. (Fr.) 17(1 — Spune-i şi lui maman să vină imediat după mine Ia tanti ; maman voia neapărat, neapărat să vină la tanti, chiar adineaori mi-a spus-o şi eu am uitat să vă previn, turui Liza. Mă simt vinovată, nu te supăra, Julie... chere cousine... Tanti, sînt gata ! — Dacă nu mă iai acum, tanti, o să alerg după cupeul dumitale ţipînd ca din gură de şarpe, şopti ea repede şi disperată aproape la urechea Varvarei Petrovna ; bine că n-a auzit nimeni. Varvara Petrovna, uimită, se dădu chiar puţin înapoi, cercetînd-o cu o privire pătrunzătoare pe această fată care îşi pierduse capul. Privirea aceasta ho'cări totul : se gîndi pe loc că trebuie neapărat s-o ia cu dînsa şi pe Liza ! — Trebuie pus capăt la toate astea, lăsă ea să-i scape. Bine, te iau cu plăcere, Liza, adăugă imediat cu glas tare, bineînţeles dacă Iulia Mihailovna consimte să ţe lase, se întoarse ea direct şi cu o sinceritate demnă către soţia guvernatorului. — O, bineînţeles, n-aş vrea s-o lipsesc de această plăcere, mai ales că eu însămi... (cu ce amabilitate surprinzătoare ciripea Iulia Mihailovna) eu însămi ştiu prea bine ce zvăpăiat şi voluntar e căpşorul acestei fetiţe (Iulia Mihailovna schiţă un zîmbet fermecător)... — Vă mulţumesc din toată inima, îi spuse Varvara Petrovna cu o plecăciune ceremonioasă, plină de pondere şi prestanţă. — Cu deosebită plăcere, continuă să îngăime Iulia Mihai-lovna aproape cu entuziasm, roşindu-se cu totul de emoţie şi plăcere, şi cu atît mai mult cu cit văd că, afară de bucuria de a merge la dumneavoastră, Liza este stăpînită acum de un sentiment atît de frumos, atît de elevat, aş putea spune... compasiunea... (ea aruncă o privire asupra „nenorocitei"}... şi... chiar pe treptele lăcaşului sfînt... — Felul dumneavoastră de a privi lucrurile vă onorează, încuviinţă generos Varvara Petrovna. Cu o mişcare plină de elan, Iulia Mihailovna îi întinse mîna pe care Varvara Petrovna o atinse în treacăt cu degetele. Impresia generală fu excelenţă ; chipurile unora dintre cei de faţă se luminară de plăcere, se iviră cîteva zîmbete dulcege şi servile. într-un cuvînt, dintr-o dată tot oraşul îşi dădu seama că nu Iulia Mihailovna fusese aceea care arătase desconsiderare faţă de Varvara Petrovna şi n-o vizitase, ci dimpotrivă însăşi Varvara Petrovna o „ţinuse la distanţă pe Iulia Mihailovna, 17] în timp ce aceasta poate că ar fi alergat şi pe jos ca să-i facă vizita/ numai să fi avut convingerea că Varvara Petrovna n-avea să-i închidă uşa". Prestigiul Varvarei Petrovna crescu. — Ia loc în trăsură deci, draga mea, arătă Varvara Petrovna domnişoarei Lebeadkina trăsura trasă în acel moment în faţa lor ; ,.nenorocita" alergă bucuroasă la portiera cupeu-lui, unde o susţinu de braţ valetul ca s-o ajute să se urce. '— Cum ! Dumneata şchiopătezi ! strigă Varvara Petrovna aproape speriată şi pălind totodată. (Toată lumea observase atunci acest lucru, dar nu înţelesese nimic.) Cupeul porni. Casa Varvarei Petrovna se afla foarte aproape de catedrală. Liza mi-a povestit pe urmă că Lebeadkina, în cele trei minute cit dură călătoria, rîdea fără încetare cu rîsul ei isteric, iar Varvara Petrovna şedea „ca într-un somn magnetic", după expresia personală a Lizei. Capitolul al cincilea ŞARPELE SUBTIL Varvara Petrovna sună din clopoţel şi se aşeză în fotoliul de lîngă fereastră. ■— Ia loc aici, draga mea, indică ea Măriei Timofeevna locul în mijlocul salonului lîngă masa cea mare, rotundă. Stepan Trofimovici, ce înseamnă asta ? Poftim, uită-te la această femeie, da, uită-te, ce înseamnă asta ? ■— Eu... eu... bîigui Stepan Trofimovici... Dar apăru valetul. ■— O ceaşcă de cafea, imediat, şi cît se poate mai repede ! Cupeul să rămînă cu caii înhămaţi. — Mais, chere et excellente aviie, dans quelle inquie-tude... * exclamă cu voce pierdută Stepan Trofimovici. — Ah ! în franţuzeşte, în franţuzeşte ! Se vede dintr-o dată că e o lume selectă ! bătu din palme Măria Timofeevna, + Dar scumpă şi excelentă prietenă, în ce nelinişte... (Fr.) 172 pregătindu-se să asculte cu nesaţ o conversaţie în limba franceză. Varvara Petrovna o privi aproape cu groază. Noi toţi tăceam, aşteptînd să vedem cum se vor sfîrşi toate astea. Şatov nu-şi ridicase de loc capul, iar Stepan Trofimovici se afla într-o stare de agitaţie extremă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de toate ; transpirase la tîmple. Mă uitai la Liza (se aşezase în acelaşi colţ unde şedea şi Şatov). Privirea ei trecea scrutătoare de la Varvara Petrovna la femeia cea şchioapă şi viceversa ; pe buze îi tremura un zîmbet crispat, neplăcut. Varvara Petrovna observase acest zîmbet. între timp, Măria Timofeevna părea extaziată : cu nespusă plăcere şi fără nici o jenă examina salonul superb al Varvarei Petrovna, mobilierul, covoarele, tablourile din pereţi, plafonul sculptat în stil antic, crucifixul mare de bronz din colţ, lustra de faianţă, albumele şi obiectele de pe masă. — Şi tu eşti aici, Şatuşka ! exclamă ea deodată. închi-puieşte-ţi, te văd de cînd am venit şi mă gîndesc : nu e el ! Cum ar putea să ajungă el aici?! Şi rîse vesel. — O cunoşti pe această femeie ? se întoarse îndată către el Varvara Petrovna. — O cunosc, murmură Şatov şi schiţă o mişcare ca pentru a se ridica de pe scaun, dar rămase pe loc. — Şi ce ştii despre dînsa ? Te rog cît mai repede ! — Ce să spun... zîmbi el cu totul deplasat şi se poticni... vedeţi doar şi dumneavoastră. — Ce să văd ? Ei haide, vorbeşte ! — Locuieşte în casa unde stau şi eu... cu fratele... un ofiţer. — Ei şi ? Şatov ezită iar. — Nici nu merită să discutăm... mormăi el şi tăcu hotărît. Sforţarea de a formula acest răspuns categoric făcu să-i năvălească sîngele în obraz. — Fireşte. De la dumneata, nici nu se poate aştepta omul la mai mult ! reteză indignată Varvara Petrovna. îşi dădea acum prea bine seama că toată lumea ştie ceva, dar se şi teme de ceva, din moment ce se fereşte să răspundă la întrebările ei; i se tăinuie ceva. 173 Intră valetul care aduse pe o tavă mică de argint cafeaua, o singură ceaşcă, cum i se comandase, şi imediat, la un semnal al ei, se îndreptă spre Măria Timofeevna. —■ Draga mea, te-a cam pătruns adineaori frigul, bea mai repede şi încălzeşte-te. — Merci, făcu Măria Timofeevna. luă ceaşca şi izbucni deodată în rîs pentru faptul că îi spusese lacheului meci. Dar, întîlnind privirea severă a Yarvarei Petrovna. se intimida şi lăsă ceaşca pe masă. — Tanti, te-ai supărat cumva ? îngînă ea cu o candoare jucăuşă. — Pof-tim ? tresări şi se îndreptă ţeapănă în fotoliu Var-vara Petrovna. Ce fel de tanti îţi sînt eu ? Ce ţi-ai închipuit ? Măria Timofeevna, care nu se aşteptase la asemenea explozie de mînic, se înfiora toată, cuprinsă de un tremur mărunt, convulsiv, ca într-o criză, şi se smuci înapoi, lipindu-se de speteaza fotoliului. — Eu... eu am crezut că aşa trebuie, bîigui ea privind-o cu ochii larg deschişi pe Varvara Petrovna. Aşa vă spunea Liza. — Care Liza ? — Uite domnişoara asta, arătă cu degetul ei mic Măria Timofeevna. — Ai ajuns să-i zici pe nume, Liza ? — Dumneavoastră aşa i-aţi spus adineaori, prinse puţin curaj Măria Timofeevna. De altfel văzusem şi în vis aşa o fată frumoasă, zîmbi ea. parcă fără să vrea. Dumerindu-se, Varvara Petrovna se linişti întrucîtva ; ba schiţă şi un zîmbet la auzul ultimelor cuvinte ale Măriei Timofeevna. Aceasta, surprinzîndu-i zîmbetul, se sculă de pe fotoliu şi se apropie şchiopăfînd. — Luaţi-I, am uitat să vi-l restitui, nu vă supăraţi peniru lipsa mea de politeţe, trase ea jos de pe umerii săi şalul negru, cu care îi înfăşuiase gîtul mai înainte Varvara Petrovna. — Pune-ţi-l pe umeri şi păstreazâ-ţi-l pentru totdeauna. Aşază-te la locul dumitale şi bea-ţi cafeaua şi, te rog, să nu-ţi fie teamă de mine, draga mea, linişteşte-te. încep să te înţeleg. — Cheie umie... îşi îngădui să intervină iar Stepan Trofimovici. 174 — Ah, Stepan Trofimovici. situaţia e şi-aşa destul de complicată şi fără dumneata ; cruţă-mă cel puţin dumneata... Trage, te rog, de şnurul clopoţelului de alături... Se făcu tăcere adîncă. Privirea ei luneca bănuitoare şi enervată pe chipurile noastre. Apăru Agasa, camerista ei favorită. — Adu-mi basmaua în carouri pe care am cumpărat-o la Geneva. Ce face Daria Pavlovna ? — Nu se simte prea bine. — Du-te şi pofteşte-o să vină aici. Mai spune-i că o rog foarte mult, deşi nu se simte prea bine. în clipa aceea din încăperile de alături se auzi iarăşi un zgomot neobişnuit de paşi şi glasuri, ca şi prima oară, şi deodată apăru în prag, gîfîind şi „tulburată' Praskovia Ivanovna. Mavriki Nikolaevici o susţinea de braţ. — Dumnezeul, de-abia m-am tîrît pînă aici; Liza, nebuno, ce faci cu maică-ta ! ţipă ea punînd în acest ţipăt, după obiceiul tuturor firilor slabe, dar foarte irascibile, toată enervarea care se acumulase în ea. — Dragă Varvara Petrovna. am venit la dumneata să-mi iau fata ! Varvara Petrovna o privi pe sub sprîncene, se ridică puţin în întîmpinarea ei şi îşi ascunse cu greu ciuda. — Bine ai venit, Praskovia Ivanovna, fă-mi plăcerea şi ia loc, zise. Ştiam că o să vii. II Pentru Praskovia Ivanovna această primire nu putea constitui o surpriză. Varvara Petrovna o trata totdeauna, încă din anii copilăriei, pe fosta ei colegă de pension destul de tiranic şi, sub masca prieteniei, aproape cu dispreţ. Dar în cazul de faţă situaţia era mult diferită. în ultimele zile raporturile dintre cele două case evoluau cu repeziciune spre o ruptură completă, după cum semnalam în treacăt mai înainte. Cauzele acestui început de ruptură erau deocamdată pentru Varvara Petrovna cam misterioase, şi de aceea şi mai jignitoare ; esenţialul era însă că Praskovia Ivanovna apucase să 175 adopte faţă de dînsa o atitudine neobişnuit de trufaşă. Var-vara Petrovna se simţi bineînţeles atinsă în amorul ei propriu ; între timp începuseră să ajungă la urechile ei nişte zvonuri stranii, care de asemeni o iritau în gradul cel mai înalt, şi mai ales prin caracterul lor confuz. Varvara Petrovna era o fire dreaptă şi de o francheţe fără cusur, semeaţă, dacă s-ar putea spune astfel. Detesta pînă la dezgust insinuările misterioase, acuzaţiile şi instigările din umbră şi totdeauna prefera un război pe faţă. în orice caz, de cinci zile cele două doamne nu se mai văzuseră ; ultima vizită o făcuse Varvara Petrovna, care plecase de la „Drozdoaia" contrariată şi ofensată. Aş putea susţine fără teamă de a greşi că Praskovia Ivanovna intrase acum cu naiva convingere că Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, trebuia să se sperie de venirea ei ; acest lucru i se citea pe expresia chipului. Dar şi pe Varvara Petrovna se pare că tocmai atunci o apuca demonul mîndriei celei mai trufaşe, cînd pentru un motiv sau altul putea bănui cît de cît că cineva ar crede că ea trebuie neapărat să se simtă umilită. Praskovia Ivanovna, asemeni majorităţii persoanelor cu firea slabă, care îngăduie timp îndelungat să fie umilite fără a schiţa vreun protest, excela prin pasiunea care o îndemna să atace la cea dintîi întorsătură favorabilă a împrejurărilor. E adevărat că în acest moment era cam bolnavă, stare în care devenea totdeauna mai irascibilă. Voi adăuga, în sfîrşit, că noi toţi cei prezenţi în salon n-am fi putut stînjeni prea mult prin prezenţa noastră pe cele două pjîe-tene din copilărie, în cazul cînd între ele ar fi izbucnit o ceartă ; eram consideraţi drept oameni ai casei, dacă nu chiar şi subordonaţi. Mi-am dat seama şi nu fără teamă de acest lucru imediat. Stepan Trofimovici, care nu se aşezase încă din momentul sosirii Varvarei Petrovna, de cum auzi ţipătul Praskoviei Ivanovna, se lăsă istovit pe scaun şi cu disperare căuta să-mi surprindă privirea. Şatov se răsuci brusc pe locul lui şi mormăi ceva pe sub nas. Cred că vrusese să se ridice şi să plece. Liza se săltă uşor de pe scaun, dar se reaşeză imediat, neacordînd nici o atenţie ţipătului mamei sale, nu din cauza „firii sale recalcitrante", ci pentru că se afla evident sub puterea unei impresii puternice de cu totul altă natură. Privirea ei era aţintită acum undeva în gol, aproape absentă, încetînd să mai acorde atenţie pînă şi Măriei Ti-mofeevna. 176 III -- Uite, aici! arătă Praskovia Ivanovna un fotoliu de lîngă masă şi se lăsă greoi în el, cu ajutorul lui Mavriki Niko-laevici. Nu m-aş fi aşezat la dumneata, draga mea, dacă nu m-ar fi necăjit picioarele ! adăugă ea cu o voce gîfîită. Varvara Petrovna înălţă uşor capul, lipindu-şi degetele mîinii drepte de tîmpla dreaptă, cu un aer suferind, probabil din cauza durerii puternice pe care o simţea (tic dou-loureux *). — Dar de ce, Praskovia Ivanovna, de ce adică să nu te aşezi să mai stai la mine ? Eu m-am bucurat din partea decedatului tău soţ o viaţă întreagă de o sinceră prietenie, iar noi împreună şi ca fetişcane ne jucam încă de-a păpuşile la pensionat. Praskovia Ivanovna îşi agită mîinile. — Am bănuit eu ! Totdeauna începi cu pensionatul cînd ai de gînd să-mi reproşezi ceva, e tertipul dumitale. Iar după părerea mea toate astea sînt oratorie goală. Nu pot suferi pensionatul acesta al dumitale. — Mi se pare că ai venit foarte indispusă ; cum îţi simţi picioarele ? Uite ţi-aduce cafeaua, poftim bea şi nu te supăra. — Dragă Varvara Petrovna, vorbeşti cu mine parcă aş fi o fetiţă. Nu vreau cafea, şi gata ! Şi cu un gest enervat ea făcu din mînă semn că refuză categoric către feciorul care îi aducea cafeaua. (De altfel refuzaseră cafeaua şi toţi ceilalţi, afară de mine şi de Mavriki Nikolaevici. Stepan Trofimovici luă ceaşca, dar o lăsă alături pe masă, neatinsă. Măria Timofeevna, deşi ar fi dorit să mai bea o ceaşcă, întinse mîna, dar se răzgîndi şi refuză ceremonios, vizibil mulţumită de propria-i hotărîre.) Varvara Petrovna schiţă un zîmbet silit. — îmi vine să cred, draga mea Praskovia Ivanovna, că ţi s-a năzărit iar cine ştie ce bazaconie şi de aceea ai intrat aici atît de pornită. Toată viaţa te-ai condus numai după închipuirile tale năstruşnice. Văd că te-ai înfuriat pentru referirea mea la pensionat ; dar ţii minte cum, venind de acasă, ai încercat să convingi toată clasa cum ca te-a cerut în căsătorie * Tic maladiv. (Fr.) 177 12 husarul Şablîkin şi cum madame Lelebure te-a prins pe loc cu minciuna. Şi de fapt nu minţeai, ci te-ai lăsat tîrită de o închipuire amăgitoare. Ei hai, spune : de ce ai venit acum ? Ce ţi-ai mai vîrît în cap, care ţi-e nemulţumirea? — Iar dumneata te-ai îndrăgostit de popa, care ne preda la pension religia, na, poftim, daca eşti atît de ranchiunoasă. ha, ha, ha ! Hohotul ei de rîs veninos se înecă în tuse. — Aha, nu l-ai uitat pe popă... o privi cu ură Varvara Petrovna. Se înverzise la fată. Praskovia Ivanovna luă deodată un aer demn. — Nu -mi arde mie acum, draga mea. de rîs ; de ce mi-ai amestecat tiica în scandalul dumitale, în văzul întregului oraş. iată de ce am venit ! — în scandalul meu? se îndreptă ţeapănă şi ameninţătoare Varvara Petrovna. — Maman, te-aş ruga şi eu să fii mai moderată, zise deodată Lizaveta Nikolaevna. — Cum ai spus? se porni iar pe ţipat mama, dar se potoli brusc sub privirea scînteietoare a fiicei sale. — Cum ai putut, mamă, să vorbeşti despre nu ştiu ce scandal? se aprinse toată la faţă Liza. Am venit singură, cu îngăduinţa Iuliei Mihailovna, pentru că mă interesa să aflu povestea acestei nefericite, ca să-i pot fi cumva de foîos. —■ „Povestea acestei nefericite !" repetă lungind vorba şi cu un rîs răutăcios Praskovia Ivanovna. Dar îţi sade bine ţie să te amesteci în asemenea ..poveşti'" ? Ei bine, draga mea, ne-am săturat de despotismul dumitale ! se întoarse ea furioasă către Varvara Petrovna. Se spune, nu ştiu dacă e adevărat sau nu, ca muştruluieşti aici tot oraşul, dar se vede treaba că ţi-a venit şi dumitale rîndul ! Varvara Petrovna şedea dreaptă şi încordată, ca săgeata gata să ţîşnească din arc. Timp de vreo zece secunde o fixă pe Praskovia Ivanovna cu o privire severă, neclintită. — Ei bine, mulţumeşte lui Dumnezeu, Praskovia, că toţi cei de faţă sînt oameni de-ai casei, rosti ea în sîîrşit cu un calin răuprevestitor, ai vorbit cam mult ce nu trebuie. — Eu, draga mea, nu am de ce să mă tem de părerea lumii, ca alţii; dumneata eşti aceea care sub masca mîndriei tremuri în faţa părerii lumii. Iar faptul că toţi cei de faţă 178 sînt oameni de-ai casei e spre binele dumitale ; mai rău ar l'i fost dacă auzeau străinii. — Te-ai făcut cumva mai deşteaptă în această săptâmînă ? — Nu m-am făcut mai deşteaptă în această săptămînă, dar se vede treaba că a ieşit la iveală adevărul în această săptămînă. — Şi ce adevăr, mă rog, a ieşit la iveală în această săptămînă ? Ascultă, Praskovia Ivanovna, nu mă enerva, ci e.xplică-te îndată, te rog omeneşte : ce fel de adevăr a ieşit la iveală şi ce vrei să spui prin asta ? — Păi, iată-l adevărul, e aici, pe acest fotoliu ! arătă Praskovia Ivanovna, cu acea hotârîre disperată, care nu mai ţine seama de nici un fel de urmări, şi este minată numai de dorinţa de a lovi. Măria Timofeevna, care tot timpul o privea cu o eiuiozitate veselă, rîse fericită la vederea degetului musafirei mânioase îndreptat spre dînsa şi se foi voioasa îr, fotoliu. — Doamne Isuse Hristoase. au înnebunit cu toţii, sau ce e cu ei ! exclamă Varvara Petrovna pălind brusc şi se sprijini de speteaza fotoliului. Pălise atît de tare, incit printre cei de faţă se produse o adevărată panică. Stepan Tiot'imovici se repezi spre dînsa cel dintîi, m-am apropiat şi eu ; pînă şi Liza se ridică în picioare, dar rămase pe locul ei lingă fotoliu ; mai mult clecît toţi ceilalţi însă se sperie Praskovia Ivanovna : scoase un ţipăt, se- ridică cum putu în picioare şi aproape că strigă cu glas plîngăreţ : — Măicuţă, Varvara Petrovna- iaită-mi nerozia răutăcioasă ! Dar aduceţi careva un pahar cu apă ! — Nu mai boci le rog, Praskovia Ivanovna, şi daţi-vă la o parte, domnilor, tăceţi bine, nu e nevoie de apă ! articula Vai vara Petrovna cu glasul l'eim, deşi cam încet, şi cu buzele palide. — Măicuţo. continuă Praskovia Ivanovna lini.ştindu-se un pic, draga mea Varvara Petrovna, deşi mă recunosc vinovată de cuvintele imprudente spuse, dar am fost enervată la cuime de scrisorile acelea anonime, cu care sînt bombai rlată de nişte indivizi ; să-ţi fi scris ţie. dacă au ceva de spus despre tine, dar eu am o fiică ! Varvara Petrovna o privea mută, cu ochii larg deschişi, ascultînd cu mirare. în aceeaşi clipă se deschise neauzit uşa 179 12* laterală din colţ şi apăru Daria Pavlovna. Se opri cam nedumerită la vederea agitaţiei noastre şi-şi plimbă privirea prin salon. N-o observase probabil dintr-o dată pe Măria Timo-feevna, despre prezenţa căreia nu fusese prevenită. Stepan Trofimovici o zări cel dinţii, schiţă o mişcare precipitată, se înroşi, şi nu se ştie de ce anunţă cu glas tare : „Daria Pavlovna !", încît dintr-o dată toate privirile se întoarseră spre noua venită. — E adevărat ? E chiar Daria Pavlovna a dumneavoastră ? exclamă Măria Timofeevna. Ei bine, Şatuşka, nu-ţi. seamănă de loc surioara ! Cum se poate ca fratele ăsta al meu să spună unei fete atît de frumoase Daşka-icbaga ! Daria Pavlovna între timp se apropiase de Varvara Pe-trovna ; dar, surprinsă de exclamaţia Măriei Timofeevna, se întoarse brusc, rămînînd nemişcată în faţa scaunului şi cu privirea aţintită asupra infirmei. — Stai jcs, Daşa, zise Varvara Petrovna cu un calm ameninţător. Mai aproape, uite aşa ; poţi s-o vezi şi stînd pe scaun pe această femeie. O cunoşti ? — N-am văzut-o niciodată, răspunse încet Daşa şi, după un timp de tăcere, adăugă : Este probabil sora bolnavă a unui domn Lebeadkin. — Şi eu, draga mea, tot pentru prima oară te-am văzut acum, deşi aş fi vrut mult să te cunosc, pentru că în fiecare gest al dumitale constat o bună creştere, strigă cu înflăcărare Măria Timofeevna. Iar faptul că lacheul meu vorbeşte vrute şi nevrute, cine să-l creadă că tocmai dumneata i-ai luat banii lui, o persoană atît de binecunoscută şi atît de drăguţă ? Pentru că dumneata eşti foarte, foarte, foarte drăguţă, ţi-o spun eu ! încheie ea cu entuziasm, fluturîndu-şi mîna mică. — înţelegi ceva ? întrebă cu demnitate gravă Varvara Petrovna. — înţeleg totul... — Despre bani ai auzit ? — Probabil e vorba despre aceiaşi bani pe care eu, la rugămintea lui Nikolai Vsevolodovici, încă în Elveţia, m-am angajat să-i transmit acestui domn Lebeadkin, fratele ei. Urmă o tăcere destul de lungă. — Nikolai Vsevolodovici te-a rugat personal să i-i transmiţi ? 180 — Voia foarte mult să transmită aceşti bani, în total trei sute ruble, domnului Lebeadkin. Dar fiindcă nu-i cunoştea adresa şi aflînd că domnul Lebeadkin urmează să vină în oraşul nostru, m-a împuternicit să-i transmit eu pentru cazul cînd domnul Lebeadkin într-adevăr ar sosi. — Ce fel de bani... au dispărut ? Ai auzit ce a spus chiar acum această femeie ? — In privinţa aceasta nu mai ştiu nimic ; a ajuns la uie-chile mele cum că domnul Lebeadkin ar fi spus în public că nu i-arn predat întreaga sumă ; dar eu nu pricep despre ce anume poate fi vorba. Mi s-au încredinţat în total trei sute de ruble şi i-arn transmis trei sute de ruble. Daria Pavlovna părea că se liniştise aproape complet. Şi în general se cuvine să remarc : era foarte greu s-o uluieşti prin ceva pentru mult timp pe această fată, s-o scoţi din apele ei, oricare ar fi fost starea ei sufletească. Toate răspunsurile ea şi le formulă cumpănit, fără grabă, răspunzînd imediat tlar şi precis la fiecare întrebare, cu voce calmă, egală, fără urmă de emoţia iniţială cauzată de neprevăzut şi fără să se fi încurcat cît de cît, ceea ce ar fi constituit poate o dovadă că simte o oarecare vină. Privirea Varvarei Petrovna n-o părăsi nici o clipă în tot timpul cît vorbi. Varvara Petrovna reflectă un minut. — Ei bine, rosti ea în sfîrşit cu toată fermitatea, evident adresîndu-se celor de faţă, deşi o privea numai pe Daşa, dai ă Nikolai Vsevolodovici nu s-a adresat cu această însărcinare a lui nici chiar mie, ci te-a rugat pe tine, înseamnă, desigur, că avea motivele lui să procedeze astfel. Nu mă consider îndreptăţită să caut a afla, de vreme ce ele trebuie să constituie şi faţă de mine un secret. Dar singurul fapt că tu eşti amestecată în această chestiune îmi dă liniştea desăvîrşită în privinţa acestor motive, să ştii acest lucru, Daria, înainte de toate. Gîndeşte-te însă, draga mea, avînd cugetul absolut curat ai fi putut totuşi, necunoscînd viata, să faci vreo imprudenţă ; şi ai făcut-o luînd asupra ta sarcina contactului cu un ticălos. Zvonurile raspîndite de acest om mizerabil confirmă că ai făcut o greşeală. Voi avea eu grijă să aflu ce hram poartă acest domn, şi ca ocrotitoare a ta voi şti să te apăr. Iar acum e timpul să punem capăt la toate astea. — Cel mai bine ar fi cînd va veni el, interveni deodată Măria Timofeevna, apleeîndu-se înainte în fotoliul ei, să-l 181 trimiteţi în odăile slugilor. Lăsa-ţi-l să bată acolo cărţile cu lacheii, iar noi vom rămîne aici să bem cafea. O ceaşcă de cafea s-ar putea încă să i se trimită, dar eu îl dispreţuiesc profund. Şi ea făcu un gest expresiv din cap. — Trebuie să punem capăt, repetă Varvara Petrovna. după ce ascultă cu multa atenţie pe Măria Timofeevna. Sle-pan Troiimoviei, sună, te rog. Stepan Troîimovici apăsă pe sonerie şi deodată păşi înainte, cuprins de emoţie. — Dacă... dacă eu... bîigui el febril, roşindu-se, bîlbîin-du-se şi întierupîndu-se, dacă mi-a fost dat să aud cea mai dezgustătoare născocire sau, mai bine zis. calomnie, apoi... plin de indignare, enfin c'est un homme perdu et queique efio.se comme un joreat euade *... Se întrerupse şi nu mai termină ; Varvara Petrovna in-gusiîndu-şi pleoapele, îl privi din cap pînâ-n picioare. Intră ceremonios Alexei Egorovici. — Cupeul, porunci Varvara Petrovna. iar tu, Alexei Eforiei, pregăteşte-te s-o însoţeşti pe doamna Lebeadkina acasă. îţi va arăta ea singură unde. — De cîtăva vreme domnul Lebeadkin o aşteaptă personal pe dumneaei jos şi a rugat stăruitor să fie anunţat. — E cu neputinţă. Varvara Petrovna, se nelinişti deodată Mavriki Nikolaevici, care tăcuse tot timpul imperturbabil, făcînd acum un pas înainte ; dacă-mi îngăduiţi, nu este un om care să fie admis în societate, este... este... un om imposibil, Varvara Petrovna. — Mai aşteaptă, se întoarse Varvara Petrovna către Alexei Egorici şi acesta se făcu iar nevăzut. ■— Cest LUI homme malhonnete et je crois tneme qxie c'est un Joreat ev,ode ou qelque chose danx ce genre **. murmură iar Stepan Trofimovici, înroşindu-se iar şi neterminîndu-şi vorba. — Liza, e timpul să plecăm, anunţă cu dezgust Praskovia Ivanovna şi se ridică de la locul ei. Părea că regretă acum at, un fel de ocnaş + în bfîrşit, este un om decăzu ** E un ora necinstit şi cred chiar că e un ocnaş ceva. (Fr.) evadat. (Fr.) evadat sau asa faptul de a se fi recunoscut odinioară, cind o cuprinsese frica. drept o proastă. în timp ce vorbea Daria Paviovna ea ascultase cu buzele strînse într-o expresie trufaşă. Dar cel mai mult m-a surprins înfăţişarea Lizaveţei Nikolaevna, din clipa apariţiei Dariei Paviovna : în ochii ei sclipiră ura şi dispreţul cel mai nedisimulat. — Mai aşteaptă un minut, Praskovia Ivanovna, te rog, o reţinu Varvara Petrovna cu acelaşi calm neverosimil. Fii amabilă şi ia loc puţin ; am de gînd să spun tot ce gîndesc, iar pe tine te dor picioarele. Uite aşa, îţi mulţumesc. Adineauri mi-am pierdut cumpătul spunîndu-ţi cîteva vorbe pripite, fii drăguţă şi iartă-mă ; am procedat prosteşte şi cea dinţii o regret, pentru că în toate îmi place dreptatea. Bineînţeles, şi tu pierzîndu-ţi răbdarea ai amintit despre o anonimă. Orice afirmaţie calomnioasă anonimă merită tot dispreţul, fie chiar şi pentru singurul fapt că nu este semnată. Dacă eşti de altă părere în privinţa aceasta, nu te invidiez, în orice caz, în locul tău nu maş fi ostenit să scot asemenea fiţuică murdară din buzunar, nu m-aş fi mînjit, iar tu te-ai mînjit. întrucît însă chiar tu ai început discuţia despre acest lucru, vreau să-ţi spun că şi eu am primit acum şase zile o scrisoare anonimă, mai mult decît ridicolă. în această scrisoare un ticălos mâ asigură că Nikolai Vsevolo-dovici a înnebunit şi că eu trebuie să mă feresc de o femeie şchioapă, care „va avea de jucat un mare rol în existenta mea", am reţinut bine această expresie. Chibzuind mai temeinic şi ştiind că Nikoiai Vsevolodovici are foarte mulţi duşmani, am trimis să fie chemat un om de aici, unul diti duşmanii lui ascunşi, cel mai răzbunător şi cel mai dezgustător dintre toţi duşmanii iui, şi din convorbirea cu el m-am convins imediat de provenienţa abjectă a scrisorii anonime. Dacă te- au deranjat din cauza mea şi pe tine, sărmana mea Ptas-kovia Ivanovna, cu scrisori asemănătoare sau, cum te-ai exprimat, „ai fost bombardată", fireşte eu cea dintîi regret faptul că am fost cauza, fără nici o vină din partea mea. Iată tot ce am vrut să-ţi spun ca o explicaţie. Cu regret constat că ai obosit atît de ţâre şi nu te simţi în toată firea. De altfel sînt hotărîtă irevocabil să-l las să intre chiar acum pe acest om suspect, despre care Mavriki Nikolaevici s-a exprimat nu tocmai potrivit : că el nu poate fi admis. Mai ales Liza n-ar mai 182 avea de făcut aici nimic. Apropie-te de mine, Liza, sufletul meu, şi îngăduie-mi să te mai sărut o dată. Liza traversă încăperea şi se opri în tăcere în faţa Varva-rei Petrovna. Aceasta o sărută, o prinse de mîini, o îndepărtă puţin de ea şi o privi înduioşată, apoi o binecuvîntă cu semnul crucii şi iar o sărută. — Aşadar, adio, Liza (în glasul Varvarei Petrovna se simţiră accente de lacrimi), crede-mă, n-arn să încetez sâ te iubesc, orice ţi-ar fi hătăzit soarta de aici înainte... Dumnezeu să te aibă în paza lui. întotdeauna am binecuvîntat mîna lui dreaptă... Ar fi vrut se pare să mai adauge ceva, dar stăpînindu-se tăcu. Liza porni spre locul ei, tct aşa tăcută şi absorbită de gînduri, şi deodată se întoarse oprindu-se în faţa maică-si. — Mamă, eu nu plec încă, mai rămîn puţin la tanti, zise ea cu glas scăzut, dar în tonul potolit cu care rostise aceste cuvinte răsună o hotărîre dura ea fierul. — Dumnezeule mare, dar ce înseamnă asta ! strigă Pras-kovia Ivanovna, plesnind neputincioasă din palme. Dar Liza nu răspunse nimic, ca şi cum nici n-ar fi auzit-o ; ea se aşeză la locul ei în colţ şi îşi aţinti privirea undeva în gol. O expresie de triumf şi orgoliu licări pe chipul Varvarei Petrovna. — Mavriki Nikolaevici, m-ai îndatora mult dacă mi-ai accepta rugămintea să te duci personal să-ţi arunci ochii pe individul care aşteaptă acolo jos ; şi dacă există măcar o posibilitate oarecare de a fi admis, adu-l aici. Mavriki Nikolaevici se înclină şi părăsi salonul. Peste un minut se întoarse urmat de domnul Lebeadkin. IV. Am mai avut prilejul să vorbesc despre f⣣ illilliiiii 184 de un aspect destul de neplăcut. Cel mai mult surprindea însă în înfăţişarea lui faptul de a fi apărut acum în frac şi în cămaşă curată. „Există oameni în ţinuta cărora lenjeria curată constituie aproape o necuviinţă", obiectase Liputin la remarca amicală a lui Stepan Trofimovici, cînd acesta îi reproşase odată în glumă neglijenţa vestimentară. Căpitanul avea şi mănuşi negre, noinouţe, din care cea dreaptă, încă neprobată niciodată, o ţinea în mîna stingă, iar cea stingă, trasă probabil cu greu, fără să se poată încheia, îi acoperea pe jumătate laba lui imensă, în care mai ţinea şi o pălărie rotundă cu luciu, absolut nouă, cumpărată probabil recent de tot şi folosită pentru prima oară. Aşadar, „fracul dragostei" despre care strigase ieri lui Şatov exista în realitate. Toate acestea, adică fracul şi lenjeria, fuseseră pregătite (după cum am aflat mai tîrziu) la îndemnul lui Liputin, pentru nişte scopuri misterioase. Nu încăpea nici o îndoială că şi sosirea lui de acum (într-un cupeu de piaţă) fusese sugerată tot de altcineva ; el singur nu s-ar fi dumirit s-o facă, şi nici să se îmbrace, să se pregătească şi să se hotărască în vreo patruzeci de minute, presupunîndu-se chiar că scena de pe treptele catedralei ajunsese la cunoştinţa lui imediat. Nu era beat, dar se afla în acea stare de mahmureală grea a omului care abia s-a trezit după multe zile de beţie continuă. Părea că este deajuns să-l clatine cineva uşurel de umăr ca să se ameţească îndată. îşi luase o alură degajată la intrarea în salon, dar avu ghinionul să se poticnească chiar în uşă de covor. Măria Ti-mofeevna pufni în rîs cu mare haz. El îi aruncă o privire fioroasă şi brusc porni înainte, făcînd cîţiva paşi spre Var-vara Petrovna. — Am venit, doamnă... tună el cu glasul lui de trompetă. — Fii amabil, domnul meu, se îndreptă Varvara Petrovna în fotoliu, şi ia loc acolo pe scaun. Te vei auzi şi de acolo ; de altfel îmi va fi comod şi să te privesc. Căpitanul se opri cu privirea tîmpă aţintită înainte, dar se întoarse imediat pe loc şi se aşeză pe scaunul indicat, chiar lîngă uşă. Faţa lui trăda acum o mare nesiguranţă ; în acelaşi timp un anumit aer de insolenţ şi un fel de iritabilitate constantă se manifestau vizibil în expresia trăsăturilor lui. O frică teribilă pusese stăpînire pe el, era evident, dar se simţea atins şi în amorul lui propriu ; şi se putea lesne ghici că sub impulsul amorului propriu iritat ar fi în stare să comită, 185 la ocazie, cu toată Mea ce-l stăpînea, orice act do impertinentă. Părea că se teme pentru orice mişcare a corpului său mătăhălos Se ştie că principala suferinţă a unor asemenea personaje, nimerite printr-o întîmplare oarecare într-o societate de condiţie bună, sînt propriile lor mîini şi conştiinţa de fiecare moment că nu ştiu ce să facă cu ele. Căpitanul rămase nemişcat pe scaunul său, cu pălăria şi mănuşile în mină .şi cu privirea stupidă aţintită pe chipul sever al Var-varei Petrovna. Ar fi vrut poate să se uite mai atent în jurul său, dar nu se hotăra deocamdată. Măria Timofeevna, găsind probabil din nou că figura lui pare foarte caraghioasă, izbucni iar în hohote de rîs, dar el continua să rămînă imobil. Fără nici o milă, îndelung, un minut întreg poate, Varvara Petrovna îl ţinu astfel în această poziţie, examinîndu-l neîndurător. — înainte de toate, permite-ne să-ii cunoaştem numele de la dumnc';i'a per:.:mnl, rosti ea tărăgănat şi grav. — Căpitanul Lebeadkin, tună căpitanul. Am venit, doamnă... dădu el să iasă din încremenire, schiţuid o mişcare uşoară. — Dă-mi voie ! îl opri iar Varvara Petrovna. Această nefericită persoană, care mi-a 1 iezit atîta interes, este într-adevăr sora dumitalc ? — Soiii-mea, doamnă, care a scăpat de sub supraveghere, întrucît se află într-o asemenea stare... Aci el se încurcă ; sîngele îi năvăli în obraz. — Să nu mă înţelegeţi greşit, doamnă, se bîlbîi el groaznic. Un frate bun nu va păta... într-o asemenea stare, care va să zică, nu înseamnă, in asemenea stare... în înţelesul care adică ar compromite reputaţia... în ultimul timp... Şi se întrerupse brusc. — Domnule! ridică capul Vai vara Petrovna. — Iată în ce stare ! încheie el pe neaşteptate, arătînd cu degetul în mijlocul frunţii sale. Urmă iar o scurtă tăcere. — Şi de mult suferă astfel ? întrebă Varvara Pefrovna cu vocea puţin tărăgănată. — Stimată doamnă, am venit să vă mulţumesc pentru generozitatea arătată pe treptele bisericii, ruseşte, frăţeşte... — Frăţeşte? — Adică nu frăţeşte, ci numai în sensul că eu sînt fratele surorii mele, stimată doamnă, şi vă rog să mă credeţi, stimată 186 doamnă, se pripi el roşindu-se iar, că nu sînt. chiar atît de incult cum s-ar putea crede de la prima vedere în salonul dumneavoastră. Eu şi sora mea nu sîntem nimic, stimată doamnă, în comparaţie cu splendorile pe care le vedem aici. Dar mai sînt şi clevetitori. Lebeadkin este însă mîndru de reputaţia lui, stimată doamnă, şi... şi... am venit să vă mulţumesc... Poftim banii, stimată doamnă ! Aici el îşi smulse din buzunar portofelul, trase din el un teanc de bancnote pe care începu să le răsfoiască cu degetele tremurătoare, cuprins de un adevărat acces de nerăbdare. Se vedea că ar fi vrut cit mai repede să explice ceva, avea nevoie neapărat s-o facă ; simţind însă că zăbava aceasta cu banii îi dă o înfăţişare şi mai stupidă, îşi pierdu şi ultima stăpînire de sine : banii nu voiau să se potrivească la socoteală, degetele se încurcau şi, spre culmea ruşinii, o bancnotă verde alunecînd din portofel zbură în zigzaguri pe covor. — Douăzeci de ruble, stimată doamnă, sări el deodată cu pachetul de bani în mină şi cu faţa transpirată de atîta chin ; observînd bancnota căzută jos, dădu să se aplece ca s-o culeagă, dar, ruşinîndu-se nu se ştie de ce, renunţă cu un gest de indiferenţă din mînă. -— S-o ia personalul dumneavoastră, stimată doamnă, valetul care o va ridica să ţină minte pe Lebeadkina. -— Aşa ceva nu pot admite, spuse grăbit şi cu oarecare teamă Varvara Petrovna. — în cazul acesta... El se aplecă, ridică bancnota, se făcu roşu-vînăt la faţă şi deodată, apropiindu-se de Varvara Petrovna, îi împinse banii număraţi. — Ce e asta ? se sperie de-a binelea Varvara Petrovna, dîndu-se înapoi pe speteaza fotoliului. Mavriki Nikolaevici, eu şi Stepan Trofimovici păşirăm spre cei doi. -— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, eu nu sînt nebun, zău că nu sînt nebun ! asigura căpitanul tulburat, privind în toate părţile spre cei de faţă. — Ba cu cred, domnule, că ai înnebunit. — Stimată doamnă, toate astea nu înseamnă ceea ce vă închipuiţi ! Eu sînt desigur o verigă neînsemnată... O, stimată doamnă, sînt bogate interioarele dumneavoastră, dar sărace ale Măriei Necunoscuta, sora mea, născută Lebeadkina, dar 187 pe care s-o numim deocamdată Măria Necunoscuta, deocamdată, stimată doamnă, numai deocamdată, deoarece pentru totdeauna nu va îngădui însuşi Domnul Dumnezeu ! Stimată doamnă, i-aţi dat zece ruble şi dînsa le-a primit, dar numai pentru că i-aţi dat dumneavoastră, stimată doamnă ! Mă auziţi, stimată doamnă ? De la nimeni în lume nu ar primi această Măria Necunoscuta, altminteri s-ar cutremura în mormînd căpitanul de cavalerie, bunicul ei, ucis în Caucaz sub privirile lui Ermolov3G însuşi ; dar de la dumneavoastră, stimată doamnă, ea va primi orice. Deşi cu o mînă va primi, iar cu cealaltă vă va întinde douăzeci de ruble, ca danie pentru unul din comitetele de binefacere din capitală, a cărui membră, stimată doamnă, sinteţi... După cum şi dumneavoastră personal, stimată doamnă, aţi publicat în Curierul Moscovei37 că aveţi aici pentru oraşul nostru un registru al societăţii de binefacere, în care oricine poate subscrie. Căpitanul se întrerupse brusc ; respira greu, ca după o ispravă foarte grea. Toate aceste cuvinte referitoare la comitetul de binefacere fuseseră probabil dinainte pregătite, posibil chiar dictate de Liputin. Transpirase acum şi mai mult ; broboane de sudoare literalmente apăruseră pe tîmplele lui. Varvara Petrovna îl privea cu ochi pătrunzători. — Acest registru, zise ea cu glas sever, se află permanent jos la intrare, la portarul casei mele ; acolo puteţi subscrie dania voastră, dacă aveţi o asemenea dorinţă. De aceea te rog să-ţi ascunzi banii în buzunar şi să nu-i mai vînturi în aer. Aşa. Şi acum te mai rog să te aşezi pe locul dumitale. Aşa. îmi pare rău, stimate domn, că am greşit în privinţa surorii dumitale şi i-am dat bani considerînd-o săracă, cînd ea este atît de bogată. Un lucru nu înţeleg însă : de ce ea poate primi numai de la mine, şi de la nimeni altul n-ar accepta să primească. Ai insistat atît de mult asupra acestei chestiuni, îneît vreau să am o explicaţie absolut precisă. — Stimată doamnă, este o taină care poate fi îngropată numai în mormînt ! răspunse căpitanul. — Dar de ce ? întrebă Varvara Petrovna, cu un glas mai puţin ferm. — Stimată doamnă, stimată doamnă !... Căpitanul tăcu posomorit, cu privirea lăsată în jos şi cu mîna lipită de piept în dreptul inimii. Varvara Petrovna aştepta, fără a-şi desprinde privirea de pe faţa lui. 188 — Stimată doamnă ! zbieră el deodată. Mi-aţi îngădui să vă pun o întrebare, numai una, dar sincer, deschis, ruseşte, din toată inima ? — Te rog, s-aud întrebarea. — Aţi suferit vreodată în viaţa dumnevoastră, stimată doamnă ? — Vrei să spui că ai avut de suferit sau chiar suferi din cauza cuiva ? — Stimată doamnă, stimată doamnă ! sări el brusc iarăşi, fără să-şi dea seama probabil şi lovindu-se cu pumnul în piept. Aici, în această inimă s-au adunat atîtea, atîtea, îneît se va mira Dumnezeu însuşi, cînd se va afla la judecata de apoi! — Hm, e cam tare spus. — Stimată doamnă, eu vorbesc poate prea iritat... — Nici o grijă, voi şti eu cînd o fi cazul să te opresc. — Pot să vă mai pun o întrebare, stimată doamnă ? — Vorbeşte, te ascult. — Poate muri cineva numai şi numai din nobleţe sufletească ? — Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată o asemenea întrebare. — Nu ştiţi ! Nu v-aţi pus niciodată asemenea întrebare !! strigă el pe un ton de patetică ironie. Dacă e aşa, dacă e aşa, „Taci, inimă fără speranţă ! şi el se lovi cu putere în piept. Acum iar umblă de colo-colo prin încăpere. Trăsătura distinctivă a oamenilor de felul lui este o incapacitate totală de a-şi stăpîni, de a-şi reţine dorinţele pentru ei înşişi ; dimpotrivă, sînt minaţi de o tendinţă irezistibilă de a şi le manifesta, în toată urîţenia lor. Nimerind într-un mediu în care se simte străin, un asemenea individ începe prin a se comporta de obicei foarte timid, dar în clipa în care îi întinzi un deget nu va întîrzia să treacă imediat la atitudinea cea mai insolentă. Căpitanul se înfierbîntase, umbla prin salon, dădea din mîini, nu asculta întrebările, vorbea despre el însuşi pripindu-se peste măsură, îneît i se încîlcea şi limba, şi înghiţind apoi cuvintele sărea la fraza următoare. E adevărat că era puţin probabil să fi fost treaz ; de altfel, în apropiere se afla şi Lizaveta Nikolaevna, la care nu se uitase niciodată, dar a cărei prezenţă se pare că îl înflăcăra pîna 189 la ameţeală ; deşi nu este decît o presupunere a mea personală. Exista aşadar un motiv pentru care Varvara Petrovna, învingîndu-şi dezgustul, se hotărîse să-l asculte pe un asemenea om. Praskovia Ivanovna pur şi simplu tremura de frică, e drept fără să înţeleagă prea bine despre ce este vorba. Tremura şi Stepan Troftmovici, dar acesta dimpotrivă, pentru că era înclinat întotdeauna să înţeleagă mai mult decît ar fi cazul. Mavriki Nikolaevici stătea în picioare în poziţia unui apărător al tuturor. Liza şedea palidă şi nu-şi lua ochii larg deschişi de pe chipul căpitanului sălbatec. Şatov tâmăsese pe scaun în poza lui de pină atunci ; mai ciudat însă mi s-a părut faptul că Măria Tirnofeevna nu numai că încetase să mai rida, dar devenise deodată foarte tristă. Spri-jinindu-şi mîna dreaptă pe masă, ascultase cu o privire lungă şi melancolică peroraţia fratelui său. Numai Daria Pavlovna mi s-a părut că rămăsese cu desăvîrşire calmă. — Toate astea nu sînt decît nişte alegorii absurde, se mînie în cele din urmă Vai vara Petrovna. Nu miai răspuns la întrebarea : De ce ? Insist să-mi dai un răspuns. — N-am răspuns la acest ..de ce". Aşteptaţi răspunsul la ,,de ce"-ul dumneavoastră, zise căpitanul făcînd cu ochiul. Acest mic cuvînt „de ce" este răspîndit prin tot universul încă de la facerea lumii, stimată doamnă, şi natura toată în fitece clipă strigă creatorului ei: „De ce?" Şi iată sînt de atunci şapte mii de ani şi nu primeşte nici un răspuns. Cum ar putea aşadar să răspundă singur căpitanul Lebeadkin ? Şi ar fi just oare, stimată doamnă ? —■ Toate astea nu sînt decît prostii şi nu ceea ce aştept eu ! începu sâ-şi piardă răbdarea Varvara Petrovna. E o alegorie ; afară de asta vorbeşti prea pompos, stimate domn, ceea ce consider că este o impertinenţă. — Stimată doamnă, n-o ascultă căpitanul. Poate că aş fi vrut să mă numesc Ernest, şi totuşi sînt nevoit să suport numele grosolan de Ignat ; de ce adică, cum credeţi ? Aş fi vrut să mă numesc prinţul de Montbard, şi totuşi nu mă numesc decît Lebeadkin, de la lebădă, de ce ? Eu sînt poet, stimată doamnă, în sufletul meu sînt poet, şi aş putea să capăt o mie de ruble de la orice editor, totuşi sînt nevoit să locuiesc într-o covată, de ce, de ce ? Stimată doamnă ! După părerea mea, Rusia este un joc al naturii, şi nimic mai mult ţ .190 — Aşadar, nimic mai precis n-ai putea să-mi spui ? — Aş putea să vă recit poezia Gîudacul. stimată doamna ! — Pof -tim ? —■ Stimată doamnă, nu sint încă un nebun * Voi ajunge nebun, cu siguranţă, dar încă nu sînt! Stimată doamnă, un prieten de-al meu — o persoană de mare nobleţe sufletească — a scris o fabulă de Krîlov, intitulată Gîndacid, pot să v-o recit ? — Vrei să ne reciţi o fabulă de Krîlov ? — Nu, nu o fabulă de Krîlov vreau să vă recit, ci o l'abuiă a mea personală, compunerea mea proprie ! Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, fără să mi-o luaţi în nume de rău, că nu sînt chiar într-alît de incuit şi pervers ca să nu înţeleg că Rusia are un mare fabulist, Krîlov ■!f\ căruia ministrul instrucţiunii i-a ridicat un monument în Grădina de Vară, pentru amuzament la vîrsta copilăriei. îJ-aţi întrebat, stimată doamnă, ,,de ce ?" Răspunsul se află în tîlcul acestei fabule, scris cu litere de foc ! — Să auzim fabula dumilale. — .4 fost odată un gîndac, Vrednic de gîndăcescul neam, Şi nimeri el tam-niiwm Într-un pahar cu viuacărie... — Doamne, ce-i asta ? exclamă Varvara Petrovna. — Asta înseamnă că în zilele de vară, SG apucă să explice căpitanul, dînd teribil din mîini, cu iritarea unui autor întrerupt din lectura operei sale, cînd adică într-un pahar se adună multe muşte, se produce, adică, o muscărie, orice guguman înţelege, nu mă întrerupeţi, nu mă întrerupeţi, veţi • vedea mai departe... (şi dădea mereu din mîini). Cercă să-ţi facă loc noul venit, Dar muştele se revoltară. Că şi aşa mulţimea lor dădea pe-ajară, Ba si lui Jupiter s-au jeluit. Numai că-n toiul sfadei lor Se arătă, acolo binişor Blajinul ??ioş Nikifor... N-am scris încă sfîrşitul, dar n-are nici o importanţă. Vă spun aşa ! se înfierbîntă căpitanul. Nikifor ia paharul şi, cu 191 toate strigătele de protest, răstoarnă toată comedia asta în lighean, cu muşte şi cu gîndac cu tot, ceea ce trebuia de mult să facă. Un lucru observaţi însă, stimată doamnă, gîn-dacul nu protestează ! Iată răspunsul la întrebarea dumneavoastră : „De ce?" proclamă el triumfător. „Gîndacul nu pro-tes-tează !" în ce-l priveşte pe Nikifor, el reprezintă natura, adăugă căpitanul, la fel de repezit, şi, mulţumit de sine, porni să se preumble prin salon. Varvara Petrovna se înfurie. — Dar despre ce fel de bani este vorba, dă-mi voie să te întreb, trimişi chipurile de Nikolai Vscvolodovici şi care nu ţi-au fost predaţi integral, căci aşa pretinzi dumneata mi se pare, îndrăznind să învinuieşti o anumită persoană care face parte din casa mea ? — Calomnie curată ! zbieră Lebeadkin, ridicîndu-şi într-un gest dramatic mîna dreaptă. — Nu, nu este o calomnie. — Stimată doamnă, există circumstanţe care-l silesc pe om să îndure mai curînd dezonoarea în propria lui familie, decît să spună cu glas tare adevărul. Căpitanul Lebeadkin va şti să tacă, stimată doamnă! Părea orbit total ; era cuprins de un soi de inspiraţie ; se simţea în centrul atenţiei , în faţa ochilor săi tulburi mijea o anumită întruchipare. Ajunsese la un punct cînd ar fi vrut să jignească pe cineva, să facă o mîrşăvie, să-şi arate puterea. — Stepan Trofimovici, fii amabil şi sună, rugă Varvara Petrovna. — Lebeadkin e şiret, stimată doamnă ! făcu el din ochi cu un zîmbet dezgustător. E şiret, dar nu e lipsit nici el de slăbiciuni, are şi el un prag al pasiunilor ! Acest prag îl întruchipează bătrînul şip de husar, odinioară cîntat de Denis Davîdov M. Şi uite, cînd ajunge să se afle în pragul pasiunii, stimată doamnă, se poate întîmpla să trimită o scrisoare în versuri, o scrisoare super-bă, dar pe care după aceea ar fi vrut s-o primească înapoi cu preţul unor lacrimi vărsate o viaţă întreagă, pentru că este violat sentimentul frumosului. Dar păsărică, o dată luîndu-şi zborul, n-o mai prinzi de coadă i Ei bine, în acest prag/stimată doamnă, în acest prag, Lebeadkin ar fi putut poate scăpa o vorbă şi despre o domnişoară nobilă, in chip de nobilă indignare a unui suflet re192 voltat de jigniri, şi uite, de acest fapt profită calomniatorii săi. Dar Lebeadkin e şiret, stimată doamnă ! în zadar îl pîndcşte un lup feroce, turnîndu-i băutură clipă de clipă în aşteptarea finalului ; Lebeadkin nu va spune nimic, iar pe fundul sticlei în loc de cele aşteptate apare de fiecare dată Şiretenia lui Lebeadkin ! Destui însă, o ! destul ! Stimată doamnă, apartamentele dumneavoastră somptuoase sînt demne să aparţină celei mai nobile persoane, dar gîndacul nu se plînge ! Remarcaţi, aşadar, remarcaţi, în cele din urmă, că el nu se plînge şi recunoaşteţi în el un suflet mare ! în aceeaşi clipă de jos de la parter se auzi sunetul clopoţelului şi aproape imediat apăru Alexei Egorîci, care zăbovise să vină la chemarea lui Stepan Trofimovici. Bătrînul şi încercatul servitor, contrar ţinutei lui de obicei grave şi demne, părea acum foarte tulburat. — Nikolai Vsevolodovici a binevoit să sosească în acest moment şi vine încoace, anunţă el răspunzînd privirii întrebătoare a Vai varei Petrovna. Mi s-a întipărit în memorie în mod deosebit înfăţişarea ei din acea clipă : păli mai întîi, dar imediat după aceea ochii ei seînteiară. Se încorda dreaptă în fotoliu, cu o expresie de extraordinară hotărîre în ochi. încolo toată lumea a rămas înmărmurită. Sosirea cu totul neaşteptată a lui Nikolai Vsevolodovici, care urma să sosească abia peste o lună poate, păru ciudată nu numai prin surpriza cu care se producea, ci mai ales prin faptul de a fi coincis cu acest moment atît do fatidic. Pînă şi căpitanul rămase stană de piatră în mijlocul salonului, privind cu gura căscată şi cu o înfăţişare total ncroadă spre uşă. Şi iată că, din salonul vecin, o încăpere mare şi lungă, se auziră apropiindu-se în grabă paşi iuţi, mărunţi ; aveai impresia că cineva aleargă pe nişte rotile şi deodată în salon năvăli în fugă nu Nikolai Vsevolodovici, ci un tînăr cu toiul necunoscut celor prezenţi. V îmi îngădui să mă întrerup aici ca să înfăţişez măcar în cîtcva trăsături fugare pe acest pei-sonaj apărut atît de brusc. 103 13 — Dosloievski — Opere voi. 7 Era un om tînăr, în vîrstă de aproximativ douăzeci şi şapte de ani, de statură depăşind puţin înălţimea mijlocie, cu părul rar blond şi în plete destul de lungi, cu mustăţile şi barba în smoculeţe prizărite. îngrijit îmbrăcat, curat, chiar după moda zilei, dar fără o eleganţă pretenţioasă ; la prima vedere puţin adus din spate şi neîndemînatec, şi totuşi nici urmă de gîrboveală ori stîngăcie, ci foarte degajat în mişcări. Producea impresia unui om original, cu toate că ulterior toată lumea la noi fu de acord că are maniere foarte civilizate şi o conversaţie întotdeauna la locul ei. Nimeni n-ar fi spus că este urît, dar chipul lui nu plăcea nimănui. Conformaţia capului puţin alungit spre ceafă şi turtit uşor de ambele părţi dădea figurii sale o expresie cam ascuţită. Avea fruntea înaltă şi îngustă, iar trăsăturile feţei mărunte; ochiul pătrunzător, nasul mic şi ascuţit, buzele lungi şi subţiri. Expresia feţei părea că trădează o stare a sănătăţii şubredă, bolnăvicioasă, dar nu era decît o aparenţă. Pe obraji şi sub pomeţi avea un fel de cută uscată, ceea ce îi imprima un aer de convalescenţă după o boală grea. Şi lotuşi era complet sănătos, vînjos şi niciodată n-a fost bolnav. Mersul şi mişcările le avea pripite, dar nu se grăbea nicăieri niciodată. Părea că nimic n-ar putea să-l facă să-şi piardă cumpătul ; în orice circumstanţe şi în orice societate el rămînea acelaşi. Era plin de sine, personal însă nu-şi dădea seama de acest lucru cîtuşi de puţin. Vorbea repede-, precipitmdu-se, în acelaşi timp cu multă siguranţă şi prezenţă de spirit. Cu toată precipitarea aparentă, ideile sale erau perfect ordonate, clare şi precise, amănunt cu deosebire izbitor. Se exprima uimitor de limpede ; cuvintele lui se rostogoleau înşiruindu-se într-o succesiune curgătoare ca nişte rnărgeluşe netede, întotdeauna bine potrivite şi întotdeauna gata să vă servească. La începu! acest lucru place, dar cu timpul începe să dezguste, tocmai din cauza acestei exprimări prea clare, din cauza acestei cursivităţi prea lejere a unor cuvinte întotdeauna gata să se reverse. Ai impresia la un moment dat că limba lui are o conformaţie specială, neobişnuit de lungă şi subţire, foarte roşie, cu vîrful extrem de ascuţit şi într-o continuă mişcare automată. Şi iată-l pe acest tînăr năvălind acum vijelios în salon şi, mă credeţi, pînă acum am rămas cu ideea că începuse să vorbească încă în încăperea vecină şi a intrat chiar aşa cu 194 vorba în gură. într-o clipită l-am şi văzut postat în faţa Varvarei Petrovna. — ...închipuiţi-vă, Varvara Petrovna, ■ l-am auzit turuind cu multă volubilitate, intru cu gîndul să-l găsesc aici venit de cel puţin un sfert de oră ; căci a sosit de o oră şi jumătate ; ne-am întîlnit la Kirillov, el a plecat înainte cu o jumătate de oră direct spre casă, spunîndu-mi să vin şi eu peste un sfert de oră... — Dar despre cine este vorba ? Cine ţi-a spus să vii aici ? îl interogă Varvara Petrovna. ■—• Nikolai Vsevolodovici, cine ? ! E posibil să nu vă fi informat nimeni pînă acum despre sosirea lui şi să aflaţi abia în clipa aceasta ? Bagajul său trebuia doar să ajungă aici mult mai înainte, cum de nu vi s-a spus ? înseamnă că eu cel dintîi vă aduc această veste. Totuşi ar fi bine poate să fie trimis cineva să-l caute, deşi sînt sigur că va apare îndată şi poate chiar exact în momentul corespunzător anumitor prevederi şi, după cum aş putea eu să judec, anumitor calcule ale sale. Aici el îşi roti privirea prin salon şi cu atenţie deosebită zăbovi asupra căpitanului. Ah, Lizaveta Niko-laevna, sînt foarte bucuros să vă întîlnesc chiar din primul meu pas aici, sînt fericit să vă strîng mîna, zbură el către Lizaveta Nikolaevna, ca să prindă mîna ce-i fusese întinsă cu zîmbet vesel de Liza, şi pe cît îmi dau seama nici prea stimata Praskovia Ivanovna nu şi-a uitat, se pare, „profesorul", ba nici nu este supărată pe el, aşa cum se supăra mereu în Elveţia. Dar cum se simt aici picioarele dumneavoastră, Praskovia Ivanovna, şi se adevereşte recomandarea consultului specialiştilor elveţieni în ce priveşte clima din patrie ? Poftim ? Prişniţe ? Probabil că au un efect binefăcător. Cît am regretat eu, Varvara Petrovna (se întoarse el iar), că nu am reuşit să ajung la timp atunci în străinătate pentru a vă prezenta personal omagiile mele şi a-mi exprima respectul, afară de faptul că aveam atîtea şi atîtea să vă comunic... Am scris aici bătrînului meu, dar el, după obiceiul său de totdeauna, se pare... — Petruşa ! strigă Stepan Trofimovici, revenindu-şi într-o clipită din încremenirea care îl cuprinsese ; plesnind riin palme, se repezi să-şi îmbrăţişeze fiul. Pierre mori eajant *, * Copilul meu. (Fr.) 13* 195 să şlii că nu te-am recunoscut ! şi îl slrînse în braţe lacrirnînd. — Ei, lasă. lasă, fără gesturi ; ajunge, ajunge, te rog, murmură grăbit Pctruşa, înccrcînd să scape de îmbrăţişarea ba-trînului. — întotdeauna ra-sra simţit vinovat fală do tine ! — Ei bine, ajunge ; vorbim noi mai pe urmă. Ştiam eu că o să începi cu efuziuni sentimentale. Fii mai lucid, te rog. — Dar nu te-am văzu: de zece ani i — Cu atît mai puţin sînt motivele pentru efuziuni... — Mon enfant! — Bine, bine ; te cred că mă iubeşti ; iu-ţi mîinile de pe mine. Incomodezi pe ceilalţi... Iată-l şi pe Nikolai Vscvolo-dovici; dar lasă-mă, lasă-mă, te rog ! Nikolai Vsevolodovici într-adevăr apă; usc în salon ; intră încet şi pentru o clipă EO opri în uşă, cuprinzind într-o priviri: calmă întreaga adunare. Ca şi acum patru ani, cinci l-am văzut pentru prima oară. am fost la tel de uimit şi de data această, de la cea dinţii privire. Nu-l uitasem de loc ; dar există se parc chinuri care eu fiecare apariţie îţi relevă parcă ceva nou. ce n-ai observat pînă atunci, cu toate că îe-ai mai văzut poate şi de-o sută de ori. Aparent era acelaşi, aşa cum l-am cunoscut cu ani în urmă : la fel de elegant, la i'eJ de grav, cu acelaşi mers impunător ca şi atunci, ba .şi ia fel de tînăr poate. Zîmbetul lui uşor, tot atît de satisfăcut de sine, păstrase aceaşi afabilitate de circumstanţă ; privirea la fel de severă, îngîndurată şi oarecum distrată. Intr-un cuvînt, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri. Un singur lucru mă izbi totuşi : înainte, chiar era socotit un bărbat frumos, faţa lui într-adevăr ..semăna cu o mască", ca să folosesc expresia unor doamne răutăcioase din societatea noastră. Acum însă, nu ştiu de ce, chiar de la întîia privire, ei mi se păru cu adevărat un bărbat de o frumuseţe incontestabilă, îneît nici într-un caz nu se putea susţine că faţa lui seamănă cu o mască. Poate pentru că faţa aceasta devenise ceva mai palidă dccît altădată şi ceva mai slăbită parcă? Sau poate că în ochii lui sclipea acum licărul unui gînd nou ? — Nikolai Vsevolodovici ! strigă Varvara Petrovna încoi-dîndu-se dreaptă în fotoliu, dar fără să se ridice, şi oprindu-l cu un gest poruncitor. Aşteaptă o clipă ! 190 Dar pentru a explica întrebarea teribilă care urma imediat după acest gest şi această exclamaţie, întrebare a cărei posibilitate n-aş fi întrevăzut-o nici chiar la Varvara Petrovna, îl voi ruga pe cititor să-şi amintească de firea ei în general, aşa cum s-a manifestat toată viaţa, şi îndeosebi de temperamentul extraordinar de impulsiv al Varvarei Petrovna în anumite momente critice. îl rog de asemenea să ţină seama că. în ciuda tăriei sale sufleteşti excepţionale şi a unei considerabile doze de luciditate şi de simţ practic, ca să zic aşa, gospodăresc, pe care-l poseda, în viaţa ei nu lipsiră totuşi şi destule momente în voia cărora se lăsase brusc şi cu desăvîrşire şi. dacă-mi este permis să mă exprim astfel, fără nici o reţinere. îl rog de asemenea să ia în consideraţie şi faptul că momentul acesta într-adevăr putea constitui pentru dînsa unul din acele momente în care se concentrează brusc, ca întrun focar, toată esenţa vieţii, tot ce existase în trecut, tot prezentul, ba poate chiar şi viitorul. Voi reaminti apoi în treacăt şi despre scrisoarea anonimă la care se referise atît de iritată în discuţia aprinsă cu Praskovia Ivanovna, deşi trecuse mi se pare sub tăcere ultima parte din conţinutul acestei scrisori; nu este exclus că tocmai acolo se ascundea dezlegarea-motival care determină posibilitatea unei întrebări de felul aceleia pe care o adresă fiului ei cu atîta vehemenţă. — Nikolai Vsevolodovici, repetă ea accentuînd cuvintele cu glasul ferm, în care răsunau notele dure ale unei cumplite ameninţări. Te rog, să-mi spui imediat, fără să te mişti din acel Ioc : este adevărat că această nenorocită, această şchioapă, iat-o stă acolo, priveşte-o ! E adevărat că femeia aceasta este... soţia dumitale legitima ? Mi-a rămas întipărită în memorie prea bine această clipă ; eî nici nu clipi din ochi, uitîndu-se ţintă la maică-sa ; pe faţa lui nu se văzu nici o schimbare. în sfîrşit, un surîs calm şi indulgent oarecum îi învioră chipul şi, fără a rosti un cuvînt măcar, el se apropie încet de maieă-sa, îi luă mîna, o duse respectuos la buze şi o sărută, şi într-atît era de puternică influenţa lui constantă şi de neînvins asupra mamei sale, îneît ea nici nu îndrăzni să-şi retragă mîna. îl privea ţintă, concentrată asupra acestei singure întrebări şi, după toată înfăţişarea ei încordată la ultima limită, se vedea că încă o 197 clipă şi ea nu va mai fi în stare să mai suporte această incertitudine. Dar el continua să tacă. Sărutîndu-i mîna, el cuprinse încă o dată cu privirea întreaga asistenţă şi, tot aşa fără grabă, se îndreptă direct spre Măria Timofeevna. E foarte greu să descrii expresia de pe chipul oamenilor în anumite momente. Eu personal, de pildă, am reţinut că Măria Timofeevna, cu respiraţia tăiată de teamă, se ridică în picioare în întîmpinarea lui, împreunîndu-şi mîinile ca într-un gest de implorare ; dar îmi revine totodată în memorie şi neasemuitul extaz din privirea ei, un extaz nebun, care îi desfigura aproape chipul, un extaz pe care oamenii cu greu îl suportă. Sau poate că era şi una şi alta : şi teamă şi extaz ; dar ţin minte că am schiţat o mişcare ca s-o susţin (mă aflam chiar lîngă dînsa), findcă mi se păruse că în aceeaşi clipă va leşina. — Nu mai poţi rămîne aici, îi spuse Nikolai Vsevolo-dovici cu un glas blînd, melodic, şi ochii lui se luminară de o duioşie neobişnuită. Stătea în faţa ei în cea mai cuviincioasă poză şi fiecare mişcare a lui trăda cel mai sincer respect, într-o semişoaptă grăbită, aproape sufocîndu-se, sărmana bîigui : — Dar se poate... acum... să cad în genunchi în faţa dumitale ? — Nu, aşa ceva chiar de loc nu se poate, zise el cu un zîmbet superb, încît o făcu şi pe ea să zîmbească fericită. Cu acelaşi glas melodios şi îndemnînd-o cu duioşie, ca pe un copil, el adăugă grav : Gîndeşte-te că eşti o domnişoară, iar eu, deşi sînt prietenul dumitale cel mai devotat, sînt totuşi o persoană străină ; nu-ţi sînt nici soţ, nici tată, nici logodnic. Du-mi aşadar mîna şi să mergem ; te voi conduce pînă la cupeu şi, dacă îmi îngădui, chiar eu te voi însoţi pînă acasă. Ea îl ascultă şi îşi plecă capul, reflectînd parcă —• Să mergem, zise ea apoi cu un suspin şi-i întinse mîna. Dar aici avu un mic ghinion. întorcîndu-se probabil cam imprudent, ea calcă cu toată greutatea pe piciorul său cel bolnav şi scurt, într-un cuvînt căzu pe o coastă pe fotoliu şi, poate dacă nu se lovea de fotoliu, s-ar fi prăbuşit pe duşumea. El o prinse repede şi o susţinu, o apucă apoi de braţ şi cu multă grijă şi atenţie o conduse spre uşă. Ea se simţi probabil foarte amărită de căderea ei pentru că părea jenată, roşind 198 şi ruşinîndu-se. Cu privirea în pămînt, şchiopătînd tare, ea îl urmă aproape atîrnînd de braţul lui. Şi aşa, la braţ, ieşiră din salon. Liza, am văzut prea bine, nu se ştie de ce, dădu să sară de la locul ei, în timp ce ei plecau ; cu o privire fixă îi urmări pînă-n uşă. Apoi se lăsă iar tăcută în fotoliu. Trăsăturile ei se contractară însă într-o grimasă convulsivă ca la atingerea unei reptile dezgustătoare. In tot timpul cît ţinu această scenă între Nikolai Vsevo-lodovici şi Măria Timofeevna, toată lumea rămase mută de uimire ; s-ar fi putut auzi şi zborul unei muşte ; dar în clipa cînd uşa se închise în urma lor, toţi deodată începură să vorbească. VI De fapt nu se prea auzeau vorbe în explozia aceea de glasuri, mai mult exclamaţii răzleţe. Am şi uitat întrucîtva succesiunea schimbului de cuvinte, pentru că s-a produs o zăpăceală nemaipomenită. Exclamă ceva în franţuzeşte Stepan Trofimovici plesnindu-şi palmele, dar Varvara Petrovna n-avea timp de dînsul. Pînă şi Mavriki Nikolaevici articula ceva repezit şi cu vocea sacadată. Cel mai surescitat era însă Piotr Stepanovici; cu gesturi largi, făcea eforturi desperate s-o convingă pe Varvara Petrovna de ceva, dar mult timp n-am putut înţelege de ce anume se agită. Se adresa şi Pras-koviei Ivanovna, şi Lizavetei Nikolaevna, ba în toiul înflăcărării strigă în treacăt şi tatălui său ceva, într-un cuvînt era într-o fierbere continuă învîrtindu-se prin tot salonul. Varvara Petrovna, roşie la faţă, sări la un moment dat de la locul ei strigînd Praskoviei Ivanovna : ,,Ai auzit, ai au;.it tu ce a spus el chiar acum acestei fete?" Dar Praskovia Ivanovna era incapabilă să mai răspundă ; nu fu în stare decît să bîiguie ceva, dînd din mînă. Biata femeie era copleşită de propriile ci griji : necontenit îşi întorcea capul spre Liza, privind-o cu o teamă inexplicabilă, dar să se ridice şi să plece n-ar fi îndrăznit cit timp nu se ridica şi fiică-sa. între timp căpitanul, care din clipa cînd apăru Nikolai Vsevolo-dovici arăta foarte speriat, vădi clar intenţia s-o şteargă 199 neobservat, am băgat de seamă bine acest lucru, dar Pioir Stcpanovici îl prinse de mînă şi nu-l lăsă să plece. — Este necesar, absolut necesar, îi tot dădea el din gură, rostogolindu-şi cu o stăruitoare persuasiune cuvintele, ca nişte mărgele, în faţa Varvarei Petrovna, care se reaşezase între timp în fotoliul său şi, ţin minte, îl asculta cu aviditate ; în cele din urmă, el îşi atinse scopul cucerindu-i toată atenţia. — Este necesar, Varvara Petrovna. Vedeţi doar şi singură că avem de-a face aici cu o neînţelegere şi după toate aparenţele cu nişte lucruri ciudate, dar de fapt foarte clare, limpezi şi simple ca bună ziua. Înţeleg foarte bine că n-am nici o dezlegare să povestesc şi poate că apar carn ridicol, insistînd în această privinţă. Dar, în primul rînd, însuşi Nikolai Vsevo-lodovici nu atribuie acestei chestiuni cine ştie ce importanţă şi, în definitiv, există şi cazuri în care îi vine greu omului să se hotărască pentru o explicaţie personală, ba este chiar absolut necesar ca altcineva, o terţă persoană, să facă acest lucru, întrucât îi vine mai uşor să vorbească despre unele chestiuni mai delicate. Credeţi-mă, Varvara Petrovna, că Nikolai Vscvolodovici nu-i de loc de condamnat pentru faptul că n-a răspuns la întrebarea dumneavoastră de acum printr-o explicaţie categorică, deşi chestiunea în sine este cu totul minoră ; o ştiu încă din timpul şederii sale la Petersburg. De altfel tot cazul acesta nu poate dccît să-l onoreze pe Nikolai Vsevolodovici, dacă este neapărat nevoie să recurgem la acest cuvînt vag ,,onoare"... — Vrei să spui că ai fost martor la vreun incident care a ocazionat., această neînţelegere ? întrebă Varvara Petrovna. — Martor şi participant, confirmă grăbit Piotr Stcpanovici. — Dacă-mi dai cuvîntul că asta nu va răni delicateţea lui Nikolai Vsevolodovici şi sentimentele pe care ştiu că le nutreşte faţă de mine, întrucît el nu-mi ascunde ni-mic... şi dacă totodată eşti convins că procedînd asiilel ii vei face chiar plăcere... — Negreşit aşa va fi. şi tocmai de acera socot că îmi fac şi cu cu aceasta o datorie deosebit de placată. Sînt convins că el însuşi m-ar fi rugat să fac asta. Părea destul de stranie şi în afară de orice uzanţă socială o asemenea dorinţă stăruitoare a acestui domn, picat parcă din cer, să relateze istoriile altuia. Dar izbutise s-o prindă în 200 undiţă pe Varvara Petrovna atingînd punctul cel mai sensibil. Pe atunci încă nu cunoşteam caracterul acestui om şi cu ;dit mai puţin intenţiile Iui. — Să auzim, încuviinţă Varvara Petrovna. pe un ton circumspect şi rezervat, vizibil necăjită de aceasiă îngăduinţă a sa. — Istoria ca atare e scurtă ; şi dacă vreţi, de fapt nici nu este o istorie în sensul adevărat al cuvîntului. se porni Piotr Stepanovici să-şi răsfire şuvoiul de cuvinte, ca nişte mărgele. Un romancier, neavînd altă treabă, ar fi putut confecţiona şi. un roman. O întîmplare destul de nostimă, Praskovia Iva-novna, şi eu sînt convins că Lizaveta Nikolaevna o va ascui'a cu interes, deoarece găsim în ea multe lucruri dacă nu chiar minunate, în orice caz bizare. Acum cinci ani. la Petersburg, Nikoîai Vsevolodovici a cunoscut pe acest om, iată-î, e aici în. faţa dumneavoastră, domnul Lebeadkin. care stă acum cu gura căscată şi intenţionase pare-se s-o şteargă neobservat. Scuza-ţi-mă, Varvara Petrovna. Dar nu te sfătuiesc s-o ştergi din loc, domnule fost funcţionar din fostul departament al aprovizionării (după cum vezi, te ţin minte foarte bine). Şi cu şi Nikolai Vsevolodovici cunoaştem prea bine toate matrapazlîcurile dumitale de aici, pentru care, nu uita acest lucru, va trebui să dai socoteală. încă o dată vă cer SCUIÎO, Varvara Fe-trovna. Pe atunci Nikolai Vsevolodovici îl numea pe domnul acesta Falstaff al său ; ceea ce vrea să însemne probabil (explică el deodată) că e vorba de un vechi personaj, un caracter burlesque, de care toată lumea rîde şi care permite tuturor să rîdă de el, numai bani să iasă. Nikolai Vsevolodovici ducea pe atunci la Petersburg o viaţă, ca să zic aşa, în batjocură, n-aş putea să găsesc un alt cuvînt mai potrivit ca s-o definesc, pentru că omul acesta nu se lăsa pradă deziluziei niciodată şi desconsidera orice ocupaţie. Vorbesc numai de acea perioadă, Varvara Petrovna. Acest Lebeadkin avea o soră, persoana care a stat aici pînă adineauri. Fratele şi surioara n-aveau nici un adăpost şi trăiau acîuindu-se pe la străini. El bătea caldarîmul sub arcadele magazinelor de la Gostinnîi Dvcr, totdeauna îmbrăcat în fosta lui redingotă de uniformă, acosta trecătorii mai spilcuiţi şi tot ce aduna dădea pe băutură. Iar surioara lui se hrănea ca păsările cerului. Se angaja prin diferite case mizere, ca să-şi ţină într-un fel zilele. Un sodom îngrozitor ; aş vrea să trec peste tabloul acestei existenţe de 201 unghere, existenţă în care se complăcuse pe atunci din excentricitate şi Nicolai Vsevolodovici. Numai despre perioada de atunci vorbesc. Varvara Fetrovna ; iar expresia ,.cxcenhici-tate" îi aparţine lui personal. Nu avea de ascuns cine ştie ce lucruri faţă de mine. Mademoiselle Leboadkina, care într-un timp avusese repetate ocazii să-l vadă pe Nikolai Vsevoloclo-vici, rămase profund impresionată de înfăţişarea lui. Era, ca să zic aşa, un diamant pe fondul mizer al vieţii acestei fete. Nu mă pricep la descrierea sentimentelor, de aceea voi trece peste asta ; dar nişte oameni păcătoşi au luat-o imediat în rîs şi batjocură, ceea ce o făcu să cadă într-o adîncă tristeţe. în general, acolo toată lumea îşi bătea joc de dînsa, dar ea nici nu prea lua în seamă toate acestea. Mintea ei încă pe atunci nu era în perfectă ordine, deşi nu chiar în starea de acum. E de presuspus, şi sînt destule temeiuri pentru asta, că în copilărie, datorită nu ştiu cărei binefăcătoare, era aproape să capete o educaţie frumoasă. Nikolai Vsevolodovici nu-i dădea nici o atenţie şi se mulţumea să joace preferans cu nişte funcţionari — dintrun pachet soios, pe un sfert de copeică. într-o zi însă, cînd batjocura lor întrecuse orice măsură, el (fără a mai întreba de ce şi pentru ce) îl prinse pe unul din aceşti funcţionari de guler şi-i dădu drumul jos de la etajul doi pe fereastră. Nici urmă de indignare cavalerească în favoarea inocenţei ultragiate nu se făcu simţită cu acest prilej ; toată operaţia aceasta se desfăşură în. hazul general şi cel mai mult rîdea Nikolai Vsevolodovici. Cînd totul se termină cu bine, cei doi se împăeară şi se apucară de băut punci. în schimb ea, inocenţa ultragiată, nu uită acest lucru. Bineînţeles, rezultatul a fost zdruncinarea definitivă a facultăţilor ei mintale. Repet, nu sînt meşter în a descrie sentimente, dar cred că în esenţă aici este vorba de un vis. Iar Nikolai Vsevolodovici, ca un făcut, aţîţa şi mai mult acest vis : în loc să i îdă, el începu să-i arate acestei maăemoiselle Lebeadkina un respect neobişnuit. Ki-rillov. care era de fai.ă (un original nemaipomenit, Varvara Petrovna, şi un om dintr-o bucată ; poate că îl veţi cunoaşte vreodată, se află acum aici), şi uite acest Kirillov, care de obicei tăcea mereu, se aprinde deodată, mi-aduc aminte foarte bine acest lucru, şi-i spune lui Nikolai Vsevolodovici că o tratează pe această doamnă ca pe o marchiză şi cu aceasta îi dă ultima lovitură. Mai adaug că Nikolai Vsevolodovici îl respecta pe acest Kirillov. Şi ce credeţi că i-a 202 răspuns : „îţi închipui cumva, domnule KiriJlov, că-mi bat joc de ea ; te rog să mă crezi că o respect cu adevărat, pentru că ea e mai bună decît noi toţi" ; dar, ştiţi, a spus-o cu tonul cel mai serios. Adevărul este că în aceste două-trei luni, afară de bună ziua şi Ia revedere, n-a schimbat de fapt cu ea nici un cuvînt. Eu, care am fost mereu de faţă, ţin minte foarte bine că ea ajunsese să se iluzioneze atît de tare, îneît începuse să-l considere un fel de logodnic al ei, care nu îndrăznea s-o „răpească" numai pentru că avea mulţi duşmani şi întîmpina piedici din partea familiei sau altceva în genul acesta. Ce s-a mai rîs şi pe chestia asta ! S-a terminat prin aceea că, urmînd să plece încoace, Nikolai Vsevolodovici a dat dispoziţie ca cineva să aibă grijă de întreţinerea ei şi i-a fixat şi o pensie anuală destul de măricică, de vreo trei sute ruble, mi se pare, dacă nu şî mai mult. într-un cuvînt, să zicem că toate acestea au fost un amuzament, fantezia unui om obosit prea devreme ; admitem în sfîrşit că a fost, cum zicea Kirillov, o nouă experienţă a unui om blazat cu scopul de a afla pînă unde poate fi dusă o infirmă pe jumătate nebună. „Dumneata, zicea el, anume ţi-ai ales pe cea mai nevolnică fiinţă, pe această sărmană infirmă, veşnic expusă la batjocuri şi bătăi, ştiind mai ales că fiinţa aceasta se prăpădeşte de o dragoste ridicolă pentru dumneata ; şi te-ai apucat să-i zăpăceşti capul numai pentru plăcerea de a vedea ce va rezulta !" în definitiv, ce vină are omul dacă unei femei ţicnite i s-a năzărit aşa ceva, cînd, notaţi acest lucru, el nu schimbase cu ea nici două fraze în tot acest timp ! Există, Varvara Petrovna, lucruri despre care nu numai că nu se poate vorbi în mod inteligent, dar despre care nici nu este inteligent să te apuci să vorbeşti. Hai să zicem, dacă vreţi, că e o ciudăţenie, dar mai mult decît atît nu-mi imaginez ce s-ar mai putea spune ; şi totuşi ne este dat să vedem acum ce istorie s-a brodat din acest mic episod... îmi este cunoscut în bună parte, Varvara Petrovna, ce so petrece aici. Povestitorul se întrerupse brusc cu intenţia vizibilă de a se adresa lui Lebeadkin, dar Varvara Petrovna îl opri ; era într-o stare de extremă exaltare. — Ai terminat ? întrebă ea. — Nu încă ; dar pentru ca tabloul să fie mai complet aş fi vrut, dacă îmi îngăduiţi, să pun citeva întrebări acc&tui 203 domn... Veţi afla îndată despre ce este vorba, Varvara PeUrovna. — Ajunge, mai pe urmă, opreşte-to pentru o clipă, te rog. t>, ce bine am făcut lăsîndu-te să vorbeşti! — Şi remarcaţi, Varvara Petrovna, reluă cu vioiciune Piotr Stepanovici, putea oare Nikolai Vsevolodovici singur să vă explice acest lucru adineauri, ca răspuns la întrebarea dumneavoastră formulată poate prea categoric ? — O da, prea categoric ! — Şi n-am avut eu dreptate, sustinînd că în unele cazuri îi c mai uşor unei terţe persoane să explice decît celui direct vizat ? —■ Da, da, aşa este... doar într-o singură privinţă te-ai înşelat şi cu regret observ că persiţi în această eroare. — Se poate ? Cum anume ? ■— Vezi... dar mai bine să iei loc, Piotr Stepanovici. — Voia dumneavoastră, mă simt chiar puţin obosit ; vă mulţumesc. îşi trase îndată un fotoliu întorcîndu-l în aşa fel ca să stea între Varvara Petrovna şi Praskovia Ivanovna lîngă masă şi cu faţa spre domnul Lebeadkin, pe care nu-l slăbea din ochi raci o clipă. — Greşeşti cînd numeşti asta „excentricitate''... •— O, dacă numai asta e... — Nu, nu, aşteaptă puţin, ii opri Varvara Petrovna. pre-gătindu-se probabil să se lanseze într-o peroraţie lungă şi entuziastă. Piotr Stepanovici observă îndată acest lucru şi-şi ascuţi atenţia. — Nu, asta a fost ceva mult mai mult decit o „excentricitate" şi, crede-mă, ceva aproape sfînt! Un om mîndru şi prea de timpuriu jignit, ajuns să ducă viaţa în „bătaie de joc", despre care ai amintit în remarca dumitale atît de subtilă, într-un cuvînt, prinţul Harry, cum 1-a comparat admirabil Stepan Trofimovici la un moment dat şi cu care m-aş declara întru totul de acord, dacă n-ar fi semănat încă mai mult cu Hamlet, cel puţin după părerea mea. — Et VGUS avez raison *, observă cu emoţie gravă Stepan Troiimovici, Şi aveţi dreptate. (Fr.) 204 — Iţi mulţumesc. Stepan Trofimovici, dumitale, în mod deosebit, iţi mulţumesc şi mai ales pentru încrederea neclintită în Nicolas, în generozitatea lui sufletească şi înalta lui menire. Cu încrederea aceasta mi-o întăreai şi pe a mea, ori de cîte ori că do am pradă îndoielii. — CV:ere, cheve... Stepan Trofimovici făcu un pas înainte, c!ar se opri, socotind probabil că e primejdios să o întrerupă. — Şi dacă Nicolas (continuă Varvara Petrovna, tărăgă-nincl rostirea cuvintelor pe un ton aproape cîntat) l-ar fi avut în preajma lui pe Horaţiu al său, calm, superb în smerenia lui — o altă expresie admirabilă a dumitale, Stepan Trofimovici — poate că de mult ar fi iost salvat de acest trist şi ..năprasnic demon al ironiei'1, care 1-a chinuit toată viaţa. (Excelenta expresie, demonul ironiei, tot dumitale îţi aparţine, Stepan Trofimovici). Nicolas însă n-a avut niciodată parte de Horaţio, nici de Ofelia. N-o avea decît pe maică-sa, clar ce poate să facă o mamă singură şi în asemenea împrejurări? Ştii, Piotr Stepanovici, mi se pare acum întru totul de înţeles că o fiinţă ca Nicclas a putut să apară chiar şi în asemenea spelunci despre caro mi-ai povestit. îmi închipui acum cu toată claritatea această luare în ..bătaie de joc" a vieţii (o foarte reuşită expresie a dumitale !), această sete nepotolită de contraste, acest fond sumbru al tabloului pe care el apare ca un diamant, de asemenea după comparaţia dumitale, Piotr Stepanovici. Şi iată-l întîlnind acolo o fiinţă nedreptăţită de toii, o infirmă semidementă, şi totuşi însufleţită poate de sentimente foarte nobile ! — Hm, da, să zicem. — Şi cu toate astea vi se parc de neînţeles că el nu-şi bate joc de dînsa, ca toţi ceilalţi i Vai, ce oameni ! Vi se pare de neînţeles că ci o apără împotriva celor care o nedreptăţesc şi-i arată stimă „ca unei marchize1' (acest Kiriliov probabil că are un dar excepţional de a înţelege profund sufletul omenesc, deşi nici el nu 1-a înţeles pe Nicolas !). Şi dacă vreţi, tocmai din cauza acestui contrast s-a iscat nenorocirea ; dacă nefeiicita s-ar fi aflat într-un alt mediu, poate că nici n-ar fi ajuns pină ia un asemenea stadiu de exaltare în iluziile ei. Numai o femeie, o femeie, poate înţelege acest lucru, Piotr Stepanovici, şi ce rău îmi paie că dumneata... 203 adică, nu că nu eşti femeie, dar că cel puţin faţă de acest caz nu ai firea unei femei, ca să înţelegi ! — Adică în sensul că nu există rău fără bine, înţeleg, înţeleg, Varvara Petrovna. E ca şi în religie : cu cît mai rău trăieşte omul sau cu cît este mai oropsit ori mai sărac întreg poporul, cu atît mai dîrz şi mai fervent visează el la răsplata din rai, iar dacă se mai ostenesc pentru asta şi o sută de mii de preoţi, aţîţînd acest vis şi speculîndu-l, atunci... vă înţeleg, Varvara Petrovna, fiţi liniştită. — De fapt, nu e tocmai aşa. Dar ia spune-mi, te rog : crezi cumva că Nicolas, pentru a stinge un asemenea vis în acest organism nenorocit (de ce Varvara Petrovna a folosit aici cuvîntul „organism", n-am înţeles), trebuia neapărat să rîdă şi el de dînsa şi să se poarte faţă de ea ca şi ceilalţi funcţionari ? Nu-mi îmchipui ca dumneata să refuzi a recunoaşte acel sentiment de compasiune superioară, acea vibraţie nobilă a organismului său întreg, care l-au făcut pe Nicolas să răspundă cu atîta gravitate lui Kirillov : „Eu nu rîd ele dînsa". Ce răspuns nobil, sfînt i — Sublime *, murmură Stepan Trofimovici. — Şi vă rog să notaţi, el nu este chiar atît de bogat, cum şi-ar fi putut închipui cineva ; bogată sînt eu, şi nu el ; iar pe atunci el nu accepta de la mine aproape nimic. — înţeleg, înţeleg toate astea, Varvara Petrovna, dădu semne de nerăbdare Piotr Stepanovici. — O, dar e chiar firea mea ! Mă recunosc în Nicolas. îmi este atît de familiară această tinereţe, acest clocot răscolitor de impulsuri nestăpînite, ameţitoare, cumplite... Şi dacă ne vom cunoaşte cîndva mai de aproape, Piotr Stepanovici, ceea ce eu personal aş dori-o sincer, mai ales că îţi sînt atît de recunoscătoare astăzi, poate că vei înţelege atunci ceea ce... — O, vă rog să mă credeţi, la rîndu-mi doresc... murmură cu vocea sacadată Piotr Stepanovici. — Vei înţelege atunci acel impuls, care te face ca în această orbire a sentimentului de generozitate să-ţi opreşti deodată ochii asupra unui om chiar şi nedemn de tine în toate privinţele, care nu te înţelege cîtuşi de puţin, este gata să te chinuiască la orice prilej şi pe care, in ciuda celei mai evidente realităţi, să-l transformi într-un fel de ideal, să-l * Sublim. (Fr.) 208 iei drept întruchiparea unui vis al tău, să-ţi concentrezi asupra lui toate speranţele, să te închini în faţa lui, să-l iubeşti o viaţă întreagă, absolut fără să ştii pentru ce, sau poate tocmai pentru faptul că el n-o merită... O, cum am suferit eu toată viaţa, Piotr Stepanovici ! Stepan Trofimovici, a cărui faţă trăda o expresie îndurerată, îmi căuta privirea ; dar m-am eschivat la timp. — ...Şi încă recent, recent de tot — o cît de vinovată mă simt eu în faţa lui Nicolas !... Nici n-ai să mă crezi dacă îţi spune ce hărţuită am fost din toate părţile ; m-au chinuit toţi, toţi : şi duşmanii, şi intriganţii, şi prietenii; poate prietenii mai mult decît duşmanii. Cînd mi-au adresat prima din aceste abjecte scrisori anonime, poate n-ai să mă crezi, Piotr Stepanovici, nici n-am mai găsit în mine suficientă forţă pentru a răspunde cu dispreţ la toată răutatea aceasta... Niciodată, niciodată nu-mi voi ierta această slăbiciune ! — Am şi auzit cîte ceva despre scrisorile anonime de aici, se învioră brusc Piotr Stepanovici, aflu eu cine sînt, nici o grijă. — Dar nici nu-ţi închipui ce intrigi s-au ţesut aici ! Au copleşit-o pînă şi pe sărmana noastră Praskovia Ivanovna, dar pentru ce şi pe dînsa, mă rog ? Am fost poate astăzi prea nedreaptă cu tine, draga mea Praskovia Ivanovna, adăugă ea într-un generos elan de înduioşare, dar nu şi fără o ironie triumfătoare. — Vai, draga mea. murmură Praskovia Ivanovna în silă, după mine, ar trebui să se pună capăt acestor discuţii ; s-a vorbit destul... şi o privi sfioasă pe Liza, care se uita ţintă la Piotr Stepanovici. — Iar finţa aceasta sărmană şi nefericită, scrîntita aceasta care şi-a pierdut totul, păstrîndu-şi însă inima, aş vrea acum s-o înfiez, strică deodată Varvara Petrovna, este o datorie a mea, pe care am de gînd s-o împlinesc cu sfinţenie. începînd chiar de astăzi o iau sub ocrotirea mea ! — Şi va fi foarte, foarte bine dintr-un anumit punct de vedere, se însufleţi de tot Piotr Stepanovici. Scuzaţi-mă, adineauri nu terminasem încă. Mă gîndesc la ceea ce aţi spus despre ocrotire. Inchipuiţi-vă, cînd a plecat atunci Nikoîai Vsevolodovici (reiau în continuare exact momentul la care mă oprisem, Varvara Petrovna), acest domn, da, da, acest domn Lebeadkin imediat şi-a închipuit că are tot dreptul să 207 dispună în întregime de ajutorul fixat surorii lui ; şi într-adevăr a dispus. Nu ştiu precis cum anume rînduise totul Nikolai Vsevolodovici atunci, dar peste un an, în străinătate, aflînd ceea ce se petrece, a fost nevoit să-şi schimbe dispoziţiile anterioare. Nu cunosc nici în această privinţă toate amănuntele, le veţi afla de la dînsul, dar ştiu un lucru : persoana în cauză a fost internat într-o mănăstire, în condiţii foarte confortabile, dar sub o supraveghere amicală, înţelegeţi ? Şi ce credeţi că întreprinde domnul Lebeadkin ? Face mai întîi toate încercările ca să afle unde a fost ascunsă sursa lui ele venituri, adică surioara ; recent de tot îşi atinge scopul : o scoate din mănăstire, invocînd nu ştiu ce fel de drepturi, şi o aduce direct aici. O ţine în mizerie, nu-i dă nimic de mîncare, o bate, o tiranizează, în sfîrşit nu ştiu pe ce căi primeşte din partea lui Nikolai Vsevolodovici o sumă considerabilă pe care o iroseşte într-o beţie continuă, iar în loc de recunoştinţă recurge la o provocare impertinentă faţa de Nikolai Vsevolodovici, formulînd nişte pretenţii absurde, ame-ninţîndu-l să-l dea în judecată în cazul că nu va plăti pensia direct lui în mînă. în felul acesta darul benevol al lui Nikolai Vsevolodovici se transformă într-un fel de bir, vă puteţi imagina ? Domnule Lebeadkin, este adevărat toi ceea ce am spus eu acum aici ? Căpitanul, care stătuse tot timpul tăcut, cu ochi lăsaţi în pămînt, făcu doi paşi înainte mroşindu-se ca racul. — Piotr Siepanovici, eşti crud faţă de mine, bîigui el scurt. — Cum adică sînt crud cu dumneata, de ce ? Dai să lăsăm asta : chestiunea cruzimii sau blîndeţii o discutăm noi mai tîrziu ; acum te rog numai, să-mi răspunzi la prima mea întrebare : este adevărat tot ce am spus eu acum aici, sau nu ? Dacă crezi că nu este adevărat poţi s-o declari imediat. — Eu... ştii şi dumneata, Piotr Stepanovici... bîigui căpitanul şi amuţi încurcat. E de notat că Piotr Stepanovici şedea în fotoliu picior peste picior, iar căpitanul stătea în faţa lui în cea mai respectuoasă poziţie. Ezitările domnului Lebeadkin mi se pare că nu prea îi plăcură lui Piotr Stepanovici ; faţa lui se contractă într-o convulsie răutăcioasă. — Nu cumva ai avea într-adevăr să declari ceva ? privi el cu tîlc ascuns pe căpitan. în cazul acesta fă bine şi vorbvşte, toată lumea vrea să te audă. 208 -— Ştii prea bine, Pictr Stepanovici, că n-am ce declara. — Ba nu ştiu nimic, şi aud asta pentru prima dată ; de ce n-ai putea să declari ? Căpitanul tăcea cu privirea lăsată în pămînt. — Ingădui-rni să plec, Piotr Stepanovici, zise el hotărîi. — Da, însă nu mai înainte ca dumneata să dai un răspuns precis la întrebai ea mea: este adevărat tot ce am spus eu? — E adevărat, zise surd Lebeadkin. ridieîndu-şi ochii asupra călăului său. li trecuseră năduşclile şi pe Umple îi apărură broboane de transpiraţie, — Totul este adevărat ? — Totul este adevărat. — Mai ai ceva de adăugat, să faci vreo obiecţiune ? Dacă crezi că noi te nedreptăţim, spune-o ; protestează, declari cu glas tare că eşti nemulţumit. — Nu, n-am nimic de spus. — L-ai ameninţat recent de tot pe Nikolai Vsovolodoviei ? — Aici... aici e de vină mai mult băutura. Piotr Stopa-novici. (El îşi înălţă deodată capul) Piotr Stepanovici ! Dacă onoarea familiei şi ruşinea nemeritată la care a fost expusă inima vor da ţipăt în faţa lumii, şi atunci oare este vinovat omul ? zbieră el în neştire, izbucnind ca mai adineaori. — Dar acum dumneata eşti treaz, domnule Leix"ad';iri ? îl ţintui cu o privire pătrunzătoare Piotr Stepanovici. — Sint... treaz. — Ce înseamnă aceste fraze despre onoarea familiei şi ruşinea nemeritată de inimă ? — Nu mă refer la nimeni, nu m-ani gî.iclit la nimeui. Numai la mine... se prăbuşi din nou căpitanul. — Am impresia că te-au jignit expresile mele cu privire la dumneata şi la purtarea dumitale ? Eşti prea irascibil, domnule Lebeadkin, dar îţi atrag atenţia că eu încă n-arn în...ceput să vorbesc despre purtarea dumilale aşa cum su înfăţişează ea cu adevărat. Voi vorbi şi despre purtarea dumitalu în adevărata ei înfăţişare. E posibil s-o şi spun, dar deocamdată n-am atins această chestiune în adevărata ei înfăţişare. Lebeadkin tresări, uitîndu-se cu ochi înnebuniţi la Pioti1 Stepanovici. — Piotr Stepanovici, abia acum încep să mă trezesc ! — Hm. eu sint acela care le-am trezit ? 200 — Da dumneata m-ai trezit, Piotr Stepanovici, şi am dormit patru ani sub un nor negru suspendat deasupra capului meu. Pot să plec. în sfîrşit, Piotr Stepanovici ? — Acum poţi să pleci, dacă Varvara Petrovna nu va ga^i necesar... , . - An Ea dădu numai din mîini în sensul ca nu are nimiv. de ^Căpitanul salută din cap, făcu doi păţi spre uşă, apoi se opri brusc, îşi lipi mîna de piept în dreptul inimii, vnnd sa spună ceva dar nu mai scoase nici o vorbă şi se repezi aiaia. Chiar în uşă însă se ciocni cu Nikolai Vsevolodovici ; acesta se dădu deoparte; căpitanul se zgribuli într-un mod cam ciudat în faţa lui şi rămase împietrit pe loc, neputînd să-şi ia ochii de pe chipul lui, ca un iepure sub privirea unui şarpe boa. Aşteptînd un pic, Nikolai Vsevolodovici îl dădu uşor m lături cu mîna şi intră în salon. VII Părea bine dispus şi calm. Poate că i se întîmpb^e ceva deosebit de plăcut, necunoscut încă nouă ; în orice caz era vizibil foarte mulţumit. - - M.-; ^ oi ierta oare vreodată, Nicolas? nu se putu stăpîni Varvara Petrovna, ridieîndu-se grăbită în întîmpiaarea lui. Dar Nicolas rîse voios. — Exact aşa cum am crezut ! strigă el glumeţ cu bonomie. Văd că ai aflat totul. Plecînd de aici mă gîndcam în cupeu : „Trebuia cel puţin să istorisesc măcar ceva, p;i nu plec aşa !" Dar amintindu-mi că a rămas aici Piotr Stepanovici, mi-a dispărut orice îngrijorare. Spunînd asta el aruncă o privire fugară prin încăpere. — Piotr Stepanovici nc-a povestit un vechi episod din viaţa petersburgheză a unui om bizar, reluă entuziasmată Varvara Petrovna, a unui om capricios şi nesăbuit, dar întotdeauna generos în sentimentele sale, întotdeauna nobil ca ui. adevărat cavaler... __ Cavaler ? Chiar pînă acolo aţi ajuns ? rîse Nicolas. Totuşi sînt foarte recunoscător lui Piotr Stepanovici de data 210 aceasta pentru graba lui (aici el schimbă cu acesta o privire fulgerătoare). Trebuie că ştii, maman. că Piotr Stepanovici e împăciuitorul tuturor ; este roiul, boala lui, marota lui, şi chiar l-aş recomanda în mod special din acest punct de vedere. îmi închipui cam ce a putut el să vă turuie, pentru că el realmente turuie cînd povesteşte ; capul lui e o adevărată cancelarie. Notaţi ca, în calitate de realist, el n-ar putea să spună un neadevăr şi că adevărul i se pare mai preţios decît succesul... Bineînţeles afară de unele cazuri speciale, cînd succesul pentru el este mai scump decît adevărul. (Spunînd acest lucru el nu contenea să-şi plimbe privirea prin încăpere). Aşadar, e limpede, maman, că nu este cazul ca dumneata fă-mi ceri iertare şi că dacă s-a comis cine ştie ce nebunie, asta numai eu am făcut-o, asta arată în cele din urmă că ou sînt totuşi un nebun, trebuie doar să-mi menţin reputaţia do care rnă bucur aici. Cu a--este vorbe el îşi îmbrăţişa duios mama. •—■ In orice caz, chestiunea aceasta este închisă, totul s-a spus, şi am putea prin urmare să schimbăm subiectul, adăugă el, şi accente seci răsunară în glasul lui. Varvara Petrovna sesiză îndată aceste accente ; dar exaltarea ei nu trecuse, ci dimpotrivă. —• Nu te aşteptam decît peste o lună, Nicolas ! ■ — Bineînţeles, îţi voi explica totul, maman, acum însă... Şi el se îndreptă spre Praskovia Ivanovna. Dar ea abia îşi întoarse spre el capul, deşi cu o jumătate de oră înainte fusese uluită de apariţia lui. Avea acuma alte griji : din clipa în care ieşise căpitanul şi se ciocnise în uşă cu Nikolai Vsevolodovici, Liza se pornise pe rîs, la început discret, apoi tot mai clocotitor şi sacadat, îneît devenea din ce în ce mai distinct şi mai zgomotos. Se roşise toată. Contrastul cu dispoziţia ei sumbră de mai înainte era izbitor. în timp ce I**ikolai Vsevolodovici vorbea cu Varvara Petrovna, ea, prin-tr-un semn din mînă, îl chemase de vreo două ori pe Mavriki Nikolaevici, voind parcă să-i şoptească ceva, dar în momentul cînd acesta se apleca, ea se pornea pe rîs ; s-ar fi putut crede că rîde tocmai de bietul Mavriki Nikolaevici, deşi în realitate părea că încearcă să se stăpînească dueîndu-şi batista la gură. Cu aerul cel mai candid şi plin de francheţe, Nikolai Vsevolodovici o salută. 211 14* — Te rog să mă scuzi, răspunse ca pripii, dumneata... dumneata desigur l-ai văzut pe Mavriki Nikolaevici... Doamne, eşti inadmisibil de înalt, Mavriki Nikolaevici! Şi iar o pufni rîsul. Mavriki Nikolacviei într-adevăr era un om înalt, dar nu de o statuia chiar inadmisibilă. — Dumneata... ai sosit de .mult ? murmură ea siSpînin-du-se iar, ba şi jenată oarecum, dar cu privirea semtoietoare. — Cam de vreo două ore, răspunse Nicolas. uitîndu-se la ea atent. E do notat că se menţinea în timpul acestei conversaţii în marginile unei curtoazii rezervate, dar lăeindu-se abstracţie de această curtoazie, chipul lui trăda o expresie de totală in-riii'erenţă şi poate chiar apatie. — Şi unde ai de gînd să stai ? — Aici. Varvara Petrovna o urmărea pe Liza şi brusc o străful-gerâ un gînd neaşteptat. — Şi unde ai fost, Nicolas, pînă acum în aceste două orc ? zif;e ea apropiindu-se. Trenul soseşte la ora zece. — L-am dus mai întîi pe Piotr Stepanovici la Kirillov, iar cu Piotr Stepanovici m-am întîlnit în Matveovo (cu vreo trei staţii îpainte) şi ne-am continuat drumul în acelaşi vagon. — Aşteptam la Matvecvo de dimineaţă, interveni Piotr Siepunovici, vagoanele din urmă de la trenul nostru săriseră de pe şină. puţin rămăsese să nu-mi strivesc picioarele. — Să-ti striveşti picioarele ! strigă Liza. Maman, maman. şi noi am vrut săptămâna trecută să plecăm la Matvcovo. ne strivea şi nouă picioarele ! — Doamne fereşte ! se cruci Praskovia Ivanovna. — Maman, maman,, draga mea m-aman, să nu te speiji. ducă într-adevăr o să-mi frîng cu adevărat picioarele ; cu mine se poate întîmpla oneînd, chiar şi matale o spui, fiindcă zilnic călăresc ca o nebună. Mavriki Nikolaevici, ai să mă însoţeşti ca să mă duci la braţ şchioapă ? hohoti Liza iar. Dacă se va întîmpla aşa ceva, nu voi permite nimănui să ma conducă, afară de dumneata, poţi fi sigur de asta. Să zicem că îmi voi frînge un singur picior... Dar fii drăguţ şi spune-mi că o vei considera o fericire. — Ce mai fericire, cu un singur picior ? răspunse grav Haviiki Nikolaevici încruntîndu-so. 212 ! — în schimb ai să mă conduci singur şi nu va mai fi nimeni altul! — Chiar şi atunci tot dumneata ai să mă conduci, Liza-veta Nikolaevna, murmură şi mai grav Mavriki Nikolaevici. — Dumnezeule, a vrut să facă un calambur! strigă aproape îngrozită Liza. Mavriki Nikolaevici, să nu mai îndrăzneşti să te aventurezi pe această cale ! Ca să vezi ce egoist eşti. Sînt convinsă, spre cinstea dumitale, că în cazul de faţă te ponegreşti singur; dimpotrivă : de dimineaţă şi pînă seara mă vei asigura că fără un picior am devenit şi mai interesantă! Un singur lucru va fi ireparabil, dumneata eşti nemăsurat de înalt, iar eu fără un picior voi deveni prea scundă, cum ai să mă conduci atunci la braţ, nu ne vom potrivi ! Şi Liza izbucni iar într-im rîs nervos. Spiritele şi aluziile ci erau plate, clar se pare că în acea clipă nu-i ardea de glorie. — Isteric, îmi şopti Piotr Stepanovici, ar ii bine să-i aducă cineva un pahar cu apă. Ghicise bine ; după un minut toată lumea se agita în jurul ci, cineva adusese apă. Liza îşi îmbrăţişa mama sărutînd-o fierbinte, plîngea pe umărul ci şi imediat dădea capul înapoi, o privea ţintă în faţă, şi începea iar să rîdă cu hohote. Izbucni în plîns, în cele din urmă, şi maman. Varvara Petrovna le luă repede în apartamentul ei, şi dispărură după uşa din care ieşise în salon mai înainte Daria Pavlovna. Dar nu zăboviră acolo decît foarte puţin, vrea patru minute, nu mai mult... încerc să-mi reconstitui acum în memorie fiecare amănunt din ultimele minute ale acelei dimineţi memorabile. Am reţinut bine că rămînînd singuri, fără doamne (rămăsese în salon numai Daria Pavlovna, care nu se mişcase din locul ei), Nikolai Vsevolodovici trecu pe lingă fiecare dintre noi salu-tîndu-ne, pe toţi afară de Şatov, care stătea ca şi înainte în colţul său, aplecat şi mai mult şi cu privirea aţintită mereu în podea. Stepan Trofimovici încercă o conversaţie foarte spirituală cu Nikolai Vsevolodovici, dar acesta se îndreptă grăbit spre Daria Pavlovna. In acest timp însă îl intercepta aproape cu forţa Piotr Stepanovici şi, trăgîndu-l la fereastră, începu să-i şoptească repede ceva foarte important probabil, judecind după expresia feţei şi gesturile cu care îşi însoţea 21C şoapta. Nikolai Vsevolodovici în schimb îl asculta aproape impasibil şi distrat, cu zîinbetul lui protocolar pe buze, iar spre sfîrşit chiar şi cu un aer do nerăbdare, voind parcă să scape cit mai repede do interlocutorul său. Se depărta de fereastră exact în momentul cînd se întoarseră doamnele noastre ; Varvara Petrovna o aşeză pe Liza în locul pe care stătuse înainte, asigurîndu-le că trebuie să mai stea neapărat măcar vreo zece minute să-şi revină şi că aerul proaspăt n-ar fi prea favorabil acum nervilor zdruncinaţi. Arăta o grijă deosebită faţă de Liza, aşezînduse chiar alături de ea. Piotr Stepanovici, eliberat de conversaţia cu Nikolai Vsevolodovici, veni în grabă la ele şi începu o conversaţie vioaie, veselă. Şi chiar în acel moment Nikolai Vsevolodovici se apropie în cele din urmă de Daria Petrovna, cu aceiaşi paşi măsuraţi ; Daşa aproape că tremură pe locul ei, văzîndu-l că se apropie, şi repede dădu să sară, vădit tulburată şi cu obrajii împurpuraţi. — Mi se pare că pot să te felicit... sau nu încă ? zise el cu o expresie cu totul neobişnuită pe faţă. Daşa îi răspunse ceva ce nu se putu desluşi. — Iartă-mi indiscreţia, ridică el glasul, dar să ştii că ara fost înştiinţat în mod expres. Ai ştiut de acest lucru? — Da, am ştiut că aţi fost mcunt'ştiinţat. — Sper că n-am fost inoportun cu felicitarea mea, rîse el, şi clacă Stepan Trofimovici... — Cu ce, cu ce s-o feliciţi ? sări brusc Piotr Stepanovici. Cu ce te felicită, Daria Pavlovna ? Aba, aha ! Nu cumva cu... ? îmbujorarea dumitale arată cu am ghicit. într-adevăr, cu ce ar putea fi felicitate frumoasele şi virtuoasele noastre domnişoare şi de ce natură pot fi felicitările care ie fac ai\ roşească cel mai mult? Ei, atunci primeşte şi felicitările mele, dacă avn ghicit bine, şi te somez să-mi achiţi pariul pierdut : îţi mai aduci aminte, în Elveţia, ai pariat că nu te vei mărita niciodată... Apropo di: Elveţia, — ce e cu mine? închipuiţivă că o buna parte din motivul călătoriei mele a fost tocmai ăsta, şi era aproape să uit: ia spune-mi, tată, se întoarce ci repede către Stepan Trofiinovici, cînd ai de gînd să pleci în Elveţia ? ■—■ Eu... în Elveţia ? se miră jenat Stepan Trofimovici. — Păi, cum ? Nu pleci ? Că doar şi tu te căsătoreşti... Mi-ai scris ! — Pierre ! exclamă Stepan Trofimovici. 214 — Ei, ce Pierre... Trebuie să ştii, bineînţeles dacă îţi face plăcere : mă grăbeam să ajung aici cît mai repede ca săţi spun că n-am nimic împotrivă, întrucît ai dorit să afli părerea mea cît mai neîntîrziat; iar dacă (turui el) trebuie să te „salvez", după cum mai scrii şi mă implori în aceeaşi scrisoare, îţi stau la dispoziţie. E adevărat că se căsătoreşte ? se întoarse el repede către Varvara Petrovna. Sper că nu sînt indiscret ; mi-a scris doar cu mîna lui că tot oraşul ştie şi că toată lumea îl felicită, îneît pentru a evita aceste felicitări nu iese din casă decît noaptea. Scrisoarea e în buzunarul meu. Vă rog să mă credeţi, Varvara Petrovna, că eu pur şi simplu nu-l mai înţeleg ! Spune-mi un lucru, Stepan Trofimovici, ce trebuie să fac : să te felicit sau să te „salvez" ? Nici n-o să mă credeţi; alături de cele mai fericite efuziuni dai şi de nişte rînduri pline de lamentări desperate. întîi şi întîi îmi cere iertare ; hai, să zicem, e obiceiul dumnealor... Deşi ce să ne ascundem : închipuiţi-vă un om care în viaţa lui nu m-a văzut decît de două ori, dar şi atunci cu totul întîmplător, şi deodată acum, în pragul de a contracta o a treia căsătorie, i se năzare că nesocoteşte nu ştiu ce îndatoriri paterne faţă de mine, mă imploră de la distanţă de o mie de verste ca să nu mă supăr şi să-i dau consimţămîntul meu ! Te rog, să nu te formalizezi, Stepan Trofimovici, e trăsătura vremii ; privesc lucrurile larg şi nu condamn, de fapt asta iţi face onoare etc. etc, şi totuşi esenţialul este că tocmai esenţialul nu-l înţeleg. S-au amestecat aici şi nişte „păcate din Elveţia". Mă căsătoresc, adică, pentru nişte păcate sau din cauza păcatelor nu ştiu cui, sau cum apare la el acolo, într-un cuvînt, „păcate". „O fată, zice, perlă şi diamant" şi, bineînţeles, „el nu este demn", mă rog, stilul dumnealor ; dar din cauza unor păcate sau circumstanţe „este nevoit să-şi pună pirostriile pe cap şi să plece în Elveţia", şi deci „lasă imediat totul şi vino să mă salvezi". înţelegi ceva din toate astea ? Deşi... deşi, din expresia chipurilor de aici observ (el îşi rotea privirea cu un zîmbet candid, cercetînd chipurile şi ţinînd scrisoarea în mînă), că, după obiceiul meu, am făcut se pare o gafă... din cauza sincerităţii mele stupide sau, cum s-a exprimat Nikolai Vsevolodovici, din cauza firii mele prea repezite. Am crezut totuşi că sîntem între intimi, adică în mediul tău intim, Stepan Trofimovici, mediul tău intim, pen215 tru că eu de fapt sînt un străin aici, şi văd... şi văd că toată lumea ştie ceva, ceva ce nu cunosc şi-mi scapă. Spunînd toate acestea el continua să scruteze chipurile celor de faţă. — Chiar aşa ţi-a şi scris Stepan Trofimovici, că se însoriră cu „păcatele unui altuia săvîrşite în Elveţia", şi să vii ,,ca să-l salvezi", exact cu aceste cuvinte ? se apropie de el brusc Varvara Petrovna, cu faţa galbenă şi descompusă, cu bu>:e!e tremurînd. — Să vedeţi, adică, dacă n-am înţeles ceva aici, părea ca se sperie pripindu-se şi mai mult Piotr Stepanovici, vina c a dumnealui, pentru că aşa scrie. Am aici scrisoarea. Ştiţi, Varvara Petrovna, nişte scrisori interminabile şi necontenite, iar în ultimele două-trei luni am primit pur şi simplu scrisoare după scrisoare şi, mărturisesc, uneori nici nu le citeam pînă la capăt. Iartă-mă, Stepan Trofimovici, pentru această mărturisire stupidă, dar cred că vei fi de acord că, deşi te adresai mie, scriai mai mult pentru generaţiile viitoare, îneît ţi-este absolut egal... Ei hai, nu te supăra ; doar noi sîntem atît de apropiaţi! Scrisoarea aceasta însă, Varvara Petrovna, scrisoarea aceasta am citit-o pînă la capăt. Aceste ..păcate'1 — aceste „păcate ale altuia" — probabil sînt anumite păcate ale noastre personale şi, sînt gata să pariez, foarte inocente, dar din cauza cărora i s-a năzărit să înceapă această istorie teribilă cu iz de nobleţe şi a început-o numai şi numai de dragul acestui iz de nobleţe. Vedeţi, aici cred că avem de-a face cu vreo defecţiune mai mult de ordin contabilicesc, ar fi cazul, în definitiv, s-o recunoaştem. Ştiţi, nouă ne cam place să filăm cartonaşele... deşi e cu totul de prisos, într-adevăr, e cu totul do prisos să mai ating această chestiune. Vă rog să mă iertaţi, sînt prea guraliv, dar credeţi-mă, Varvara Petrovna, el pur şi simplu m-a speriat .şi într-adevăr mă pregătisem întrucîtva să-l „salvez". De fapt, în privinţa asta am şi mustrări de conştiinţă. Chiar aşa, să-i bag cuţitul în coastă ? Ce sint eu, un vampir de creditor ? Văd că scrie aici ceva despre zestre... Şi la urma urmelor, te căsătoreşti cu adevărat, Stepan Trofimovici ? Deoarece se poate întâmpla şi aşa : ne aprindem, înşirăm nişte vorbe frumoase, dar mai mult de dragul vorbei... Ah, Varvara Petrovna. cu sînt c<;n216 vins că acum, de fapt, şi dumneavoastră mă condamnaţi, pentru aceeaşi vorbărie multă... — Dimpotrivă, dimpotrivă, văd că ai fost împins la capătul răbdării şi desigur ai avut motive temeinice să fii necăjit, zise cu năduf Varvara Petrovna. Ascultase cu o plăcere răutăcioasă avalanşa de cuvinte „sincere" debitate de Piotr Stepanovici, care, evident, juca un rol (ce rol anume pe atunci nu-mi dădeam seama, dar jocul era prea străveziu şi fusese executat destul de grosolan). — Dimpotrivă, continuă ea, îţi sînt foarte recunoscătoare, pentru ceea ce ai spus ; fără dumneata n-aş fi aflat aceste lucruri. Pentru prima dată în aceşti douăzeci de ani mi se deschid ochii. Nikolai Vsevolodovici, ai spus adineaori că şi dumneata ai fost anunţat în mod special: nu cumva şi du-mitale ţi-a scris Stepan Trofimovici în acelaşi gen ? — Am primit din partea dumisale o scrisoare foarte inocentă şi... şi... foarte generoasă... — Văd că eziţi şi nu găseşti o expresie potrivită, e suficient ! Stepan Trofimovici, aştept din partea dumitale să-mi faci o mare favoare, i se adresă ea brusc cu ochii seîn-teind, fii amabil şi părăseşte-ne îndată, iar pe viitor te rog să nu-mi mai calci pragul. Rog să nu se uite recenta „exaltare", care nici în momentul de faţă nu trecuse. Adevărat, Stepan Trofimovici avea O mare vină ! Dar ceea ce m-a uimit atunci în mod deosebit era faptul că el a rezistat cu o demnitate surprinzătoare atît „demascărilor" lui Petruşa, fără gînd să le întrerupă, cît şi „afuriseniei" Varvarei Petrovna. De unde o fi găsit atîta tărie sufletească ? Mi-a fost dat mai tîrziu să aflu doar un singur lucru : că fusese, fără îndoială, profund jignit de felul cum a decurs prima lui întîlnire cu Petruşa, şi anume de momentul îmbrăţişării. Pentru el, aşa cum înţelegea el lucrurile, pentru inima lui scena aceasta a constituit o profundă şi reală durere. Simţise în acele clipe şi o altă durere pricinuită de proasta-i conştiinţă, înveninată de faptul că procedase într-un mod josnic ; acest lucru mi 1-a mărturisit chiar pe urmă cu toată sinceritatea. O durere reală, adevărată este capabilă să-l facă uneori pînă şi pe un om de o superficialitate fenomenală să devină serios şi stoic, fie chiar şi pentru scurtă vreme ; mai mult, de pe urma unei dureri adevărate chiar şi unii oameni proşti se întîmplă să se deştepte, desigur, tot pentru un timp 217 oarecare ; e o însuşire curioasă a durerii. Iar dacă este aşa, ne putem lesne închipui ce s-a putut petrece cu un om ca Stepan Trofimovici. O adevărată transformare, bineînţeles tot atît de vremelnică. El se înclină cu demnitate în faţa Varvarei Petrovna, fără să scoată o vorbă (e drept că nici n-ar fi avut altceva mai bun de făcut). Dădu chiar să plece, dar nu-l rabdă inima şi se apropie de Daria Pavlovna. Aceasta presimţise, probabil, că aşa se va întîmpla, pentru că îndată chiar ea cea dintîi, şi aproape speriată, i-o luă înainte, grăbindu-se parcă să-l prevină : — Vă rog, Stepan Trofimovici, pentru numele lui Dumnezeu, nu spuneţi nimic, începu ea să-i vorbească precipitat, cu o expresie de suferinţă întipărită pe faţă şi întinzîndu-i scurt mîna, credeţi-mă că eu vă respect ca şi înainte... şi vă preţuiesc la fel şi... gîndiţi-vă la mine cu aceleaşi gînduri bune, Stepan Trofimovici, şi eu voi preţui mult, mult acest lucru... Stepan Trofimovici o salută, înclinîndu-se adînc în faţa ei. — Voia ta, Daria Pavlovna, ştii prea bine că în toată chestiunea aceasta eşti stăpînă absolută pe voinţa ta ! Ai fost şi eşti şi acum, vei fi şi pe viitor, conchise grav Varvara Petrovna. — Vai ! înţeleg totul acum, îşi lovi fruntea Piotr Stepa-novici. Dar... în ce situaţie am fost pus eu, după toate acestea ? Daria Pavlovna, te rog să mă ierţi !... Vezi ce mi-ai făcut ? se întoarse el către tatăl său. — Pierre, ai putea să te exprimi faţă de mine puţin mai altfel, nu-i aşa, dragul meu ? rosti încet de tot Stepan Trofimovici. — Nu striga, te rog, îşi vîntură Pierre mîiniîe, crode-mă că toate aceste enervări bolnăvicioase, bătrîneşti, n;;-ţi vor folosi la nimic. Spune-mi mai bine, ai fi putut doar presupune că voi vorbi chiar din primele clipe : de ce nu m-ai prevenit ? Stepan Trofimovici ii privi scrutător în ochi. — Pierre, tu care ştii atîtea din ceea ce se petrece aici, se poate să nu fi ştiut nimic în privinţa aceasta, să nu fi auzit nimic ? — Pof-tim ? Ca să vezi, ce oameni ! Va să zică, sîntem nu numai nişte copii bătrîni, dar şi copii răutăcioşi pe deasupra ? Varvara Petrovna, aţi auzit ce-a spus? 213 Aici se stîrni un adevărat vacarm ; dar în furtuna aceasta se produse deodată un fapt de-a dreptul uluitor, la care chiar că nimeni nu s-ar fi aşteptat. VIII în primul rînd voi aminti că în ultimele două trei minute Lisaveta Nikolaevna începu iarăşi să dea semne vizibile de frămîntare ; schimba şoapte grăbite cu maică-sa şi cu Mavriki Nikolaevici, care se apleca mereu spre dînsa. Faţa ei trăda o mare nelinişte, dar şi o hotărîre fermă. în sfîrşit, ea se ridică de pe locul ei şi se grăbi să plece zorind-o şi pe mai-că-sa, pe care o ajuta să se ridice din fotoliu Mavriki Nikolaevici. Dar se vede că nu le-a mai fost dat să plece fără să fi asistat la întreaga suită de episoade, pînă la sfîrşit. Şatov, uitat de toată lumea în colţul său retras (nu departe de Lizaveta Nikolaevna) şi care, probabil, nici el însuşi nu ştia de ce rămăsese şi nu plecase, se ridică deodată de pe scaun şi traversînd întreaga încăpere cu pas lent, dar hotărît, se îndreptă spre Nikolai Vsevolodovici, privindu-l drept în fată. Acesta îl observase de departe cum se apropie şi schiţă un surîs ; în momentul însă cînd Şatov veni aproape piept în piept cu dînsul, încetă să mai surîdă. Cînd Şatov se propti în faţa sa, tăcut şi cu privirea ţintă în ochii lui, toată lumea băgă de seamă acest lucru şi dintr-o dată se aşternu tăcerea. Ultimul se potoli Piotr Stepanovici ; Liza şi maman se opriră în mijlocul salonului. Se scurseră astfel vreo cinci secunde ; expresia de nedumerire sfidătoare cedă locul pe chipul lui Nikolai Vsevolodovici mîniei, el se încruntă şi deodată... Şi deodată Şatov ridică mîna lui grea şi lungă şi cu toată puterea îl lovi în obraz. Nikolai Vsevolodovici se clătină tare sub puterea acestei lovituri. De altfel şi lovitura venise cu totul într-alt fel decît se dau în asemenea împrejurări palmele (dacă se poate spune astfel) ; Şatov nu lovise cu palma, ci cu pumnul lui zdravăn, greu, osos, acoperit cu puf roşietic şi cu pistrui. Lovitura căzu pe obraz din plin. atingînd marginea stingă a buzelor şi dinţii 219 maxilarului superior, de unde imediat începu să curgă sînge. Dacă i-ar fi atins nasul, i-ar fi zdrobit, desigur, cartilajul. Se pare că în aceeaşi clipă se auzi un ţipăt, strigase poate Varvara Petrovna, nu-mi mai aduc aminte, pentru că imediat totul păru că încremeneşte. De altfel şi scena întreagă nu dură decît cel mult zece secunde. Dar şi în aceste zece secunde se petrecură o mulţime de lucruri. Voi reaminti iarăşi cititorului că Nikolai Vsevolodovici aparţinea acelei categorii de oameni care nu ştiu ce este frica, într-un duel putea să înfrunte împuşcătura adversarului, neclintit, să ţintească şi să omoare cu un calm feroce. Dacă l-ar fi lovit cineva pe obraz, cel puţin aşa mi se pare mie, nici nu l-ar fi provocat la duel, ci l-ar fi omorît pe loc pe ofensator ; acesta era omul şi ar fi ucis deliberat şi cu deplină conştiinţă a faptului săvîrşit şi nicidecum pierzîndu-şi cumpătul. Ba, mi se pare că el nici nu cunoscuse vreodată asemenea momente de furie oarbă, care nu mai îngăduie o judecată cît de cît lucidă. în cele mai teribile accese de mînie, care îl cuprindeau uneori, el era în stare totuşi să rămînă stăpîn deplin asupra acţiunilor lui şi deci săşi dea seama că pentru omuciderea comisă în afară de duel va fi negreşit trimis la ocnă ; şi totuşi l-ar fi omorît neapărat pe ofensator, fără nici o ezitare. Studiasem în tot timpul din urmă firea lui Nikolai Vsevolodovici şi, datoiită unui concurs special de circumstanţe cu totul deosebite, pot afirma că în acest moment, cînd scriu despre asta, cunosc numeroase cazuri concrete în acest sens. L-aş compara poate cu unele personaje din trecut, despre care s-au păstrat astăzi în societatea noastră unele amintiri legendare. Se povestea, de pildă, despre decembristul L-n40, care o viaţă întreagă a căutat să înfrunte mereu tot felul de primejdii, îmbătîndu-se cu senzaţia pericolului, transformând această senzaţie într-o adevărată cerinţă a firii sale: în tinereţe se bătea la duel pentru o nimica toată ; în Siberia pornea să înfrunte ursul numai cu un cuţit în mînă ; îi plăcea să dea ochi în desişul codrilor Siberiei cu ocnaşii fugiţi, care, în treacăt fie zis, erau mai primejdioşi decît un urs. Fără îndoială, aceste personaje legendare erau capabile să simtă, poate chiar într-un grad considerabil, frica, altfel ar fi dus o viaţă mult mai potolită şi n-ar fi făcut din senzaţia primej220 dici o adevărată cerinţă a firii lor. Ceea ce îi ispitea era tocmai dorinţa de a-şi înfrînge această frică. Ii pasiona beţia necontenită a victoriei şi conştiinţa că nu au fost învinşi de nimeni. Acest L-n şi înainte de a fi deportat înfruntase un timp foamea şi prin muncă istovitoare îşi cîştiga pîinea zilnică numai şi numai pentru că nu voia în nici un chip să se supună pretenţiilor tatălui său bogat, pretenţii pe care le considera nejuutificate. Aşadar, concepea lupta într-un mod multilateral, şi nu numai în aspectul ei de luptă împotriva ursului sau in dueluri, preţuia în el însuşi tenacitatea şi forţa ele caracter. Dar s-au scurs de atunci ani destui, iar firea nervoasă, istovită şt dedublată a oamenilor din vremea noastră exclude cu totul în prezent o cerinţă asemănătoare celei pe care o simţeau pe atunci unii domni neastîrnpăraţi în activitatea lor, unii oameni din vremurile de altădată, cerinţa unor senzaţii nemijlocite şi totale. Nikolai Vsevolodovici poate că l-ar fi privit pe L-n cu un aer de superioritate, sau l-ar fi numit cluar drept un fricos care face mereu pe curajosul, un cocoşel, bineînţeles fără a o spune cu glas tare. S-ar fi bătut şi în duel, împuşeîndu-şi adversarul, ar fi mers împotriva ursului, dacă ar fi trebuit, ar fi ştiut să se descotorosească şi ele tîlharul din pădure cu acelaşi succes şi tot atît de neînfricat ca şi L-n, dar fără nici un fel de plăcere, ci numai dintr-o necesitate dezagreabilă, cu indiferenţă, plictiseală, ba poate chiar şi în silă. Sub raportul mîmei el constituia, bineînţeles, un progres faţă de L-n, chiar şi faţă de Lermontov. Nikolai Vsevodolo-vici-era capabil poate să ajungă la un grad de mînie mult mai mare şi mai intens decît cei doi luaţi împreună, dar mînia aceasta era rece, calmă şi, dacă se poate spune altfel, raţională, cu alte cuvinte cea mai dezgustătoare şi cea mai oribilă mînie din cîte ar putea să existe. Repet încă o dată : de pe atunci încă îl consideram, îl consider şi acum (cînd totul s-a sfîrşit), dreut omul care, clacă ar fi primit o lovitură în obraz sau o jignire echivalentă, l-ar fi ucis pe ioc pe adversarul său, imediat, fără nici o ezitare şi fără să-l provoace la duel. Şi totuşi, în cazul de faţă, lucrurile se petrecură cu totul diferit şi într-un fel care ne stupefie pe toţi. In momentul în care îşi regăsi echilibrul, după ce se clătinase într-o parte atît de umilitor, aproape pe o linie de înclinaţie pînă pe jumătatea staturii sale, de pe urma loviturii 22; primite, şi se părea că nu amuţise încă în salon sunetul scîrbos, aproape umed, al loviturii pe obraz, Nikolai Vssvolo-dovici îl înşfacă pe Şatov de umeri cu amîndouă mîinile ; dar cu aceeaşi repeziciune îşi trase înapoi amîndouă mîinile. în-crucişîndu-le la spate. Se uita ţintă în ochii lui Şatov şi pălea ca o pînză. Ciudat însă, privirea lui părea că se stinge. Peste vreo zece secunde ochii lui se uitau rece şi, sînt convins că nu greşesc, calm. Atîta doar că era îngrozitor de palid. Bineînţeles, n-aveam cum să-mi dau seamă cam ce se petrecea în forul lui lăuntric. Nu vedeam decît ce se petrece în exterior. Mi se pare că dacă ar exista un asemenea om care apucînd în mînă, de exemplu, o bară de fier încinsă pînă la roşu ar strînge-o cu scopul de a-şi încerca tăria şi după aceea în decurs de zece secunde ar rezista durerii insuportabile, ter-minînd totuşi prin a o învinge, acel om, cred eu, ar fi suportat ceva asemănător cu ceea ce încercase acum în aceste zece secunde Nikolai Vsevolodovici. Primul lăsă privirea în jos Şatov, şi, desigur, pentru că fu nevoit să şi-o plece. După care se întoarse lent şi părăsi încăperea, dar nu cu mersul cu care se apropiase mai adineaori de Stavroghin. Plecă încet, ridicîndu-şi nu ştiu cum stîngaci umerii, cu capul în jos, ducînd parcă un dialog neauzit cu el însuşi; ba mi s-a părut chiar că îşi şoptea ceva. înainta precaut, evitînd să atingă ori să răstoarne vreun obiect ; uşa o deschise foarte puţin, strecurîndu-se prin ea oarecum lateral, ca printr-o crăpătură. în timp ce se strecura astfel, moţul lui rebel de pe cap se făcuse şi mai vizibil. Apoi, înaintea oricărui alt glas, se auzi un strigăt teribil. Văzui cum Lizaveta Nikolaevna o prinse pe maică-sa de umăr, pe Mavriki Nikolaevici de braţ şi îi smuci de cîteva ori după dînsa, ca să-i scoată din salon. Dar în aceeaşi clipă scoase acel strigăt şi se prăbuşi fără cunoştinţă, căzînd jos ca secerată. Parcă aud şi acum zgomotul pe care îl făcu ceafa ei izbindu-se de covor. PARTEA A DOUA Capitolul înlîi NOAPTEA Se scurseră cpt zile. Astăzi, cînd totul a trecut şi eu scriu această cronică, ştim cu toţii denpre ce este vorba ; dar pe atunci nu cunoşteam încă nimic şi bineînţeles diferite lucruri ni se păreau foarte stranii. Cel puţin la început eu şi cu Stepan Trofimovici ne-am retras izolîndu-ne complet do lumea de afară, şi cu teamă observam evenimentele do la distanţă. Hai să zicem că eu personal mai ieşeam din cînd în cînd, continuând ca şi altădată să-i aduc diferite ştiri, fără de care el n-ar fi putut trăi nici o zi. Prin oraş începură să circule, bineînţeles, cele mai diverse zvonuri despre palmă, leşinul Lizavetei Nikolaevna şi tot ce r.e întîmplase în acea duminică. Ceea ce ne miră însă col mai mult fu repeziciunea şi precizia cu care transpiră totul. Cine putuse s-o facă ? Nici una din persoanele care au fost de faţă nu părea să aibă vreun interes şi nici nevoia de a trăda secretul celor întîmplate. Din personalul de serviciu nu asistase nimeni ; singur Lebeadkin ar fi fost în stare să pălăvrăgească, şi nu atît din răutate, deoarece plecase extrem de speriat (iar frica faţă de duşman alungă pînă şi ura împotriva lui), ci pentru că nu era în stare pur şi simplu să-şi ţină gura. Dar Lebeadkin împreună cu surioara lui dispăruseră fără veste chiar de a doua zi; în casa Filippov nu mai fură găsiţi ; se mutaseră probabil într-un loc neştiut de nimeni, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. Şatov, la care încercai să mă informez 223 despre Măria Tiinofcevna, se încuiase în camera lui din care nu ieşi în tot acest timp, întrerupîndu-şi chiar şi ocupaţiile-prin oraş. Trecînd a treia zi, marţi, pe la dînsul, îi bătui în uşă, dar nu-mi răspunse. Convins după anumite indicii neîndoielnice că este totuşi acasă, bătui încă o dată. Atunci el. sărind probabil din pat, se apropie în paşi mari de uşă şi-mi strigă cu glas tare : „Şatov nu este acasă''. Şi a trebuit să Iac calea întoarsă. Eu şi cu Stepan Trofimoviei, cu toată cutezanţa presupunerii, dar încurajîndu-ne reciproc, ne fixarăm în sfîrşit asupra următoarelor supoziţii : vinovat de răspîndirea acestor zvonuri nu putea fi decît Piotr Stepanovici, deşi el mai tîrziii, într-o convorbire cu tatăl său, îl asigură că toată istoria alergase imediat din gură în gură, în special la club, şi că tot ce se petrecuse era deja cunoscut guvernatorului şi soliei lui. Şi încă un fapt demn de reţinut : chiar de a doua zi, luni seara, mă întîlinii cu Liputin, care ştia totul pînă la ultimul cuvînt rostit, îneît era evident că fusese printre cei clintii informat. Multe doamne (chiar din lumea mondenă) manifestară c nemaipomenită curiozitate în ce priveşte „misterioasa şchioapă", cum o numeau pe Măria Timofeevna. Se găsiră chiar şi persoane interesate r,o vadă negreşit personal şi să-i facă cunoştinţa, incit cei ce se grăbiră să-i ascundă pe Le-beadkini se dovediră a fi destul de bine inspiraţi. Şi totuşi pe primul plan rămînca leşinul Lizavetei Nikolaevna, lucia despre care se interesa „toată lumea bună", fie chiar şi prin faptul că o privea în mod direct pe Iulia Mihailovna, ca rudă şi ocrotitoare a Lizavotei Nikolaevna. Dar cîte şi mai cîte nu se spuneau în această privinţă ! Bîrfa era înteţită şi de caracterul misterios al împrejurărilor : cele două case rămîneau închise şi cu obloanele trase ; Lizaveta Nikolaevna, după cum se spunea, zăcea în delir ; acelaşi lucru se afirma şi despre Nikolai Vsevolodovici, cu unele amănunte dezgustătoare privind un dinte scos şi obrazul umflat. Se mai şoptea pe la colţuri că nu este exclus să ne pomenim în faţa unui omor, întrucît Stavroghin nu este omul care să înghită o asemenea jignire şi, bineînţeles, îl va ucide pe Şatov, dar într-un mod misterios, ca într-o vendetta corsicană. Icîeea seducea spiritele ; dar majoritatea tineretului nostru aparţinînd cercurilor mondene asculta cu desconsiderare aceste presupuneri, alec-tînd un aer de indiferenţă dispreţuitoare. în general vechea 221 ostilitate clin sinul societăţii noastre faţă de Nikolai Vsevolodovici reapăru cu toată evidenţa. Pînă şi oamenii cei mai serioşi căutau să-l învinuiască, deşi nici unul n-ar fi ştiut pentru ce anume. Se şuşotea că el ar fi compromis bunul renume al Eiizavetei Nikolaevna, cu care ar îi întreţinut relaţii mai apropiate în timpul şederii în Elveţia, Oamenii mai prudenţi se arătau bineînţeles mai reticenţi, dar cu toţii ascultau vorbăria cu multă plăcere. Se ventilau şi alte aserţiuni, care nu se discutau in public, ci numai în cercuri res-trînse, aproape închise, aserţiuni deosebit de ciudate şi despre care amintesc numai spre a-i preveni pe cititori in vederea expunerii ulterioare a istorisirii mele şi anume : unii susţineau, încruntîndu-se, şi Dumnezeu ştie pe ce temei, cum că Nikolai Vsevolodovici are de îndeplinit în gubernia noastră o misiune specială, că el, prin contele K., a pătruns îa Peters-burg în nişte cercuri suspuse, sau chiar se află într-un anumit serviciu, fiind investit cu anumite împuterniciri. Cind oamenii mai reţinuţi şi mai serioşi răspundeau la acest zvon surîzînd şi remareînd că un om care duce o viaţă de scandal şi care îşi începe activitatea la noi cu o falcă umflată nu prea seamănă a funcţionar, li se replica în şoaptă că serviciul lui nu avea un caracter oficial de fapt, ci unul confidenţial şi în asemenea cazuri este chiar necesar ca funcţionarul respectiv să semene cît mai puţin cu un slujbaş. Remarca aceasta îşi produse efectul necesar ; se ştia că activitatea zemstveî din gubernia noastră era urmărită în mod special în capitală. Repet, aceste insinuări se iviră oarecum instantaneu şi dispărură tot atît de fulgerător, fără nici o urmă deocamdată, chiar la prima apaiiţie a lui Nikolai Vsevolodovici; notez însă că la originea multor insinuări de acest fel se aflau în bună parte cele cîteva cuvinte scurte, dar răutăcioase, aruncate vag printre dinţi la club, şi imediat după reîntoarcerea sa recentă din capitală, de Artemi Pavlovici Gaganov, căpitan de gardă în retragere, un mare moşier din gubernia şi din judeţul nostru, om de lume din capitală şi iiul răposatului Pavel Pavlovici Gaganov. respectabilul senior al clubului cu care Nikolai Vsevolodovici avusese acum patru ani acea altercaţie de pomină prin neaşteptata şi nemaipomenita ci grosolănie, despre care am amintit încă la începutul povestirii mele. Toată lumea ştiu imediat că Iulia Mihailovna făcuse o vizită specială Varvarei Petrovna la uşa căreia i se spusese 13 — Dosicievski — Opere voi 7 225 că aceasta, „nesimţindu-se bine, n-o poate primi". Apoi că peste vreo două zile după această vizită Iulia Mihailovna trimisese în mod special un curier ca să afle de sănătatea Varvarei Petrovna. Şi în sfîrşit, că începu s-o „apere" pe Varvara Petrovna, bineînţeles în sensul cel mai elevat al cuvîntului, adică pe cît era posibil în termenii cei mai vagi. Toate zvonurile şi aluziile iniţiale despre întîmplarea de duminică ea le ascultase cu un aer sever şi rece, îneît în zilele următoare în prezenţa ei nimeni nu se mai încumetă să le readucă în discuţie. în felul acesta se înrădăcina pretutindeni convingerea că Iulia Mihailovna cunoaşte nu numai întreaga această istorie misterioasă, dar şi dedesubturile ei pînă la cele mai mici amănunte şi mi ca o persoană absolut străină de cauză, ci ca o părtaşă. Notez cu acest prilej că între timp ea începuse să-şi cîştige la noi, treptat, acea influenţă de ordin superior la care rîvnoa desigur atît de mult, şi îşi crease chiar un „anturaj". O parte din opinia publică a societăţii îi recunoscu o anumită inteligenţă practică şi tact... dar aceasta se va vedea mai tîrziu. Tot prin ocrotirea ei se explicau în parte şi succesele foarte rapide înregistrata de Piotr Stepanovici în societatea noastră, succese care îl surprinseră mai ales pe Stenan Trofimovici. Sau poate că noi doi exageram îrvtrucîtva în privinţa asta. în orice caz chiar, în primele patru i:iicde la apariti,; sa, Piotr Stepanovici izbuti într-un fel vertiginos sâ cunoască aproape tot oraşul. Sosise duminică. Iar în ziua de marţi îi şi zării în trăsură împreună cu Artemi Pavlovici Gaganov, un om orgolios, irascibil şi arogant, cu toată educaţia lui mondenă, o peisoană cu care din cauza firii sale dificile cu greu se puteau întreţine relaţii Piotr Stepanovici se introduse şi în casa guvernatorului unde se bucură de o primire excelentă, devenind în scurt timp unul din intimii casei, ca să zicem aşa, sau în situaţia de tînăr protejat ; lua masa la Iulia Mihailovna aproape zilnic. Făcuse cu ea cunoştinţă încă în Elveţia şi totuşi acest succes rapid în casa excelent ei-sale părea într-adevăr cam straniu. într-un timp avusese totuşi reputaţia de revoluţionar emigrat în străinătate, nu se ştie pe cît era ele adevărat sau nu, dar se acreditase cîndva zvonul cum că participase la diferite congrese şi colaborase la diferite publicaţii clin străinătate „ceea ce se poate dovedi chiar şi cu paginile respective din ziare", după cum se exprimase cu 226 ciudă, întîlnindu-mă într-o zi, Alioşa Teleatnikov, în prezent, vai, un biet funcţionăraş în retragere, dar care mai înainte avusese şi el poziţia de tînăr agreat şi protejat în casa fostului guvernator. în acelaşi timp însă toată lumea trebui să constate realitatea unui fapt incontestabil : fostul revoluţionar se întorsese în patria sa dragă nu numai fără nici o dificultate sau neplăcere, dar şi bucurîndu-se aproape de anumite semne de încurajare ; şi deci bănuielile acestea puteau să fie şi neadevărate. Personal m-am pomenit într-o zi cu Liputin şop-tindu-mi că, potrivit unor zvonuri, Piotr Stepanovici îşi prezentase la locul în drept cuvenita mărturisire de pocăinţă şi obedienţă ; cu preţul divulgării cîtorva nume ar fi obţinut iertarea şi că în felul acesta probabil şi-a răscumpărat vina, promit înd să fie şi pe viitor un cetăţean folositor patriei. Ara transmis această frază veninoasă lui Stepan Trofimovici care, deşi era aproape cu totul incapabil să mai judece, căzu pe gînduri. Ulterior se află că Piotr Stepanovici sosise la noi cu o scrisoare de recomandaţie specială din partea unui personaj important, că în orice caz o asemenea scrisoare a fost adusă soţiei guvernatorului din partea unei bătrînici venerabile şi cu întinse relaţii în capitală, iar soţul ei era unul dintre cei mai de vază bătrîni din Petersburg. Această bătrînică, naşa luliei Mihailovna, menţiona în scrisoarea ei că şi contele K. îl cunoaşte bine pe Piotr Stepanovici prin intermediul lui Nikolai Vsevolodovici, îi arăta multă bunăvoinţă şi îl găsea drept un „tînăr merituos, cu toate rătăcirile lui de altădată". Iulia Mihailvona ţinea foarte mult la relaţiile ei din „sferele înalte" puţine cîte erau şi pe care le menţinea cu atîta greutate şi, bineînţeles, a fost fericită să primească o asemenea scrisoare din partea bătrînei venerabile ; şi totuşi părea că se întrevede aici şi altceva ce scapă deocamdată observaţiei. Chiar şi pe soţul ei 1-a pus în relaţii aproape tot atît de familiare cu Piotr Stepanovici, îneît domnul von Lembke se plin-gea... dar să nu anticipăm. Tot ca să nu uit, notez că şi ilustrul scriitor se arătă foarte binevoitor cu Piotr Stepanovici invitîndu-l imediat în casa lui. Graba aceasta a unui om atît de îngîmfat avu darul să-l atingă profund pe Stepan Trofimovici ; eu însă îmi explicai puţin într-alt fel acest fapt : invitîndu-l în casa lui pe un. nihilist, domnul Karmazinov avusese în vedere desigur evoluţia relaţiilor sale cu tineretul progresist din cele două 227 15* capitale... Martie scriitor tremura de o emoţie bolnăvicioasă în faţa noului tineret revoluţionar, închipuindu-şi, în necu-noştinţă de cauză, că acesta deţine în mîmile lui cheile viitoarei dezvoltări a Rusiei; se linguşea pe lingă ei în modul cel mai umililor, mai ales din cauza că acest tineret nu-i acorda nici o atenţie. II Fiotr Stcpanovici trecu în grabă de vreo două ori pe la tatăl său. din păcate tocmai cînd lipseam eu. Prima dată îl vizită miercuri, adică a patra zi după prima lor întîlnire la Varvara Petrovna, şi numai într-o chestuine de afaceri. Şi fiindcă veni vorba, ţin să arăt că socotelile lor în ce priveşte moşioara se încheiară într-un mod oarecum tacit, fără să fi transpirat ceva. Varvara Petrovna preluase asupra ei totul, achitînd bineînţeles tot ce se cuvenea şi rămînînd astfel proprietara moşiei, iar Stepan Trofimovici fu încunoştiinţat că afacerea este lichidată. împuternicitul Varvarei Petrovna, credinciosul Alexei Egorovici, îi prezentă să semneze o hîrtie, eeca ce el făcu executîndu-se în tăcere şi cu multă demnitate. In privinţa demnităţii aş vrea să amintesc că aproape nici nu-l recunoşteam în aceste zile pe ,,bătrînul" nostru. Comportarea lui se schimbă brusc : deveni surprinzător de tăcut şi nu mai scrise nici o scrisoare Varvarei Petrovna începînd de duminică încoace, ceea ce mi se păru o adevărată minune ; impresiona mai ales calmul lui. Era limpede că se fixase definitiv asupra unei idei de importanţă extraordinară pentru el, care-i aducea calm şi echilibru. Descoperise această idee şi acum aştepta în linişte. E drept că la început se simţise cam bolnav, mai ales în ziua de luni, cînd se pomeni iar cu o criză de holerină. Bineînţeles, nici fără veşti nu putea rămme mult timp ; dar în clipa în care, lăsînd la o parte jatura faptică, încercam să trec la miezul chestiunii emiţînd vreo ipoteză, el începea să fîlfîie din mîini ca să mă opresc. Cele două întrevederi cu fiul avură totuşi asupra lui un efect cam dureros, fără să-i clintească însă hotărîrea. De fiecare dată după aceste vizite, în restul zilei, el zăcu pe divan cu 223 capul înfăşurat mlr-un prosop înmuiat în oţet, în esenţă continuînd totuşi să rămînă calm. Se întîmpla uneori să nu dea din mîini pentru a mă opri. Ba mi se părea cîteodată că hotărîrea misterioasă pe care o adoptase e pe cale să-l părăsească şi în el se isca o luptă cu un aflux seducător de idei noi, captivante. Nu erau decît impresii de o clipă, dar le semnalez. Bănuiesc că ar fi dorit mult să se afirme din nou. părăsindu-şi solitudinea, să se avînte iar în luptă, să dea o ultimă bătălie. — Cher, i-aş zdrobi iremediabil ! lăsă el să-i scape joi seara, după cea de a doua întîlnire cu Piotr Stepanovici, ză-cînd lungit pe divan, cu capul înfăşurat în prosop. Pină în acea ciipă el nu-mi adresase nici un cuvînt în tot cursul zilei. — „Fils, jils chiri" * şi aşa mai departe, sînt de acord că toate aceste expresii sînt absurde, vocabular de bucătăreasă, mă rog, fie, văd şi eu acum. Nu l-am hrănit, nu l-am crescut, l-am expediat din Berlin în gubernia V., pe cînd era încă un prunc, prin poştă, etc. etc, mă rog sînt de acord... ,,Tu, zice, nu m-ai crescut şi m-ai expediat prin poştă, ba m-ai şi jefuit aici." Dar, nenorocitule, îi strig eu, inima mea a sîngerat pentru tine toată viaţa, fie chiar şi prin poştă ! II rit **. Dar sînt de acord, de acord... fie prin poştă, conchise el ca într-un delir. Passons ***, reluă el peste vreo cinci minute. Nu-l înţeleg pe Turgheniev. Bazarov4l al lui e un fel de personaj fictiv, care nu există în realitate ; ei cei dintîi l-au respins atunci, declarînd că nu semăna cu nimic. Acest Bazarov e un amestec vag de Nozdrev42 şi Byron, c'est le moi ****. Pri-veşte-i mai atent : se zbenguie, se dau de-a berbeleacul şi ţipă de bucurie, ca nişte ţînci la soare ; sînt fericiţi, sînt învingători ! Ce caută aici Byron !... Şi de fapt ce platitudine ! Ce susceptibilităţi de ţaţă isterică, cîtă sete meschină de faire du bruit auiour de son nom *****, fără să observe că son norn... o, ce caricatură ! Dă-mi voie, îi strig eu, nu cumva îţi închipui că ai putea să te oieri oamenilor în locul lui Crist ? îl rit, ii rit * Fiule, scumpul r.ieu fiu. (F;,) ** El rîde. (Fr.) *** Să trecem peste. (Fr.) **** Acesia e cuvîntul. (Fr.) ***** De a stînii zgomot în jurul numelui său. (Fr.) 229 beaucoup, ii rit trop *. Are un zîmbet ciudat. Maică-sa nu avea asemenea zîmbet. II rit toujours **. Se aşternea iar o lungă tăcere. — Ei sînt şireţi, duminică ei au fost înţeleşi... trînti el deodată. — O, fără îndoială, am strigat eu, ciulind urechile, toate acestea nu erau decît o înscenare cusută cu aţă albă şi destul de prost jucată. — Altceva vreau să spun. îţi dai seama că anume a fost cusută cu aţă albă, ca să observe cei... ce trebuiau să observe ? înţelegi cum vine asta ? — Nu, nu înţeleg. — Tant mieux. Passons ***. Sînt foarte nervos astăzi. — Dar ce nevoie era să angajezi o asemenea discuţie cu el, Stepan Trofimovici ? îi reproşai cu. — Je voulais convertir ****. Rîzi bineînţeles. Cette pauvre tanti, elle entendra de helles choses! *****. O, dragul meu, mă crezi, adineaori m-am simţit un patriot! Deşi întotdeauna mă simţeam rus... da, un rus adevărat nici n-ar putea fi altfel decît aşa cum sîntem noi amîndoi. 11 y a la dedans quelqiiQ chose d'aveugle et de louche ******. — Negreşit, răspunsei eu. — Dragul meu, adevărul adevărat este întotdeauna neverosimil, ai ştiut acest lucru ? Ca să faci adevărul să apară mai verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi şi puţină minciună. Oamenii au procedat întotdeauna astfel. Poate că există aici un ce pe care nu-l înţelegem. Cum crezi, există şi ceva de care nu ne dăm seama în aceste ţipete triumfătoare ? Aş fi vrut să existe. Aş fi vrut. Am tăcut. Rămase şi el într-o lungă tăcere. — Unii zic, spirit francez... murmură el brusc, ca într-o febră, e o minciună, întotdeauna a fost aşa. De ce să calom-niem spiritul francez ? E pur şi simplu lenea noastră rusească, incapacitatea noastră umilitoare de a naşte o idee, parazitis+*** El rîde, el rîde mult, rîde prea mult. (Fr.) El rîde mereu. (Fr.) Cu atît mai bine. Să lăsăm asta. (Fr.) Am vrut să-l convertesc. (Fr.) Această sărmană... va auzi lucruri drăguţe ! (Fr.) ■*** ****** Există în asta ceva orb şi confuz. (Fr.) 230 mul nostru dezgustător în concertul popoarelor. Ils sout tont simplement des paresseux *, şi nicidecum spiritul francez. Vai, pentru binele omenirii, ruşii ar trebui să fie exterminaţi, ca nişte paraziţi dăunători ! La altceva, la cu totul altceva rîvneam noi; şi nu înţeleg nimic. Am încetat să mai înţeleg ! Iţi dai seama, îi strig eu, îţi dai seama că dacă ghilotina ocupă la voi primul loc, şi încă sînteţi entuziasmaţi de ea, e numai şi numai pentru că cel mai uşor lucru este să tai capete, iar cel mai greu este să ai idei ! Vous etes des paresseux ! Voire drapeau est une guenille, une impuissance **. Aceste căruţe, sau cum spun ei : ..zgomotul căruţelor, care transportă pîine omenirii", este mai util decît Madona Sixtină, sau cum zic ei acolo... une betise dans cz genre ***. Cum nu-ţi dai seama, strig eu, cum nu-ţi dai seama că, afară de fericire, omul mai are nevoie în egaîă măsură şi de nefericire !? II rit. Ţie-ţi arde, zice, să faci calambururi, ,.lăfăindu-ţi mădularele (s-a exprimat el mult mai vulgar !) pe divanul acesta de catifea..." Şi bagă de seamă, obiceiul acesta ai nostru de a-şi vorbi p^r tu între tată şi fiu ; hai, să zicem, dacă ar fi o discuţie cordială — mai merge, dar cinci te cerţi ? Se aşternu iar un moment de tăcere. — Cher, conchise el brusc, ridicindu-se în capul oaselor, ştii că toate astea negreşit se vor termina cu ceva ? — Bineînţeles, răspunsei eu. — Vous ne comprenez pas. Passons ****. în general... totul în lume se încheie prin nimic, dar aici va fi un sfîrşit, negreşit, negreşit ! Se ridică de pe divan şi începu să umble de colo-colo prin cameră, cuprins de o puternică emoţie şi, ajungînd la un moment dat pînă la divan, se prăbuşi pe el istovit. Vineri dimineaţă Piotr Stepanovici plecă undeva în judeţ şi nu se întoarse decît luni. Despre plecarea lui aflai de la Liputin şi tot atunci, venind vorba, aflai de la acesta că Le-beadkinii, fratele şi sora, se află undeva peste rîu, în maha+ Sînt pur şi simplu leneşi. (Fr.) + * Sînteţi nişte leneşi ! Drapelul vostru este o cîrpă, întruchiparea neputinţei. (Fr.) *** O tîmpenie în acest gen. (Fr.) **** Nu înţelegi. Să trecem peste. (Fr.) 2.31 laua Gorşecinaia. „Doar eu i-am transportat peste rîu", adăugă Liputin şi, părăsind subiectul, îmi spuse deodată că Lizaveta Nikolaevna se mărită cu Mavriki Nikolaevici şi, cu toate că încă nu s-a anunţat nimica oficial, logodna a avut loc şi chestiunea este aranjată. A doua zi o întîlnii pe Lizaveta Nikolaevna călare în compania lui Mavriki Nikolaevici; ieşise pentru prima oară după boală. Mă străfulgera de la distanţă cu privirea ei, rîse şi mă salută piieienos din cap. Toate acestea le transmisei lui Stepan Troiimovici care păru mai interesat oarecum de ştirea privitoare la Lebeadkini. Şi acum, după ce am relatat situaţia confuză în care ne-am aflat în decursul acestor opt zile. cînd nu ştiam aproape nimic, reiau cronica mea în deplină cunoştinţă de cauză, adică ex-punînd evenimentele aşa cum îmi apar ele azi, cînd totul s-a explicat şi ştiu despre ce e vorba. Voi începe chiar din ziua a opta după memorabila duminică, adică cu seara ziiei de luni, pentru că de fapt tocmai din acea scară începu ,,o nouă istorie". III Era ora şapte seara. Nikolai Vsevolodovici se afla în cabinetul său, camera lui preferată de multă vreme : înaltă, cu podeaua acoperită cu covoare, mobilată cu piese destul de greoaie, de un model cam învechit. Şedea pe divanul din colţ, îmbrăcat ca de oraş, deşi părea că nu are intenţia să iasă. Pe masa din faţa lui ardea o lampă cu abajur. Colţurile şi pereţii laterali ai marii încăperi rămîneau în umbră. Avea privirea îngîndurată şi concentrată, nu tocmai liniştită ; chipul lui părea obosit şi cam slăbit. Suferea într-adevăr de un abces ; dar zvonul despre un dinte scos era exagerat. Dintele fusese clătinat doar, acum se întărise iar... Avea buza de sus cam sfîrtccată pe dinăuntru, dar şi ea era pe cale să se vindece. Abcesul nu scăzuse o săptămînă întreagă, numai pentru că bolnavul nu acceptase să fie vizitat de medic ca să-i facă intervenţia necesară, ci aştepta să se coacă şi să se spargă de la sine. Nici pe maică-sa aproape că n-o lăsa să-l viziteze şi ea reuşea să intre la el doar o dată pe zi şi numai pentru un 232 minut şi de regulă pe înserate, cînd începea să se întunece, şi înainte de aprinderea lămpilor. Nu-l primi nici pe Piotr Stepanovici, care zilnic trecea de cîte două trei ori pe la Var-vara Petrovna, in zilele cînd râmînea în oraş. Şi iată, în sfîrşit, întoreîndu-se luni dimineaţa după o absenţă de trei zile, după o alergătură prin tot oraşul şi după ce luase masa de prînz la Iulia Mihailovna, Piotr Stepanovici se înfăţişă către seară la Varvara Petrovna, care-l aştepta cu nerăbdare. Interdicţia fusese anulată şi Nikolai Vsevolodovici dădu voie să fie vizitat. Varvara Petrovna îl conduse personal pe musafir pînă la uşa cabinetului ; dorea de mult să aibă loc această întrevedere, iar Piotr Stepanovici îi făgădui să treacă apoi de la Nicolas la dînsa şi să-i relateze convorbirea. Varvara Petrovna bătu uşor în uşă, dar neprimind nici un răspuns îndrăzni să întredeschidă uşor uşa. —■ Nicolas, pot să-l las să intre pe Piotr Stepanovici ? întrebă ea încet şi cu glas stăpînit, încereînd să examineze pe Nikolai Vsevolodovici din spatele lămpii cu abajur. — Se poate, se poate, fireşte că se poate ! strigă tare şi voios Piotr Stepanovici, deschise larg uşa şi intră. Nikolai Vsevolodovici nu auzise bătaia în uşă, ci doar întrebarea timidă a mamei sale, dar nu apucă să răspundă nimic. în faţa lui, în acea clipă, zăcea pe masă o scrisoare chiar atunci citită şi asupra căreia tocmai medita. Auzind strigătul neaşteptat al lui Piotr Stepanovici el tresări şi acoperi scrisoarea în grabă cu tamponul care îi căzuse sub mînă, dar colţul scrisorii şi aproape întreg plicul rămîneau vizibile. — Anume am strigat attt de tare ca să ai timp să te pregăteşti, îi şopti grăbit şi cu multă candoare Piotr Stepanovici, venind în grabă spre masă şi atintindu-şi privirea asupra tamponului şi colţului descoperit al scrisorii. — Şi bineînţeles, ai apucat să observi cum ascund de dumneata sub tampon o scrisoare chiar acum primită, rosti calm Nikolai Vsevolodovici fără a se mişca din loc. — O scrisoare ? Nu mă interesează de loc scrisoarea du-mitale, strigă musafirul, dar... principalul, şopti el iar, întor-eîndu-şi privirea spre uşa acum închisă, cu un gest din cap spre ieşire. — N-are obiceiul să asculte la uşă, zise rece Nikolai Vsevolodovici. — Şi chiar dacă ar asculta ! reluă imediat, înălţîndu-şi voios glasul şi aşezîndu-se în fotoliu, Piotr Stepanovici. N-am nimic împotrivă, am alergat doar într-un suflet să stărn de vorbă între patru ochi... în tiîrşit am reuşit să pătrund la dumneata ! Mai întîi şi întîi, cum te simţi ? Văd că arăţi admirabil şi chiar mîine probabil îţi vei face apariţia, nu-i aşa? — Poate. — Dar linişteşte-i în sfîrşit, şi lămureşte-mă şi pe mine ! gesticula el larg şi cu un. aer glumeţ şi amabil. Dacă ai şti ce a trebuit să le spun. Ştii de altfel. Piotr Stepanovici rîse. ; — Ştiu totul. Am auzit de la mama că... te agiţi muit... A — Dar n-am spus nimic precis, tresări Piotr Stepanovici, apârîndu-se parcă de un atac primejdios, ştii, am recurs la cazul cu soţia lui Şatov, adică am folosit zvonurile despre relaţiile dintre voi la Paris, prin care fapt se şi poate explica, desigur, incidentul de duminică... Nu te superi ? — Sînt convins că ai depus o maximă diligentă. — Uite. tocmai de asta ru-am temut eu. Ce înseamnă ,,maximă diligentă" ? Sună ca un reproş. De altfel văd că pui chestiunea direct şi pe faţă ; şi eu care mă temeam, venind încoace, că nai să vrei s-o abordezi direct. — Tocmai că nu vreau să abordez nimic direct, ripostă Nikolai Vsevolodovici cu oarecare enervare, dar pe loc schiţă un surîs. — Dar nu este vorba despre asta ; să nu cazi în greşeală, nu despre asta vorbesc eu, nu despre asta ! îşi flutură rnîinile Piotr Stepanovici lăsînd să-i ţîşneascâ vorbele şuvoi, ca nişte boabe de mazăre, şi bucurîndu-se vădit de enervarea gazdei. Nu vreau să te enervez cu afacerea noastră, mai ales în situaţia în care te afli acum. Am venit numai să discutăm cazul de duminică şi numai în măsura în care este necesar în momentul de faţă, pentru că aşa nu se poate. Sînt minat de cea mai sinceră dorinţă de a mă explica şi de această explicaţie am absolută nevoie eu şi nu dumneata, o spun asta ca să-ţi menajez amorul propriu, dar totodată spunîndu-ţi şi purul adevăr. Am venit cu gîndul să fiu de aici încolo totdeauna sincer faţă de dumneata. ; — Ceea ce înseamnă că pînă acum n-ai fost sincer ? " — O ştii doar prea bine şi singur. Am recurs de multe ori la şiretenii... Văd că zîmbeşti şi mă bucur de acest zîmbet, pentru că îmi va servi ca pretext pentru explicaţie ; înadins arn provocat acest zîmbet prin cuvîntul rneu lăudăros „şiretenii'', ca ?ă te superi imediat : cum aş fi îndrăznit, adică, să cred că ascunzîndu-rnă faţă de dumneata prin şiretlicuri să pol ajunge la o explicaţie ? Observi, observi cît de sincer am devenit acum ! Ei bine, vrei să mă asculţi ? Pe faţa lui Nikolai Vsevolodovici, dispreţuitor de calmă şi chiar ironică, în ciuda intenţiei evidente a musafirului de a-l enerva prin impertinenţa calculată a naivităţilor sale premeditat grosolane, îşi făcu loc, în sfîrşit, o expresie de uşoară curiozitate îngrijorată. — Ascultă aşadar, se agită Piotr Stepanovici şi mai mult. Plecînd încoace, adică în general, spre acest oraş, acum zece zile, eu, bineînţeles, eram hotărît să joc un rol. Cel mai bine ar fi fost să nu joc nici un rol şi să apar aşa cum sînt eu, cu adevărata mea faţă adică, nu-i aşa ? Nu există nimic mai derutant decît faţa adevărată a omului, deoarece nimeni n-o crede. Mărturisesc, am vrut la un moment dat să fac pe prostul, pentru că fizionomia de prost e mai comodă decît pro-pria-ţi fizionomie ; întrucît însă figura de prost constituie o extremă, iar extremele totdeauna stîrnesc curiozitate, rn-am decis să apar eu faţa mea adevărată. Şi care este, de fapt, faţa mea adevărată ? Mediocritatea aurită : nici prost, nici d'-ştept. desUi! do modest înzestrat şi căzut din lună, cum se exprimă aici unii înţelepţi, nu-i aşa ? — De, s-ar putea să fie şi aşa, schiţă un surîs abia perceptibil Nikolai Vsevolodovici. — Aşadar, eşti de acord ; eram sigur că prin asta nu fac altceva decît să exprim ceea ce gîndeşti chiar dumneata... Nici o grijă, nici o grijă, nu mă supăr şi, dacă m-am caracterizat astfel, am făcut-o nu ca să-mi atrag din partea dumitale nişte obiecţiuni compensatorii laudative : „că adică nu-i chiar aşa, nu eşti lipsit de talente, dimpotrivă, eşti un om deştept''... Observ că iar zîmbeşti !... altă gafă. N-ai fi spus : „eşti deştept", hai să zicem ; admit orice. Passons, cum zice papă, şi între paranteze fie spus, nu te supăra pentru vorbăria mea. Să-ţi dau, dacă vrei, şi un exemplu : întotdeauna vorbesc mult, adică înşir nenumărate cuvinte, şi mă grăbesc, şi de aceea nu reuşesc niciodată să exprim ceea ce doresc. Dar de ce vorbesc mult, cu multe cuvinte şi nu-mi ating scopul niciodată ? Pentru că nu ştiu să vorbesc. Cei care se pricep să vorbească 234 bine se exprimă concis. Iată deci şi lipsa mea de talent, nu-i aşa ? Intrucît însă acest talent de a nu avea talente, cu totul firesc mie, îl am ca dar natural, de ce nu l-aş folosi profitmd de el în mod artificial? Şi deci îl folosesc şi profit din plin. E adevărat că pregătindu-mă să vin în aceste locuri m-am gîndit să adopt o atitudine de tăcere ; pentru a şti să taci însă îţi trebuie un mare talent, deci ceva nepotrivit persoanei mele ; pe de altă parte, tăcerea e totuşi primejdioasă; şi atunci m-am hotărît definitiv că e mai bine să vorbesc, şi să vorbesc exact aşa cum vorbesc, fără nici un talent, adică mult, mult, mult, precipitîndu-mă să demonstrez şi la sfîrşit să mă încurc întotdeauna în propriile mele demonstraţii, îneît ascultătorul să se depărteze de mine fără să fi ascultat pînă la capăt, dînd din umeri şi desfăcîndu-şi nedumerit braţele, sau şi mai exact scuipînd cu dezgust. Rezultatul : în primul rmd, ai dat dovadă şi i-ai convins că eşti cam simpluţ şi un mare naiv ; în al doilea rmd, ai reuşit să-i plictiseşti la cuînie ; în alt treilea, ai rămas neînţeles ; deci trei avantaje dintr-o dată ! Gîndeste-te, aşadar, cum s-ar putea ca, după toate astea, cineva să te bănuiască de cine ştie ce intenţii ascunse sau urzeli, misterioase ? Oricare din ei s-ar simţi personal ofensat de acela care ar veni cu presupunerea că aş nutri nişte gînduri ascunse. Unde mai pui că uneori izbutesc chiar să-i fac să rîdă cu mare haz, ceea ce este deja o izbîndă preţioasă. Acum ei îmi vor ierta orice, fie chiar şi pentru simplul fapt că deşteptul, care publica acolo undeva manifeste, s-a dovedit aici mai prost decît ei toţi, nu-i aşa ? Zîmbetul dumitale îmi spune că mă aprobi. De fapt, Nikolai Vsevolodovici nu zîmbea de loc, ci dini-/ potrivă asculta cam încruntat şi nerăbdător. <— Aud ? Poftim ? Mi se pare că ai spus „absolut egal" ? turui Piotr Stepanovici. (Nikolai Vsevolodovici nu scosese nici 0 vorbă.) Dar bineînţeles, bineînţeles, fii sigur că nu fac asta pentru a te compromite cu tovărăşia mea. Ştii, am impresia că astăzi nu prea eşti în apele dumitale ; am alergat aici cu sufletul deschis şi vesel, iar dumneata îmi suspectezi orice cuvinţel; te asigur deci că astăzi nu voi atinge nici o chestiune delicată, ai cuvîntul meu şi accept anticipat toate condiţiile dumitale! Nikolai Vsevolodovici continua să tacă. 1 ir— Poftim ? Ai spus ceva ? Văd, văd că iarăşi am făcut o 53(5 gafă ; n-ai propus nici un fel de condiţii, şi nici nu vei propune ; cred, cred, dar te rog calmează-te ; îmi dau seama prea bine că nu merit să mi se pună vreo condiţie, nu-i aşa ? Răspund chiar eu pentru dumneata, cu anticipaţie şi, bineînţeles, din lipsă totală de talent ; numai şi numai din lipsă de talent, exclusiv din lipsă de talent... Rîzi ? Aud ? Ce-ai spus ? — Nimic, zîrnbi în sfirşit Nikolai Vsevolodovici, mi-am adus aminte în clipa aceasta că întradevăr te-am calificat într-o zi drept un om lipsit de talente, dar nu erai de faţă şi înseamnă că ţi s-a transmis... Te-aş ruga să treci mai repede la ceea ce te aduce. — Păi, tocmai despre acestea am vorbit pînă acum, despre cele întîmpiate duminică ! bîigui Piotr Stepanovici. Ei bine, cum crezi că m-am comportat eu duminică ? Exact ca o mediocritate grăbită şi lipsită de harul talentelor şi care în modul cel mai netalentat a pus stăpînire pe întreaga conversaţie, forţînd toată desfăşurarea ei. Dar mi s-a iertat totul, în primul rînd pentru că sînt căzut din lună — se pare că toţi aici sînt de acord în această privinţă ; în al doilea rînd, pentru că le-am povestit o istorioară drăguţă şi v-am scos pe toţi din bucluc, nu-i aşa ? Este sau nu este adevărat ? — Da, dar ai povestit-o în aşa fel, îneît să persiste dubiul şi să dai în vileag indirect înţelegerea şi înscenarea noastră, care de fapt nici n-a existat, ştiind prea bine că eu nu te-am rugat nimic in acest sens. — Exact, exact ! se înflăcăra Piotr Stepanovici, arătîn-du-se entuziasmat. Am procedat în aşa fel ca dumneata să observi tot angrenajul acestui resort ; am făcut-o doar pentru dumneata, numai pentru dumneata m-am izmenit făcînd acest circ, pentru că urmăream să te prind şi să te compromit. Dar mai ales voiam să aflu în ce măsură îţi este frică. — Sînt curios, de ce mi-o spui acum atît de franc ? — Nu te supăra, nu te supăra ; nu mă fulgera cu privirea dumitale seînteietoare. De altfel, nici nu fulgeri, nici nu seînteiezi. Ai vrea să ştii de ce vorbesc atît de sincer ? Păi, tocmai pentru faptul că totul acum s-a schimbat, s-a terminat, a trecut şi a rămas acoperit de nisip. Mi-am schimbat brusc ideea pe care mi-o făcusem despre dumneata. Calea cea veche s-a epuizat ; de acum încolo nu te voi compromite niciodată pe această cale, ci pe o cale nouă. 237 — E o schimbare de tactică ? — Nu există nici o tactică. Acum în toate domneşte voia dumitale deplină ; dacă vrei, spui da, dacă vrei, spui nzi. Iată tactica rnea cea nouă. iar despre cauza noastră nu voi scoate nici un cuvînt pînă cînd nu-mi vei porunci chiar dumneata. Rîzi ? Voia dumitale ; şi eu rid. De data aceasta însă foarte foarte serios, deşi un om care se grăbeşte atîta este desigur lipsit de talent, nu-i aşa ? Nu importă, fie şi fără talent, dar o fac foarte foarte serios. Şi într-adevăr le spusese toate astea cu multă seriozitate, pe un ton cu totul schimbat şi cuprins de o emoţie neobişnuită la el, încît Nikolai Vsevolodovici îl privi plin de curiozitate. — Zici că ţi-ai schimbat ideea pe care ţi-o făcuseşi despre mine ? întrebă ei. — Mi-am schimbat ideea în privinţa dumitale exact în clipa cînd, după gestul lui Şatov, ţi-ai dus mîinile la spate ; şi atîta ajunge, ajunge ; te rog fără alte întrebări, mai mult nu voi spune nimic. Piotr Stepanovici sari de la locul său fluturîndu-şi mîinile, alungind parcă din faţa lui presupusele întrebări ; în-trucît însă nu urmă nici o întrebare, şi cum n-avea nici un motiv să plece, se aşeză din nou în fotoliu, oarecum liniş-tindu-se. — Apropo, între paranteze, reluă el imediat, unii susţin aici că ai să-l omori, s-au angajat şi pariuri, încît Lembke s-a gîndit la un moment dat să pună în mişcare poliţia, dar lulia Mihailovna i-a interzis... Dar ajunge, ajunge despre asta, am spus-o doar aşa, cu titlu informativ. Şi tot fiindcă veni vorba : în aceeaşi zi i-am transportat pe Lebeadkini peste rîu. cunoşti acest lucru ; ai primit bileţelul meu cu adresa unde se află ei ? — L-am primit chiar atunci. De data aceasta însă n-am făcut-o ,,din lipsă de talent", ci cu toată sinceritatea, din devotament. Chiar dacă rezultatul denotă o lipsă de talent, în schimb intenţia a fost sinceră. — N-aş avea nimic de obiectat, poate că tocmai aşa trebuia... zise îngîndurat Nikolai Vsevolodovici, te rog însă pe viitor să nu-mi mai trimiţi bileţele. — Nu se putea altfel, doar unul singur. 233 ■— Prin urmare, Liputin ştie ? — Nu se putea altfel ; dar ştii şi dumneata că Liputin nu va îndrăzni... Totuşi ar trebui să trecem şi pe la ai noştri, adică şi pe la ei, nu pe la ai noştri, altminteri parcă te văd că te legi iar de cuvinte. Fii liniştit însă, nu chiar acum, ci cîndva mai tîrziu. Acum plouă. îi voi înştiinţa, se vor aduna, iar noi ne vom duce seara. Ne aşteaptă cu nerăbdare, ca gurile căscate, ca nişte pui de cioară în cuib, să vadă ce surprize o să le aducem ! Nişte capete înflăcărate. Şi-au făcut rost de cărţi, au de gînd să facă o mare discuţie. Virghinski Î l-prezintă idee;1, general umană. Liputin este fourierist cu înclinaţii vădite pentru afaceri poliţieneşti ; trebuie să-ţi spun că într-o anumită privinţă este un om preţios, în toate celelalte însă reclamă multă severitate ; în sfîrşit. cel cu urechile lungi îşi va expune sistemul lui propriu. Ştii, sînt cam ofensaţi de faptul că îi tratez cam de sus şi-i răcoresc din cînd în cînd cu cîte un jet de apă rece, ha, ha ! Trebuie neapărat să ne ducem pe acolo. — M-ai prezentat cumva ca un fel de şef ? lăsă să-i scape cît se poate mai nepăsător Nikolai Vsevolodovici. Piotr Stepanovici îi aruncă o privire scurtă. — Apropo, schimbă el subiectul, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea lui Stavroghin, cu vădită intenţie de a se eschiva, am venit de cîte două şi chiar de trei ori pe zi la venerabila Varvara Petrovna, ceea ce m-a obligat să vorbesc mult. — Îmi închipui.» — Să nu-ţi închipui nimic, ci pur şi simplu i-am spus că n-ai să-l omori şi bineînţeles şi alte lucruri plăcute. Şi ce crezi: chiar de a doua zi dumneaei ştia că eu am transportat-o pe Măria Timofeevna peste rîu ; i-ai spus dumneata ? — Nici gînd. — Eram convins că nu de la dumneata a aflat. Dar cine altul putea să-i spună afară de dumneata ? Sînt foarte curios să ştiu. — Liputin, bineînţeles. — Nu, nu ; în nic un caz Liputin, murmură, încruntîn-du-se, Piotr Stepanovici, voi afla eu cine anume. Mă cam bate gîndul că s-a amestecat Şatov. De altfel, vorbesc prostii, să lăsăm acum asta! Deşi e un lucru foarte important,.. 239 Apropo, am toi aşteptat ca mama dumitaîe să-mi pună brusc, după cum are obiceiul, întrebarea esenţială... Dar în toate zilele acestea ea mi s-a părut tare morocănoasă ; cînd coîo. sosind astăzi, o găsesc într-o dispoziţie excelentă. Cum vine asta ? — Foarte simplu, pentru că astăzi i-nrn dat cuvînlu.l că o să mă duc să cer în căsătorie, peste cinci zile. pe Lizavcta Nikolaevna, zise Nikolai Vsevolodovici cu o sinceritate neaşteptată. — Asta-i, va să zică... acum înţeleg, bîigui Piotr Stepa-novici. încurcat parcă. Cică se logodeşte cu Mavriki. Dar ai dreptate, asta nu contează, ar fi în stare- să fugă şi de sub cununie. E de ajuns să-i faci un semn. Nu te supăra că îţi vorbesc aşa, de-a dreptul. ■.— Nu mă supăr de loc. — Observ că astăzi nimic nu este în stare să te supere şi încep să mă tem de dumneaia. Sînt curios cum te vei îniâ-ţişa mîine. Ai pregătit probabil multe năstruşnicii. Nu te superi că-ţi vorbesc astfel ? Nikolai Vsevolodovici nu-i mai răspunse nimic, ceea CJ avu darul să-l enerveze la culme pe Piotr Stepanovici. — Apropo, i-ai spus în mod serios mamei dumitaîe despre intenţia pe care o ai în privinţa Lizavetei Nikolaevna ? întrebă el. Nikolai Vsevolodovici îl fixă cu o privire rece. ■— Aha. înţeleg, ca s-o linişteşti numai, bineînţeles. — Dar dacă ar fi chiar foarte serios* îl întrebă hotărit Nikolai Vsevolodovici. i— Mă rog, Dumnezeu să vă binecuvînteze. cum se spune în asemenea ocazii, nu va dăuna de loc cauzei (observi, n-am spus cauzei noastre, nu prea înghiţi cuvîntul noastră), în ce mă priveşte... sînt bineînţeles întru totul la dispoziţia dumitaîe, o ştii prea bine. •— Crezi ? i— Nu cred, nu cred nimic, se grăbi să spună rîzînd Piotr Stepanovici, întrucît ştiu prea bine că în problemele personale ai obiceiul să chibzuieşti temeinic dinainte şi că deci totul la dumneata este pus la punct în această privinţă. N-am vrut să spun decît că mă pun cu toată seriozitatea la dispoziţia dumitaîe, adică oriunde şi în orice împrejurări poţi conta pe mine, înţelegi ? 240 Nikolai Vsevoloduvici căscă. — Te-am plictisit, sări brusc Piotr Stepanovici de pe locul său punînd mîna pe pălăria lui rotundă, absolut nouă, şi dînd parcă să plece, deşi continua să rămînă ,şi să vorbească neîntrerupt, stînd iii picioare, din cind în cînd umblind prin cameră, iar în momentele mai agitate lovindu-se cu pălăria peste genunchi. — Intenţionam să te mai distrez pul in cu soţii Lembl'o, strigă el vesel. — Mai bine s-o lăsăm pe altădată. Totuşi, cum se simte Iul ia Mihailovna ? — Ce înseamnă şi mondenitatea ! Nici măcar nu-ţi pasă de sănătatea ei, după cum nt:-ţi pasă, să zicem, do sănătatea unei pisici cenuşii, şi totuşi mă întrebi de sănătatea Iuliei Mihailovna. E i'oarto lăudabil, bineînţeles. E sănătoasă, te respectă plnă la superstiţie şi tot pînă la superstiţie se aşteaptă la multe din partea dumitaîe. în ce priveşte cazul de duminică, păstrează o tăcere rezervată şi este convinsă că vei învinge totul prin însăşi apariţia dumitaîe. Crede-mă, zău, ea îşi închipuie că eşti capabil de nişte lucruri extraordinare. De altfel, eşti acum o persoană enigmatică şi mai mult ca oricînd învăluită ele aureolă romantică — poziţie extrem de avantajoasă. Toată lumea te aşteaptă cu nerăbdare nemaipomenită. La plecarea mea cu toţii stăteau ca pe jăratec, iar acum poţi să-ţi închipui ce se petrece acolo. Apropo, mulţumesc încă o dată pentru scrisoare. Se cam tem cu toţii, nu ştiu de ce, de contele K. Ştii că ci te consideră drept un fel de spion ? Iar eu îi ins să creadă ţinîndu-le isonul : te superi cumva ? — De loc. — Nu strică ; mai tirziu s-ar putea să fie de marc folos. Au aici rînduielile lor. Eu, bineînţeles, caut să-i încurajez ; Mia Mihailovna în Crunte, apoi Gaganov... Pd.u ? E tactica mea : dau din gură. înşir vrute şi nevrute .şi deodată plasez cîte un cuvinte! cu tîlc. tocmai în momentul cînd toată lumea e în căutarea lui şi e dornică să-l audă. Se adună buluc în jurul meu, dar eu m-avn şi lansat într-aie mele. în privinţa mea toată lumea este lămurită : „E capabil, zic ei, clar e căzut din lună". Lembke îmi propune să iau o slujbă, ca să mă redresez. Ştii, faţă de dînsul am adoptat o atitudine destul de compromiţătoare pentru ci, cască nişte ochi cît cepele. ÎG Iulia Mihailovna mă încurajează. Apropo, Gaganov e foarte supărat pe dumneata. Ieri la Duhovo mi-a vorbit foarte urît despre dumneata. Atunci i-am spus tot adevărul, bineînţeles nu chiar tot adevărul. Am stat la el la Duhovo o zi întreagă. O moşie excelentă, un conac superb. — Cum, mai stă încă şi acum la Duhovo ? tresări Nikolai Vsevolodovici, săltîndu-se printr-o mişcare repezită înainte şi aproape sărind din loc. — Nu, am venit doar cu el azi-dimineaţă în oraş, ne-am întors împreună, zise Piotr Stepanovici, ca şi cum n-ar îi observat emoţia subită a lui Nikolai Vsevolodovici. Dar ce fac eu? Am dat fără să observ cartea asta jos, se aplecă el ca să ridice keepsake *-ul atins din nebăgare de seamă. Femeile in opera lui Balzac, volum ilustrat, deschise el cartea, n-am citit-o. Şi Lembke scrie romane. — Da ? făcu mirat Nikolai Vsevolodovici, ca şi cum acest lucru l-ar fi interesat realmente. — în limba rusă, aşa în secret, bineînţeles. Iulia Mihailovna ştie despre asta şi-i permite. Un bleg. De altfel, scrie după un ritual şi cu procedee anume, toate bine puse la punct în spiritul formaţiei lor. Cîtă rigurozitate în formă, cită consecvenţă rectilinie! Uite, aşa ceva ne-ar trebui şi nouă. — Faci elogiul administraţiei ? — Şi de ce nu adică ? ! Singurul lucru care la noi în Rusia vine de la sine, în mod natural, şi a ajuns... Bine, bine, am tăcut, se întrerupse el brusc, n-am spus nimic, nici un cuvînt, în chestiunea asta delicată. Şi acum la revedere, arăţi cam prost. — Am febră. — Se şi vede. Culcă-te mai bine. Apropo : avem aici în judeţ nişte grupuri de scapeţi, lume interesantă... Dar să lăsăm pe altă dată. De altfel, aş putea să-ţi mai spun un fapt destul de curios ; e încartiruit la noi în judeţ un regiment de infanterie. Vineri seara la B-ţi am băut cu nişte ofiţeri. Avem printre ei trei prieteni, vons comprenez ** ? S-a vorbit despre ateism, şi bineînţeles Dumnezeu a fost aruncat la coş. Entuziasmaţi, ţipă de bucurie. Apropo, Şatov susţine că dacă * Kc.epsalie — volum ilustrat în ediţie de lux (engl.). +* înţelegi 1 (Fr.) 242 ar fi să se înceapă în Rusia o revoluţie, trebuie neapărat început cu ateismul. Poate că are dreptate. Şedea acolo împreună cu noi un căpitan cărunt, morocănos ; n-a scos to timpul nici o vorbă şi deodată se scoală în picioare, iese îi mijlocul camerei şi cu glas tare. dar ca pentru sine, exclama „Dacă Dumnezeu nu există, atunci ce fel de căpitan sînt eu ? Şi-a luat chipiul şi, desfăcîndu-şi nedumerit braţele, a pe răsit încăperea. — A exprimat omul o idee destul de închegată, căscă pe] tru a treia oară Nikolai Vsevolodovici. — Consideri ? Eu n-am înţeles ; voiam să te întreb dumneata. Ei, ce să-ţi mai spun : e foarte interesantă îabrj Şpigulin ; după cum ştii, numără cinci sute de muncitori un focar de holeră, nu s-a făcut curăţenie de vreo cincisp] zece ani şi muncitorii sînt jecmăniţi la plată de aceşti gustori milionari. Ei bine, te rog să mă crezi că unii dir muncitori au oarecare idee despre Internaţionale. De ce zj beşti ? O să te convingi personal, aş avea doar nevoie de timp, nu prea lung ! Ţi-am mai cerut odată un aseme răgaz, iar acum îmi reînnoiesc cererea şi atunci... am înţl iartă-mă, nu mai scot nici o vorbă, dar nu m-am referţ asta ; nu te încrunta. Aşadar, adio. Dar cc-i cu mine ? SQ toarse el de la uşă. Am uitat să-ţi spun tocmai csenţi pentru care venisem doar : am aflat adineaori că ne-a | lada din Petersburg. — Adică ? îl privi Nikolai Vsevolodovici, fără să înţeţ despre ce este vorba. — Adică lada dumitale, cu lucrurile dumitale, cu rile, pantalonii şi lenjeria ; a sosit ? Este adevărat ? — Parcă mi s-a spus ceva mai adineaori. — Dar nu s-ar putea chiar acum?... ■— Vorbeşte cu Alexei. ■—■ Bine, să lăsăm atunci pe mîine ; rruine, nu-i aşaj preună cu lucrurile dumitale am pus acolo şi haina fracul şi trei perechi de pantaloni, lucrate la Charmeurl recomandarea dumitale, ţii minte ? — Am auzit că aici faci pe gentlemanul elegant !| Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat că ai de gînd să i^ de călărie ? Piotr Stepanovici schiţă un surîs crispat. 16* ■— Ştii ce propun eu, Nikolai Vsevoîodovici, vorbi ci pripit de tot, cu vocea tremurătoare şi întretăiată, să lăsăm personalităţile deoparte. Renunţăm la persiflări de această natură, o dată pentru totdeauna. E mai bine. Poţi să mă dispreţuieşti cit vrei, bineînţeles, dacă în ochii dumitale apai atît de ridicol, dar un timp oarecare ar fi mai bine să renunţăm la personalităţi, nu-i aşa ? — Bine. mă voi conforma, se învoi Nikolai Vsevoludo-vici. Piotr Stcpanovici zîmbi, îşi iovi genunchiul cu pălăria, schimbă greutatea corpului de pe un picior pe celălalt şi chipul lui îşi reluă expresia obişnuită. — Unii mă consideră aici un fel de rival al dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna ; cum vrei să n-am grijă de exteriorul meu ? întrebă el rizînd. Dar cine o fi acela care U informează ? Hm. E ora opt ; trebuie să plec ; i-am promis Varvarei Petrovna să trec pe la dînsa. dar îmi este imposibil, iar dumneata culcă-to şi mîine vei fi mai înviorat. Afară plouă, o întuneric, de altfel mă aşteaptă birjarul, pentru că oricum pe stradă aici noaptea nu prea ai siguranţă... Apropo : prin preajma oraşului, chiar şi prin oraş uneori, rătăceşte un ocnaş fugit din Siberia, Fedka-ocnaşul. Şi închipuieşte-ţi, e un fost iobag clin curtea noastră pe care taică-meu, acum cincisprezece ani, 1-a dat la oaste luînd bani pentru el. Un personaj foarte interesant. — Dumneata... ai stat de vorbă cu el? îi repezi o privire scurtă Nikolai Vsevoîodovici. — Am stat de vorbă. De mine nu se ascunde. Este gata să facă orice, pentru bani bineînţeles, dar nu este lipsit şi de anumite convingeri, în genul său fireşte. Şi încă ceva, bine că mi-am adus aminte şi de asta : dacă cumva e într-adevăr serios ceea ce mi-ai spus adineaori despre intenţiile dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna, îţi repet încă o dată că şi eu sînt o persoană gata să fac orice, de orice natură şi oricînd, fiind complet la dispoziţia dumitale... Ce rost are să pui mina pe baston ? Aha, am greşit... Mi s-a părut că ai căutat cu privirea bastonul ? Nikolai Vsevoîodovici nu căutase nimic cu privirea şi nici nu spusese nimic, dtşi, ce-i drept, se săltase puţin şi''cam brusc din fotoliu, cu o ciudată expresie pe faţă. Dacă o să ai nevoie de ceva în privinţa domnului Ga ganov, trinti deodată Piotr Stepanovici, arăiînd cu o mişcan din cap spre tamponul de pe masă, bineînţeles, aş putea si aranjez totul şi sper că nu mă vei desconsidera din aces punct de vedere. Părăsi camera brusc, fără să se mai aştepte la vreun ras puns, dar imediat îşi vîrî din nou capul prin uşă. •— O spun asta, strigă el cu repeziciune, pentru că nic Şatov, de pildă, n-avea dreptul să-şi rişte duminică viaţi apropiindu-se de dumneata, nu-i aşa ? Aş fi dorit să te gini cleşti puţin la acest lucru. Şi dispăru, fără să mai aştepte un răspuns. IV Şi-o fi închipuind omul dispărînd astfel, că Nikolai. Vsevo lodovici, odată rămas singur, avea să sară şi să izbească ci pumnii în pereţi; desigur, ar fi fost fericit să tragă cu ochiu şi să vadă acest lucru, dacă aşa ceva ar fi fost posibil. Da se înşela amarnic : Nikolai Vsevoîodovici rămăsese calm, îi poziţia în care îl lăsase. Timp de vreo două minute stătu e astfel lîngă masă, profund îngîndurat; după care un zîmbej rece, incolor, se schiţă pe buzele lui. SG reaşeză fără grab, pe locul său din colţul divanului, apoi îşi închise ochii, co pleşit parcă de oboseală. Colţul scrisorii se vedea de sul tampon, dar el nu mai schiţă nici o mişcare ca să-l acopere Curînd îl cuprinse toropeala. Istovită de grijile din ulii mele zile, Varvara Petrovna, cînd văzu că Piotr Stepanovic nu-şi ţine făgăduiala să treacă pe la ea la plecare, nu ma putu rezista şi riscă să intre ea însăşi la Nicolas, cu toati că ora nu era de loc potrivită. Tot mai trăgea nădejde că vi auzi din partea lui, în sfîrşit, un cuvînt clar şi definitiv. Bâti încetişor ca şi adineaori la uşă şi, neprimind nici un răspuns o deschise. îl văzu pe Nicolas într-o poziţie prea imobilă, ş Se apropie repede de canapea cu inima palpitînd violent. Ră mase surprinsă că el adormise atît de repede şi că poat Sorini în poliţia aceasta, şezînd drept şi atît de straniu aproape că nu i se putea auzi nici respiraţia. Chipul Iu palid şi sever părea ţeapăn. împietrit ; sprîncenele erau puţin împreunate, într-o contracţie rigidă ; impresia unei figuri neînsufleţite, de ceară, era copleşitoare. Stătu aşa fără sâ-şi ia privirea do la chipul lui vreo cîteva minute, reţinîndu-şi respiraţia, şi deodată simţi că o cuprinde frica ; porni spre uşă în vîrful picioarelor, se opri în prag. ridică mîna într-un gest grăbit şi binecuvîntă cu semnul crucii fiul astfel adornut şi se depărta neobservată, purtînd pe inimă o nouă apăsare chinuitoare şi o nouă presimţire grea. Nikolai Vsevolodovici dormi mult, mai bine de o oră, în aceeaşi stare de înţepenire ; nici un muşchi pe faţa lui nu tresări, nici o mişcare nu se ivi în tot corpul său ; sprînce-nel.: rămăseseră tot aşa încruntate. Dacă Varvara Petrovna ar mai fi zăbovit încă vreo trei minute, n-ar fi fost în stare să mai suporte impresia cutremurătoare pe care o producea imobilitatea aceasta letargică şi sigură că l-ar fi deşteptat. El însă îşi deschise deodată ochii şi rămase în aceeaşi poziţie nemişcată, vreo zece minute, cu privirea aţintită fix, dar plină de curiozitate, asupra unui obiect din colţul camerei care se părea că îl uimeşte, deşi acolo nu se putea vedea nimic nou, nimic deosebit. în sfîrşit se auzi bătaia domoală şi profundă a orologiului din perele, care sună o singură dată. El întoarse cu oarecare nelinişte capul spre ceas, dar aproape în aceeaşi clisă se deschise uşa din fundul camerei care ducea spre culoar şi apăru bătrînul valet Alexei Egorovicî. într-o mînă ţinea un palton călduros, fularul şi pălăria, iar în cealaltă, o tăviţă de argint pe care se vedea un bileţel. — E ora nouă şi jumătate, anunţă el cu glas potolit şi, depunînd îmbrăcămintea adusă pe scaunul din colţ, îi aduse tava cu bileţelul, un petecuţ de hîrtie, fără plic, conţinînd două rînduri scrise cu creionul. Parcurgînd aceste rînduri, Nikolai Vsevolodovici luă de pe masă un croion, scrise în josul bileţelului două cuvinte şi îl depuse înapoi pe tavă. — Să fie transmis imediat ce ies, iar acum dă-mi să mă îmbrac, zise el sculîndu-se de pe canapea. Observînd că este îmbrăcat într-o haină uşoară de catifea, chibzui puţin şi porunci să i se aducă un surtuc de stofă pe care-l folosea mai mult seara, cînd făcea vizite. în sfîrşit, complet îmbrăcat şi cu pălăria pe cap, el încuie uşa prin care intrase la el Varvara Petrovna şi, luînd scrisoarea ascunsă 246 sub tampon, ieşi pe culoar însoţit de Alexei Egorovici. Din culoar coborîră pe scara îngustă de piatră a intrării de serviciu, care dădea direct în parc. în colţul vestibulului se afla un mic felinar şi o umbrelă enormă. —■ Din cauza ploii mari, pe străzi e un noroi scîrbos, raportă Alexei Egorovici în chip de sfioasă şi ultimă încercare de a-l face pe stăpîn să renunţe la călătorie. Dar acesta ieşi tăcut afară, desfăcu umbrela şi pătrunse în bătrînul parc întunecos ca o pivniţă, rece şi umed. Vîntul sufla printre crengi legănînd vîrfurile copacilor pe jumătate despuiaţi ; cărările înguste acoperite cu nisip erau îmbibate de apă şi lunecoase. Alexei Egorovici îl urma aşa cum ieşise din casă, în frac şi fără pălărie, luminîndu-i drumul cu trei Pa?> înainte. — N-o să se vadă ? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici. — Frin ferestre nu se vede nimic şi în afară de asta am avut grijă de totul dinainte, a răspuns servitorul încet şi cumpănit. -— Mama doarme ? — S-a încuiat după obiceiul ei din ultima vreme fix la ora nouă şi n-ar avea cum să afle ceva. Le ce oră porunciţi să vă aştept ? adăugă el îndrăznind întrebarea. — La ora unu, la unu şi jumătate, nu mai tîrziu de ora două. — Am înţeles. Făcînd ocolul întregului parc pe cărările lui întortocheate, pe care amîndoi le cunoşteau cu ochii închişi, ajunseră pînă la gardul de piatră unde într-un colţ dădură peste o portiţă mică care ducea într-o ulicioară îngustă şi neumblată, vecină cu parcul ; portiţa aceasta era încuiată totdeauna, dar Alexei Egorovici luase cu el cheia. — N-o să scîrţîie portiţa ? întrebă iar Nikolai Vsevolodovici. Dar Alexei Egorovici îi raportă că încă din ajun a uns-o, ,,şi astăzi încă o dată". Era ud leoarcă. După ce deschise portiţa, întinse cheia lui Nikolai Vsevolodovici. — Dacă aveţi de gînd să mergeţi ceva mai departe, îmi permit să vă previn că lumea de aici, dar mai ales de prin străzile mai singuratice nu prea este sigură, cu atît mai mult cea de peste rîu, nu-l mai rabdă inima pe Alexei Egorovici să nu-şi prevină stăpînul încă o dată. Era un slujitor vechi, 247 fostul îngrijitor al lui Nikolai Vscvolodovici, care-l dădăcise cîndva purtîndu-l în braţe, un om de ispravă, priceput şi serios, căruia ii plăcea să asculte şi să citească cărţi sfinte. — Să n-ai nici o grijă, Alexci Egorîci. — Dumnezeu să vă binccuvînteze, domnule, dar numai la fapte bune. — Cum ? se opri Nikolai Vscvolodovici care păşise spre stradă. Alexei Egorovici repetă cu fermitate urarea lui ; niciodată înainte n-ar fi cutezat să şi-o exprime în asemenea cuvinte cu glas tare în faţa stăpînului său. Nikolai Vsevolodovici încuie portiţa, vîrî cheia în buzunar şi porni pe ulicioară înaintînd cu greu prin noroiul adine pînă peste căpute. Ajungînd la capătul ulicioarei răzbi în sfîrşit pe o stradă mai mare, pavată. Cunoştea oraşul ca pe cele cinci degete ale sale : dar strada Bogoiavlenskaia era încă departe. Trecuse de ora zece cînd el se opri în cele din uimă în faţa porţii încuiate a casei vechi şi sumbre a lui Filippov. încăperile de jos, după plecarea lui Lebcadkin, rămăseseră complet goale, cu obloanele închise la ferestre, dar la mansardă fereastra lui Şatov era luminată. Intrucît la poartă nu exista clopoţel, Stravroghin se apucă să bată în ea cu pumnul. O ferestruică se deschise şi în ea se arătă capul lui Şatov privind spre poartă ; era întuneric beznă şi greu de recunoscut cineva la poartă ; după ce se uită îndelung, Şatov întrebă : — Dumneata eşti ? — Eu sînt, răspunse musafirul nepoftit. Şatov închise fereastra, coborî jos şi descuie poarta. Nikolai Vsevolodovici păşi peste pragul înalt şi, fără a rosti un cuvînt, trecu pe lingă el direct spre pavilionul lui Kirilîov. V Aici totul era deschis vraişte. Vestibulul şi primele două camere erau în întuneric, dar ultima în care locuia şi-şi bea ceaiul Kirilîov era luminată şi se auzeau de acolo rîsete şi 243 exclamaţii. Nikolai Vsevolodovici se îndreptă într-acolo, dar înainte de a intra se opri în pragul uşii. Pe masă se servise ceaiul. în mijlocul camerei stătea o bă'uînă, ruda gazdei, cu capul gol, numai în cămaşă şi fustă, cu picioarele goale virile în papuci şi cu o caţaveică din blăniţe de iepure pe umeri. Ţinea în braţe un copilaş de un an şi jumătate, îmbrăcat numai în cămăşuţă, cu picioruşele goale şi obrajii aprinşi, cu părul zbîrlit, chiar atunci luat probabil clin leagăn. Se vedea ca plînsese, pentru că pe obraji îi luceau încă urme de lacrimi ; în clipa aceea însă îşi întinsese minutele bătînd din palme şi rîzînd în hohote, cum rîd copiii mici, cu sughiţuri. In faţa lui, Kirilîov izbea de podea o minge mare de cauciuc, care se înălţa pînă la tavan şi iar cădea, iar copilul striga : ba, ba ! Kirilîov prindea „babaul" şi îl dădea lui, iar copilul îl arunca acum singur cu minutele lui stîngace şi nesigure. Kirilîov se lăsă deodată jos, întins'pe duşumele, încereînd să scoată mingea de sub dulap. Nikolai Vsevolodovici intră în cameră ; văzîndu-l, copilul se lipi de pieptul bătrînei, izbucnind într-un plîns neostoit ; femeia plecă imediat cu el din cameră. — Stravroghin ? zise Kirilîov ridieîndu-se de jos cu min-m^a în mină, fără să se mire cîtuşi de puţin de această vizită neaşteptată. Vrei un pahar de ceai ? Se ridicase şi stătea acum în picioare. — Cu multă plăcere dacă e fierbinte, zise Nikolai Vsevolodovici, m-au pătruns ploaia şi frigul. — Un ceai cald, ba şi fierbinte chiar, confirmă cu plă-core Kirilîov. Ia loc ; ai picioarele pline de noroi, nu-i nimic ; şterg eu pe urmă podeaua cu o cîrpă udă. Nikoiai Vsevolodovici se aşeză şi bău aproape fără răsuflare ceaiul servit. — încă o ceaşcă ? întrebă Kirilîov. — Mulţumesc. Kirilîov, care pînă atunci rămăsese în picioare, se aşeză şi el la masă în faţa musafirului şi-l întrebă : — Cu ce treburi ? — Iată despre ce este vorba. Citeşte scrisoarea aceasta pe care am primit-o de la Gaganov. Ţi-aduei aminte ? Ţi-am vorbit despre el la Petersburg. Kirilîov luă scrisoarea, o citi, o depuse pe masă şi—1 privi cu un aer de aşteptare. 249 — Pe acest Gaganov, începu să explice Nikolai Vsevolo-dovici, după cum şui l-am intimii acum o lună la Pelersljurg, pentru prima oară in viaţa mea. Am cat ochi cu el de vreo trei ori in societatea altor oameni, rai LI să facă cunoştinţă cu mine şi fără să schimbe măcar un cuvint, el găsi totuşi de cuviinţa să se poarte obraznic iată de mine. Ţi-am povestit ini se paie. lată insă ce nu cunoşti dumneata : plecînd atunci am Petersburg înaintea mea, el mi-a trimis pe neaşteptate o scrisoare, deşi nu ca asta, dar extrem de necuviincioasa şi cu atît mai ciudată cu cît această scrisoare nu dădea nici o explicaţie asupra motivului pentru care mi-a fost adresată. I-am răspuns imediat lot in scris şi absolut sincer rai-am exprimat părerea că ei este supărat pe mine probabil din cauza incidentului pe care l-am avut acum patru ani aici la club cu tatăl său şi că sint gata să-i prezint orice scuze ar dori pe baza faptului că gestul meu de atunci n-a fost de loc intenţionat, ci determinai de starea mea de boală. L-ara rugat să ia în considerare scuzele mele. r\u mi-a răspuns nirnic şi a plecat ; iată însă că îl găsesc aici cu desâvîrşire turbat. Mi s-au transmis cîteva păreri exprimate de el în public despre mine, absolut injurioase, şi nişte acuzaţii surprinzătoare, in sxîrşit, astăzi primesc această scrisoare cu un conţinut cum probabil nimeni şi niciodată n-a avut ocazia să primească, plină de injurii şi de expresii cum ar fi ,,botul dumitale păhnuif. Am venit la dumneata în speranţa că n-o să refuzi să-mi fii martor. — Ai spus că asemenea scrisoare nimeni n-a mai primit niciodată, observă Kirillov. într-un acces de furie se poate întîmpla ; au mai iost cazuri. Puşkin i-a scris lui Hceckercn u. Bine, accept. Explică-mi ce s.m de făcut ! Nikolai Vsevoiodovici îi explică : vrea să înceapă chiar mîine şi negreşit prin reînnoirea scuzelor, ba şi printr-o promisiune de a-i adresa o a doua scrisoare cu scuze, dar cu o condiţie, ca şi Gaganov la rîndu-i să-i dea promisiunea că n-o să-i mai scrie. Scrisoarea de faţă ar urma să fie considerată ca inexistentă. — Prea multe concesii, nu va consimţi, murmură Kirillov. — Am venit în primul rînd să aflu dacă accepţi să-i transmiţi aceste condiţii. -— Accept. Te priveşte. Dar nu va consimţi. — Ştiu că nu va consimţi. — Vrea să se bată. Spune, cu ce arme ? -— Esenţialul pentru mine este ca toată această afacere să se consume chiar mîine. Pe la ora nouă vei fi acolo. El o să te asculte şi o să respingă propunerile dumitale, dar o să-ţi facă cunoştinţă cu martorul lui; să zicem că acest lucru o să aibă loc pe la ora unsprezece. Te vei înţelege cu martor al respectiv ca la ora unu sau la două după-amiază să ne întrunim cu toţii la locul hotărît. Te rog să ai grijă să fie exact aşa. Arma, bineînţeles, pistolul ; şi mai ales insist ca barierele de întîlnire să fie la distanţa de zece paşi una de alta ; apoi ne postaţi pe fiecare la zece paşi de la bariera respectivă şi la semnalul convenit pornim spre liniile de barieră. Fiecare trebuie negreşit să ajungă la această linie, avînd dreptul să tragă şi înainte, din mers. Iată tot ce propun eu. — Zece paşi distanţă între linii e prea aproape, obseivă Kirillov. — Hai să zicem doisprezece, dar nu mai mult ; mă înţelegi, el vrea să se bată în mod serios. Ştii să încarci pistoalele ? — Mă pricep. Am şi pistoale ; îmi voi da cuvîntul meu de onoare că dumneata n-ai tras cu ele. La fel şi martorul lui îşi va da cuvîntul de onoare în ce priveşte pistoalele lui; două perechi de pistoale, şi vom trage la sorţi care din ele să fie folosite. — Perfect. — Vrei să vezi pistoalele ? — Desigur. Kirillov se aplecă, lăsîndu-se pe vine deasupra valizei sale din colţ, care rămăsese încă în starea pe care o lăsase la sosire, dar din care lucrurile erau scoase pe măsura trebuinţei. Trase din fundul valizei o cutie din lemn de palmier, căptuşită cu catifea roşie, şi dădu la iveală două pistoale elegante şi extrem de scumpe. — Am aici totul, şi pulbere, şi gloanţe, şi cartuşe. Mai ani şi un revolver. Să ţi-l arăt. Răscolind iar prin valiză, scoase o altă cutie cu un revolver american cu şase ţevi. — Ai destul armament, şi foarte scump. — Foarte. Om sărac, aproape cerşetor, Kirillov, care de altfel niciodată nu-şi observa halul de mizerie în care trăia, arăta acum 250 251 cu multă mîndrie preţioasele lui arme, achiziţionate desigur cu mari sacrificii. — Tot n-ai renunţat la gîndul dumitale ? întrebă Stavroghin, cu oarecare precauţie şi după un minut de tăcere. — N-am renunţat, răspunse scurt Kirillov, ghicind după tonul interlocutorului său despre ce este vorba, ţi se apucă să-şi aşeze la loc armele. — Cînd ? întrebă şi mai prudent Nikolai Vsevolodovici, după o nouă tăcere. Kirillov, care între timp îşi plasase în valiză ambele cutii, se aşeză pe locul lui. — După cum ştii, nu depinde de mine ; cînd mi se va porunci, murmură el stingherit parcă de această întrebare, în acelaşi timp însă vizibil dispus să răspundă la orice alte întrebări. Se uita la Stavroghin ţintă cu ochii săi negri fără luciu, cu o expresie de calm şi bunăvoinţă caldă în privire. — înţeleg, desigur, că cineva vrea să se împuşte, reluă încruntîndu-se puţin Nikolai Vsevolodovici, după o tăcere în-gîndurată, lungă de minute întregi, uneori am încercat şi eu să-mi închipui cam în ce fel s-ar petrece, dar de fiecare dată intervenea un gînd nou : dacă ai comite, de pildă, o crimă oribilă sau, mai ales, o faptă extrem de ruşinoasă, adică execrabilă, în orice caz neînchipuit de mîrşavă şi... ridicolă, care să rămînă întipărită în memoria oamenilor pentru o mie de ani, încît să le vină tuturor să scuipe de scîrbă o mie de ani, şi deodată, „un glonte în tîmplă şi nu mai rămîne nimic". Ce-mi pasă atunci de restul omenirii şi de faptul că ei vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa ? — Şi dumneata numeşti asta o idee nouă ? murmură Kirillov, după o clipă de gîndire. — Nu... zic că e nouă... Dar cînd mi-a venit, am simţit că e nouă... — Ai „simţit" o idee ? repetă Kirillov. E bine spus. Există astfel multe idei care totdeauna devin deodată noi. Aşa este. -Multe lucruri acum mi se par că le văd pentru prima oară. — Să zicem că ai locuit un timp pe lună, îl întrerupse Stavroghin, fără să-l asculte şi continuîndu-şi gîndul. Să zicem că acolo ai săvîrşit toate aceste mîrşăvii ridicole... De aici îţi dai prea bine seama că acolo vor rîde de tine şi vor scuipa la auzul numelui tău, o mie de ani, veşnic, pe toată planeta. Dar în momentul do faţă te afli aici şi te uiţi la lună de aici: ce te priveşte pe tine tot ce ai săvîrşit acolo şi ce-ţi pasă aici, pe pămînt, că locuitorii de pe lună te vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa ? — Nu ştiu, răspunse Kirillov, n-am fost niciodată pe lună, adăugă el fără pic de ironie, pur şi simplu precizînd starea de fapt. — Al cui este copilul pe care l-am văzut la tine adineauri ? •— Soacra bătrînei a sosit, ba nu, nora... totuna. De trei zile. Zace bolnavă, cu pruncul ; noaptea ţipă groaznic. Burta. Mai-că-sa doarme, iar bătrîna îl aduce la mine ; îl distrez cu mingea. Mingea am cumpărat-o la Hamburg ; o arunc şi o prind : întăreşte şira spinării. O fetiţă. — Iubeşti copiii ? — îmi sînt dragi, răspunse Kirillov, pe un ton destul de indiferent. — înseamnă că iubeşti şi viaţa ? — Iubesc şi viaţa, dar de ce întrebi ? — Mă gîndesc totuşi că eşti hotărît să te împuşti. — Ce are a face ? De ce le amesteci ? Asta e altceva, cealaltă chestiune e altceva. Viaţa există, moartea nu există. — Ai început să crezi în viaţa de apoi, veşnică ? — Nu în viaţa veşnică, de apoi, ci în veşnicia vieţii de aici. Există clipe, ajungi la asemenea clipe, cînd timpul încetează brusc să curgă şi vine veşnicia. — Speii să atingi o asemenea clipă ? — Da. — Nu cred că aşa ceva este posibil în vremea noastră, răspunse Nikolai Vsevolodovici, de asemeni fără nici o ironie, cu glas tărăgănat şi oarecum dus pe gînduri. în apocalips îngerul jură că timpul nu va mai fi. — Ştiu. E foarte bine spus acolo ; clar şi precis. Cînd omul. în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee foarte justă. — Şi ce se va întîmpla cu timpul ? Unde îl vor ascunde ? — Nu-l vor ascunde nicăieri. Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect. — Vechi speculaţii filozofice, prea răsuflate, aceleaşi de la începutul veacurilor, murmură Stavroghin cu un fel de compătimire dispreţuitoare. — Aceleaşi ! Mereu aceleaşi de la începutul veacurilor, şi altele nu vor exista, nicicîncl, de nici un fel ! strigă Kirillov cu 232 253 privirea scînteietoare, ca şi cum însăşi ideea aceasta reprezenta aproape o victorie. — Se pare că eşti foarte fericit, Kirillov ? — Da, sînt foarte fericit, răspunse acesta, ca şi cum ar fi dat un răspuns foarte banal. — Şi cînd mă gîndcsc că nu prea de mult erai atît de amă-rît, atît de pornit împotriva lui Liputin ? — Hm... Acum nu mai sînt. Pe atunci încă nu ştiam că sînt fericit. Ai văzut vreodată o frunză, o frunză de copac ? — Am văzut. — Am văzut nu demult o frunză galbenă, puţin verzuie, care începuse să putrezească pe la margini. O purta vînlul. La vîrsta de zece ani, pe timp de iarnă, închideam înadins ochii şi-mi închipuiam o frunză, de un verde suculent şi viu, cu nervuri, strălucind în bătaia soarelui sclipitor. Deschideam ochii şi nu-mi venea a crede că n-o mai văd, pentru că în închipuire era atît de bine, şi iar îi închideam. — E o alegorie ? — Nu... Nu e voi ba de nici o alegorie ! Pur şi simplu o frunză, o singură frunză. E bine că există frunza. Totul e bine. — Totul ? — Totul. Omul e nefericit pentru că nu ştie că este fericit ; numai de aceea. Asta-i tot, tot ! Cine izbuteşte s-o a Ele devine îndată, imediat, în aceeaşi clipă fericit. Soacra aceasta va muri, dar fetiţa va rămîne, e bine. Am avut această revelaţie. — Dar cel care moare de foame, şi cel care face rău unei fetiţe, o necinsteşte, şi asta e bine? — Da. Şi dacă vreunul va zdrobi capul celui care a necinstit fetiţa, e bine ; şi dacă nimeni nu i-l va zdrobi, tot bine e. Totul e bine, totul. Sînt fericiţi toţi aceia care ştiu că totul e bine Dacă ar şti că sînt fericiţi, ar fi fericiţi ; cît timp însă nu ştiu că sînt fericiţi, tot atîta timp vor fi nefericiţi. Iată ideea, întreaga idee : în afara ei nu există alta ! — Şi cînd ai aflat că eşti atît de fericit ? — Săptămîna trecută, marţi ; ba nu, miercuri, pentru că mariea trecuse, noaptea. — Cu ce prilej ? — Nu-mi aduc aminte. Pur şi simplu aşa, dintr-o dată ; mă plimbam prin cameră... N-are importanţă. Am oprit ceasul, era ora două şi treizeci şi şapte de minute noaptea. — Ca semn că timpul trebuie să înceteze să curgă ? Kirillov nu răspunse. — Nu sînt buni, reluă el brusc, pentru că nu ştiu că sînt buni. Cînd vor afla, nu vor silui fetiţa. Trebuie să afle că sînt buni şi cu toţii imediat vor deveni buni, toţi pînă la unul. — Dumneata ai aflat, înseamnă că eşti bun ? — Da, sînt bun. — De altfel, cu asta sînt pe deplin de acord, murmură încruntat Stavroghin. — Acela care va şti să înveţe oamenii că toţi sînt buni va desăvîrşi universul, lumea. — Acela care i-a învăţat a fost răstignit. ■— O să vie totuşi, şi numele lui va fi Omul-Dumnezeu. -— Dumnezeu-Omul ? — Omul-Dumnezeu, tocmai aici e deosebirea. — Nu cumva tot dumneata îţi aprinzi şi candela ? — Da, eu am aprins-o. ■— Tc-ai pătruns de credinţă ? — îi place bătrînei, să fie aprinsă candela... Dar astăzi n-a avut timp, murmură Kirillov. — Dar rugăciuni încă nu faci? — Mă rog la orice. Vezi păianjenul care umblă pe acest perete, îl privesc şi-i sînt recunoscător pentru faptul că umblă ! Ochii lui se aprinseră din nou. Se uita drept în ochii lui Stavroghin cu o privire fermă, neclintită. Stavroghin îl urmărea încruntat şi cu dezgust, dar făiă pic de ironie. — Pariez că pînă la următoarea mea vizită o să ajungi să crezi şi în Dumnezeu, zise el ridieîndu-se şi luîndu-şi pălăria. — De ce adică ? dădu să se ridice şi Kirillov. — Dacă ai fi ştiut că crezi în Dumnezeu, credeai şi acum ; întrucît însă nu ştii că crezi deja în Dumnezeu, nu crezi încă, surise Nikolai Vsevolodovici. — Nu-i tocmai aşa, chibzui Kirillov, mi-ai răstălmăcit ideea. Tertipuri de salon. Adu-ţi aminte de ceea ce ai însemnat dumneata pentru mine, Stavroghin. — La revedere, Kirillov. — Vino într-o noapte. Pe cînd ? — Nu cumva ai uitat despre ziua de mîine ? 255 — Adevărat, uitasem : iii pe pace, o să fiu în picioare ia ora nouă. Ştiu să mă trezesc cînd vreau. Mă culc şi-mi spun : la ora şapte, si mă trezesc la oi a şapte ; la ora zece, şi mă trezesc la ora zece. — Ai nişte însuşiri admirabile, îi scrută fala palidă Ni-kolai Vsevolodoviei. — îţi descui poarta. — Nu te deranja. îmi descuie Şatov. -— Aşa, Şatov. Bine, adio. VI Gearnlîcul casei pustii în care locuia Şatov nu era încuiat : pătrunzind însă în antreu, Stavroghin se pomeni complet în întuneric şi trebui să bijbîie pînă găsi scara spre mansardă. Deodată sus se deschise uşa şi-i lumină puţin drumul ; Şatov nu apăru în întîmpinarea lui, ci se mulţumi doar să-i deschidă uşa camerei. Oprindu-se în prag, Nikolai Vsevolodoviei îl zări stînd în picioare lingă masa din colţ şi aşteptîndu-l să intre. — Eşti dispus să mă primeşti, avem ceva ele discutat ? întrebă el din prag. — Intră şi ia loc, răspunse Şatov. încuie uşa ; sau lasă că o încui eu singur. Şatov încuie uşa. se întoarse lîngă masă şi se aşeză în faţa Iui Nikolai Vsevoiodovici. în cursul acestei săptămîni el slăbise vizibil, iar acum părea mistuit de friguri. — M-ai lăsat să mă chinuiesc atîla, zise el cu privirea în pămînt, într-o şoaptă abia desluşită. De ce n-ai venii ? — Erai atît de sigur că voi veni ? — Da. Ia stai, aiuram... poate că şi acum aiurez... O clipă. E! se ridică de pe locul său şi, întinzmd mîna, luă de pe raftul său de cărţi eu trei policioare un obiect. Era un revolver. — într-o noapte, aiurind, mi s-a năzărit că vei veni să mă omori şi a doua zi dimineaţa arn cumpărat acest revolver de la nemernicul acela de Leamşin, dîndu-i ultimii mei bani : nu voiam să mă las răpus de dumneata. Apoi mi-arn venit 258 în fire... N-am nici pulbere, nici gloanţe ; şi de atunci zace aşa pe raft. O clipă... Se ridică puţin şi deschise gemuleţul de aerisire. — Nu-l arunca, n-are rost, îl opri Nikolai Vsevoiodovici. Costă bani, iar oamenii or să înceapă să pălăvrăgească : din fereastra lui Şatov se aruncă revolvere; pune-l la loc, aşa ; acum şezi. Spune-mi, de ce ai aerul ăsta de pocăinţă în faţa mea pentru gîndul pe care zici că l-ai avut, că voi veni să te ucid ? De altfel nici acum n-am venit ca să mă împac, ci ca să stăm de vorbă în privinţa celor necesare. Explică-mi în primul rînd : nu m-ai lovit pentru legătura mea cu soţia dumitale, nu-i aşa ? — Ştii prea bine că nu pentru asta, îşi coborî iar privirea Şatov. — Şi nu pentru că ai dat crezare acelei bîrfeli stupide în privinţa Dariei Pavlovna ? — Nu, şi nu, bineînţeles ! Prostii! Soră-mea chiar de la început mi-a spus... explică tăios şi cu nerăbdare Şatov, aproape bătînd din picior în podea. — Aşadar, şi eu şi dumneata am ghicit adevărul, continuă pe un ton calm Stavroghin. Ai dreptate : Măria Timofeevna Lebeadkina este soia mea legitimă, cu care m-am cununat la Petersburg acum patru ani şi jumătate. Pentru ea m-ai lovit, aşa este ? Total uluit, Şatov îl asculta fără să scoată o vorbă. — Am ghicit şi nu-mi venea să cred, bîigui el în sfîrşit, privindu-l cu un aer straniu. — Şi totuşi m-ai lovit ? Şatov se înroşi la faţă şi bolborosi aproape fără nici o legătură : — Pentru că ai decăzut... pentru minciuni. Nu m-am apropiat ca să te pedepsesc ; în momentul cînd mă apropiam nu ştiam că te voi lovi... Te-am lovit pentru ceea ce ai însemnat atîta timp şi atît de mult în viaţa mea... Eu... — înţeleg, înţeleg, fă economie la vorbă. îmi pare rău că eşti acum într-o stare de febră ; vreau să discut cu tine o chestiune foarte importantă. — M-ai lăsat să te aştept prea mult, aproape se cutremură Şatov şi se ridică pentru o clipă de pe locul său. Spune-mi despre ce este vorba, am şi eu ceva să-ţi spun... Mai pe urmă... 257 17 — Dostolevskl — Opere voi. 7 Şi se aşeză. — Chestiunea care mă aduce nu are nimic comun cu afacerea asta, începu Nikolai Vsevolodovici, observîndu-l cu curiozitate. Anumite împrejurări m-au obligat să vin chiar astăzi alegînd această oră, ca să te previn că s-ar putea să fii ucis. Şatov se uită la el cu o privire sălbatecă. — Ştiu că mă paşte o primejdie, zise el tărăgănat. Dar cum de ştii dumneata acest lucru ? — Pentru că şi eu fac parte din organizaţia lor, ca şi dumneata, şi sînt membru al asociaţiei lor, ca şi dumneata. — Dumneata... membru al societăţii? — După ochii dumitale văd că te-ai fi aşteptat la orice din partea mea, dar nu la aşa ceva, zîmbi uşor Nikolai Vsevolodovici. Dă-mi voie însă ; va să zică, dumneata ştiai că se pune la cale aşa ceva împotriva dumitale? — Nici prin gînd nu mi-a trecut. Şi nici acum nu-mi pasă, cu toate că mi-ai spus asta, deşi... deşi cine ar putea să garanteze pentru ceea ce sînt în stare să facă aceşti imbecili! strigă el, înfuriindu-se brusc şi izbind cu pumnul în masă. Nu mă tem de ei! Am rupt cu ei. Ăsta a venit la mine de vreo patru ori ca să-mi spună că e posibil... dar, îl privi el scrutător pe Stavroghin, de fapt, ce ştii dumneata ? — Nici o grijă, nu caut să te induc în eroare, continuă destul de rece Stavroghin, cu aerul omului care îşi îndeplineşte o datorie. Mă întrebi ce ştiu ? Ştiu că ai intrat în societate în străinătate, acum doi ani, şi încă de pe vremea organizării ei vechi, chiar în preajma călătoriei dumitale în America şi se pare că imediat după ultima noastră convorbire, despre care mi-ai scris atît de mult din America în scrisoarea dumitale. Şi fiindcă veni vorba, scuză-mă că nu ţi-am răspuns tot în scris, ci m-am limitat... — Şă-mi trimiţi bani; o clipă, îl opri Şatov trăgînd grăbit sertarul mesei şi scoţînd de sub nişte hîrtii o bancnotă. Poftim, îţi restitui cele o sută de ruble pe care mi le-ai trimis ; fără de care aş fi pierit acolo. Nu ţi le-aş fi restituit atît de repede, dacă n-ar fi intervenit mama dumitale : această sută de ruble mi-a dăruit-o cu nouă luni în urmă, ca să mă scoată din mizeria în care mă aflam după boală. Dar continuă, te rog... Se sufoca. 253 — în America ţi-ai schimbat vederile şi, revenind în Elveţia, ai vrut să te retragi. Ei nu ţi-au răspuns nimic, dar te-au împuternicit să iei în primire aici în Rusia de la cineva o tipografie şi s-o păstrezi pînă la predarea ei persoanei care se va prezenta în acest scop. Nu cunosc chestiunea în toate amănuntele, dar esenţialul se pare că ăsta e ? Iar dumneata, în speranţa sau cu condiţia că asta va fi ultima lor pretenţie şi că după aceea vei fi eliberat de tot, ai acceptat. Toate acestea, fie că sînt adevărate sau nu, nu le-am aflat de la ei, ci cu totul întîmplător. Un lucru însă mi se pare că nu ştii nici pînă acum : domnii aceştia nici gînd n-au să se despartă de dumneata. — Dar e absurd ! zbieră Şatov. Doar le-am declarat cinstit că mă despart, fiind într-un dezacord total cu ei ! Este un drept al meu, dreptul conştiinţei şi gîndirii melc... Nu admit aşa ceva ! Nu există o forţă care să poată... — Ştii ce, nu striga, îl opri cu multă seriozitate Nikoîai Vsevolodovici. Acest Verhovenski este un om care poate că şi în clipa aceasta ne aude, cu urechile lui sau ale altora, poate chiar din vestibulul dumitale. Pînă şi beţivanul de Lebeadkin fusese aproape obligat să te supravegheze, iar dumneata să-l supraveghezi pe el, nu-i aşa ? Şpune-mi mai bine . ţi-a acceptat de data aceasta Verhovenski argumentele, sau nu? — Le-a acceptat ; a spus că se poate şi că am dreptul... — Ei bine, să ştii că te înşală. îmi este cunoscut că pînă şi Kirillov, care aproape nici nu aparţine grupului lor, i-a informat despre dumneata ; au numeroşi agenţi, chiar şi oameni care nici nu ştiu că servesc societatea. Pe dumneata te-au supravegheat mereu. Piotr Verhovenski, între altele, a sosit aici ca să termine cu cazul dumitale şi are toate împuternicirile, anume: să te lichideze la momentul oportun, pentru motivul că ştii prea multe şi ai putea să-i denunţi. Repet, e ceva absolut cert; şi dă-mi voie să adaug că ei sînt convinşi, nu ştiu de ce. că dumneata eşti un spion şi că, dacă nu i-ai denunţat, îi vei denunţa. Este adevărat ? Colţul gurii lui Şatov se contractă într-un spasm la auzul unei asemenea întrebări puse pe un ton atît de obişnuit. — Chiar dacă aş fi un spion, cui aş putea să fac un asemenea denunţ ? zise el iritat şi fără a da un răspuns direct. Ei bine, să lăsăm asta, dracu să mă ia ! strigă el revenind brusc la ideea care-l preocupase iniţial şi-l tulburase vizibil 259 lî* cu. mult mai puternic decît ştirea primejdiei care îl ameninţa personal. Dumneata, dumneata, Stavroghin, cum de-ai putut să te laşi atras în această aberaţie deşănţată şi abjectă a unor nulităţi cu mentalitate şi apucături de slugoi ? Dumneata, membru al societăţii lor ! Ăsta să fie actul de supremă dăruire al lui Nikolai Stavroghin ? strigă el aproape cuprins de exasperare. Şatov îşi plesni chiar palmele, ca şi cum nimic mai amar şi mai dezolant n-ar fi putut să existe pentru el ca această descoperire. — Iartă-mă, se miră cu adevărat Nikolai Vsevolodovici, dar am impresia că dumneata vezi în mine un fel de astru, iar pe dumneata te consideri o gînganie faţă de mine. Am remarcat acest lucru chiar în conţinutul scrisorii dumitale din America. — Dumneata... dumneata ştii... Dar să nu mai vorbim despre mine, persoana mea prea puţin interesează ! se întrerupse brusc Şatov. Dacă poţi să-mi dai vreo lămurire despre dumneata, explicămi. Ţi-am pus o întrebare ! repetă el ca într-un delir. — Cu plăcere. Mă întrebi : cum de am putut să mă las tîrît într-o astfel de afacere murdară. După cele ce ţi-am comunicat, mă simt chiar obligat să fiu oarecum sincer în această chestiune. De fapt, într-un sens riguros eu nici nu aparţin acestei organizaţii ; n-am aparţinut nici înainte şi am mai mult drept decît dumneata să mă dezic de ei, pentru că nici nu m-am înregimentat vreodată. Dimpotrivă, chiar de la început am declarat categoric că nu mă consider tovarăş cu ei, şi dacă i-am ajutat întîmplător, am făcut-o numai fiindcă n-aveam nici o altă ocupaţie. întrucîtva, am participat la reorganizarea societăţii, conform noului plan, şi atîta tot. Acum însă ei s-au răzgîndit, hotărînd în sinea lor că ar fi primejdios să mă elibereze chiar şi pe mine şi se pare că sînt şi eu condamnat. — O da, ei nu visează decît condamnări la moarte şi lucrează nur^ai pe bază de instrucţiuni, hîrtii prevăzute cu ştampile, semnate de trei oameni şi jumătate ; şi crede-mă, ar fi în stare! — Aici dumneata, în parte, ai dreptate, în parte însă nu, continuă Stavroghin cu aceeaşi impasibilitate, aproape apatic. Există fără îndoială i multă fantezie, ca de obicei, în ase260 menea cazuri : un mic grup îşi exagerează statura şi importanţa. Şi dacă vrei să ştii, după părerea mea, tot grupul lor în cazul de faţă se reduce la un singur şi unic personaj, Piotr Verhovenski, şi el este încă prea modest, considerîndu-se numai un simplu agent al întregii sale societăţi. De altfel ideea lor de bază nu este mai stupidă decît altele de acest gen. Ei au legături cu Internationale, au ştiut să-şi recruteze agenţi în Rusia, ba au descoperit se pare şi unele procedee care nu sînt de loc lipsite de originalitate... numai teoretic, bineînţeles. Cît priveşte însă intenţiile lor de aici, trebuie să recunoaştem că mişcarea organizaţiei noastre ruseşti este o afacere atît de obscură şi aproape întotdeauna atît de neaşteptată, imprevizibilă, încît realmente la noi se poate încerca orice. Notează-ţi că Verhovenski este un om tenace. — Un păduche, un ignorant, un imbecil, care nu înţelege nimic din ceea ce se petrece în Rusia ! strigă mînios Şatov. — Nu-l cunoşti bine. Este adevărat că în general ei nu prea îşi dau seama ce se petrece în Rusia, dar nu cu mult mai puţin decît mine şi tine ; ş-apoi, Verhovenski este un entuziast. — Verhovenski, entuziast ? — O da. Există un punct de la care el încetează să mai fie un măscărici şi devine... semidement. Aş vrea să-ţi reamintesc ce mi-a spus într-o zi: „îţi dai seama cît de puternic poate fi un om?" Sînt propriile dumitale cuvinte. Te rog să nu rîzi, el este cu adevărat în stare să apese pe trăgaci. Ei sînt convinşi că şi eu sînt un spion. Şi, fiindcă habar n-au cum trebuie să acţioneze, sînt cu toţii foarte dispuşi să acuze pe alţii de spionaj. — Dumitale însă nu ţi-e frică, nu-i aşa ? — N-nu... nu prea... în ce te priveşte însă situaţia se schimbă. Te-am prevenit, ca să-ţi iei toate măsurile. După părerea mea, n-ai de ce să te simţi jignit de faptul că primejdia te ameninţă din partea unor imbecili ; inteligenţa aici n-are nici o importanţă : au ridicat ei mîna şi asupra unor oameni mai grozavi decît dumneata şi ca mine. Dar să nu uităm că e unsprezece şi un sfert — îşi privi el ceasul şi se ridică de pe scaun — aş fi vrut să-ţi pun o întrebare de cu totul altă natură. , — Dar te rog ! strigă Şatov, sărind brusc de pe scaun. 261 — Cum adică ? îl privi întrebător Nikolai Vsevolodoviei. — Pune, pune întrebarea dumita'e, te rog, repetă Şatov cuprins de o emoţie indescriptibilă, dar cu o condiţie: să-mi dai voie să-ţi pun şi eu o întrebare. Te implor... dacă îmi permiţi... eu nu pot... pune întrebarea ! Stavioghin aşteptă cîtva timp şi începu : — Am auzit că te-ai bucurat aici de oarecare influenţă asupra Măriei Timofeovna şi că îi plăcea să te vadă şi să te asculte. Este adevărat ? — Da... mă asculta... bîigui Şatov. cam încurcat. — Am intenţia să anunţ în mod public zilele acestea, aici în oraş, că sînt căsătorit cu ea. — E posibil aşa ceva ? şopti aproape îngrozit Şatov-. — Adică în ce sens ? Nu prezintă nici o dificultate ; martorii actului de căsătorie sînt de faţă. Totul s-a petrecut atunci la Petersburg pe cale absolut legală şi normală, şi dacă n-a fost dat nimic în vileag pînă acum e numai pentru că cei doi singuri martori ai căsătoriei, Kirillov şi Piotr Verhovenski. şi m sfîrşit, însuşi Lebeadkin (pe care am plăcerea acum să-I consider ruda mea) şi-au dat atunci cuvintul să tacă. — Nu m-am gîndit la asta... Vorbeşti atît de calm... Dar continuă, te rog ! Ascultă, doar n-ai fost constrîns prin forţă să închei această căsătorie, nu-i aşa ? •— De loc, nimeni nu m-a constrîns, zîmbi Nikolai Vsevo-lodovici, ca răspuns la precipitarea febrilă a lui Şatov. — Dar ceea ce vorbeşte ea tot timpul despre copilaşul ei ? îl zori Şatov ca într-un delir şi fără nici o legătură. — Vorbeşte despre copilaşul ei ? Ei uite, despre asta n-am ştiut nimic, pentru prima oară aud. N-a avut nici un copil şi nici n-ar fi putut avea : Măria Timofeevna e fecioară. — Ah ! Aşa am crezut şi eu ! Ascultă ! — Ce e cu tine, Şatov ? Şatov îşi acoperi faţa cu palmele, se întoarse, şi deodată îl apucă brusc pe Stavroghin de umăr. — Dar măcar ştii, strigă el, da, ştii măcar pentru ce ai făcut toate acestea şi de ce accepţi acum această pedeapsă ? — întrebarea dumitale este inteligentă şi usturătoare, daria rîndul meu am de gînd să te uimesc : da, aproape ştiu pentru ce m-am căsătorit atunci şi de ce accept această pedeapsă, cum te-aî exprimat. 262 — Să lăsam asta... O să mai vorbim altădată, stai, nu-mi spune nimic ; să vorbim despre ceea ce este esenţial, esenţial : te-am aşteptat doi ani. — Da? — Te-am aşteptat de mult şi îndelung, şi mereu m-am gîndit la dumneata. Eşti singurul om care ar putea... încă din America ţi-am scris despre asta. — Ţin minte foarte bine lunga dumitale scrisoare. — Prea lungă pentru a fi citită ? De acord; şase foi de hîrtie poştală. Taci, taci! Spune-mi: poţi să-mi acorzi încă zece minute, dar acum, îndată... Prea mult te-am aşteptat! — Poftim, îţi acord o jumătate de oră, dar numai atît, nici un minut în plus, dacă îţi convine. — Şi cu o condiţie, totuşi, reluă furios Şatov, să renunţi la acest ton. Auzi, eu cer, pretind, în loc să te implor. înţelegi ce înseamnă să pretinzi, cînd ar trebui să rogi ? — Înţeleg că în felul acesta dumneata te înalţi deasupra cotidianului, în scopuri superioare, zîmbi uşor Nikolai Vsevolodoviei. Dar constat totodată cu durere că eşti într-o stare de adevărată febră. — Cer, pretind un minimum de respect! strigă Şatov. Respect nu faţă de persoana mea, ducă-se dracului persoana mea, ci faţă de altceva, măcar în acest moment, pentru cele cîteva cuvinte... Sîntem două fiinţe care ne-am întîlnit într-un infinit... pentru ultima oară în lume. Renunţă la tonul dumitale şi adoptă un ton uman ! Măcar o dată în viaţa dumitale vorbeşte cu glas omenesc. N-o cer pentru mine, ci chiar pentru dumneata... îţi dai seama că trebuie să-mi ierţi această lovitură pe obrazul dumitale, fie chiar şi pentru singurul fapt că ţi-am dat prilejul să descoperi cu această ocazie forţa dumitale nemărginită... Iar acest zîmbet dispreţuitor de om de lume. O, cînd vei putea să mă înţelegi ! Ducă-se dracului marele senior ! înţelege odată că eu pretind, pretind acest lucru ; altminteri n-o să vorbesc, n-o să vorbesc în ruptul capului î Surescitarea lui ajungea la paroxism ; Nikolai Vsevolodoviei se încruntă şi păru că devine mai prudent. —• Dacă am rămas pentru o jumătate de oră, zise el grav şi apăsat, în timp ce clipele îmi sînt acum atît de preţioase, crede-mă. te rog, că am de gînd să te ascult cel puţin cu inte263 ■ res şi... sînt convins că voi auzi de la dumneata lucruri necunoscute mie. Spunînd aceasta el se aşeză pe scaun. — Ia loc ! strigă Şatov şi "brusc se aşeză şi el. — Dă-mi voie să-ţi reamintesc totuşi, ţinu să precizeze încă o dată Stavroghin, că începusem să formulez o rugăminte în ce o priveşte pe Măria Timofeevna, care prezintă pentru ea o importanţă deosebită... — Ei bine ? se încruntă brusc Şatov, cu aerul omului întrerupt în momentul cel mai important şi care, chiar dacă se uită la om, nu s-a dumerit încă asupra întrebării lui. — Nici dumneata nu m-ai lăsat să termin, adăugă surî-zînd Nikolai Vsevolodovici. — Prostii, mai pe urmă ! făcu un gest dezgustat cu mîna Şatov, înţelegînd în sfîrşit despre ce era vorba şi reveni imediat la ideea lui. VII — Ştii dumneata, începu el aproape ameninţător, aple-cîndu-se înainte pe scaunul său, cu ochii scînteind şi ridicîndu-şi degetul arătător al mîinii drepte (desigur fără să-şi dea seama), ştii dumneata care popor din lume este astăzi singurul „purtător al dumnezeirii", care vine să înnoiască şi să salveze lumea în numele unui nou Dumnezeu şi care deţine cheile vieţii şi ale cuvîntului cel nou... Ştii dumneata care este acel popor şi cum se numeşte ? ■— Potrivit formulării dumitale şi a tonului cu care ai rostit-o, necesarmente eu trebuie să conchid, şi se pare cît mai repede, că acest popor nu este altul decît poporul rus... — Te şi văd gata să pufneşti în rîs, o ce neam ! se smuci din locul lui Şatov. — Linişteşte-te, te rog ; m-am aşteptat în mod precis la ceva de genul ăsta. — Te-ai aşteptat la ceva de genul ăsta ? Dar dumitale nu ţi se par cunoscute aceste cuvinte ? — Foarte cunoscute ; ghicesc prea bine la ce te gîndeşti. întreaga frază a dumitale, pînă şi expresia popor „purtător al 264 dumnezeirii" nu este decît concluzia discuţiei noastre, pe care am avut-o acum doi ani şi mai bine în străinătate, cu puţin înainte de plecarea dumitale în America... Cel puţin, pe cît îmi pot aduce aminte acum, — Este o frază care-ţi aparţine în întregime dumitale, şi nu mie. Propria dumitale frază, şi nu numai o încheiere a discuţiei noastre. Nici n-am avut o discuţie „a noastră" : exista un dascăl care rostea nişte vorbe mari, şi exista un învăţăcel înviat din morţi. Eu sînt acel învăţăcel, iar dumneata eşti dascălul. — Dar dacă ne aducem bine aminte, tocmai după aceste cuvinte ale mele dumneata te-ai înregimentat în acea asociaţie şi abia după aceea ai plecat în America. — Da, ţi-am scris despre asta din America ; ţi-am scris despre toate. Da, nu puteam să mă smulg imediat de ceea ce fusesem prins cu trup şi suflet din copilărie, pentru care îmi irosisem tot entuziasmul speranţelor mele şi vărsasem toate lacrimile urii mele.. Nu e uşor să-ţi schimbi zeii. Nu te-am crezut atunci, pentru că n-am vrut să cred, şi m-am agăţat pentru ultima oară de această cloacă, de acest hîrdău cu lături... Dar sămînţa a rămas în mine şi a încolţit. Spune-mi, dar sincer, ai citit pînă la capăt scrisoarea mea din America ? Poate că nici n-ai citit-o de loc ? ■— Am citit trei pagini, primele două şi ultima, cele din mijloc le-am parcurs fugitiv. Tot intenţionam... — Să lăsăm asta, ducă-se dracului, dădu din mînă Şatov. Dacă te-ai lepădat acum de cuvintele acelea, de ceea ce ai spus atunci despre popor, cum de-ai putut să le rosteşti atunci ?... Iată ce mă apasă acum. — Nu glumeam atunci cu dumneata ; încercînd să te conving, poate că mă gîndeam mai mult la mine decît la dumneata, zise enigmatic Stavroghin. — N-ai glumit ! în America am zăcut trei luni pe un aşternut de paie alături de unul... un... nenorocit şi am aflat de la el că în acelaşi timp, adică în timp ce sădeai în inima mea ideea dumnezeirii şi a patriei, în acelaşi timp, sau poate chiar în aceleaşi zile, umpleai de venin inima acestui nenorocit, acestui maniac, Kirillov... Cultivai în el minciuna şi negaţia şi i-ai împins raţiunea pînă la marginea nebuniei... Du-te şi-l vezi acum, este opera dumitale... De altfel, l-ai şi văzut. 265 — în primul rînd, îţi voi spune că însuşi Kirillov mi-a declarat chiar adineaori, mi-a declarat că este fericit şi că a atins perfecţiunea. Supoziţia dumitale că toate acestea s-au petrecut în acelaşi timp este aproape exactă ; şi totuşi ce dovedeşte asta ? Repet, nu vă minţeam atunci nici pe dumneata, nici pe dînsul. — Dumneata eşti ateu ? Acum eşti ateu ? — Da. — Dar atunci ? — Exact la fel, atunci ca şi acum. — Nu pentru mine şi faţă de persoana mea am pretins eu respect cînd am început această discuţie ; cu inteligenţa dumitale ar fi fost cazul să înţelegi acest lucru, bîigui revoltat Şatov. — Nu m-arn ridicat chiar după primele cuvinte spuse de dumneata ca să curm discuţia, n-am plecat de la dumneata, ci stau pînă acum şi îţi răspund cuminte la întrebări. Şi... suport ţipetele dumitale, va să zică nu te-am lipsit încă de respectul cuvenit. Şatov îl întrerupse cu un gest : — îţi aduci aminte expresia dumitale : „Un ateu nu poate fi rus ; acela care devine ateu încetează imediat să fie rus", îţi aduci aminte ? — Da ? păru că-i întoarce cu îndoială întrebarea Nikolai Vst'volodovici. — Mă întrebi pe mine ? Ai uitat ? Şi de fapt este una din afirmaţiile cele mai exacte în privinţa trăsăturii specifice principale a spiritului rus, intuită de dumneata. Nu se poate s-o fi uitat ! Ba îţi mai reamintesc şi altceva, tot atunci ai spus : „Chiar şi cine nu este ortodox nu poate fi rus". — Presupun că asta este o idee slavofilă. — Nu ; slavofilii de astăzi o vor repudia. Oamenii au devenit astăzi mai inteligenţi. Dumneata însă ai mers şi mai departe : dumneata profesai convingerea că nici catolicismul roman nu mai este creştinism : dumneata susţineai că Roma 1-a proclamat pe Crist căzut în ispita celei de-a treia ademeniri diavoleşti şi, vestind lumii întregi că Cristos nu poate dăinui pe pămînt fără o împărăţie pămîntească, catolicismul prin însuşi faptul acesta 1-a proclamat pe Anticrist şi astfel a dus la pierzanie întreaga lume occidentală. Şi demonstrai câ dacă Franţa se zbate în zvîrcoliri chinuitoare, ea suferă 2B6 numai şi numai din vina catolicismului, deoarece a repudiat Dumnezeul roman împuţit, fără a-şi fi aflat însă unul nou. Iată ce-ai fost în stare să voibeşti atunci ! Ţin minte foarte bine discuţiile noastre. — Dacă aş fi credincios, fără îndoială, aş repeta acest lucru şi acum ; n-am minţit atunci vorbind ca un credincios, zise cu seriozitate Nikolai Vsevolodovici. Crede-mă insa, îmi produce o impresie prea neplăcută această repetare a unor gînduri ale mele din trecut. N-ar fi cazul să încetezi ? — Dacă ai fi credincios ? strigă Şatov fără să acorde vreo atenţie rugăminţii acestuia. Dar nu mi-ai spus chiar dumneata că dacă ţi s-ar demonstra matematic că adevărul este în afara lui Cristos ai prefera totuşi să rămîi cu Cristos, decît cu adevărul ? Ai spus asta ? Ai spus ? — Dar dă-mi voie în sfîrşit să-ţi pun şi eu o întrebare, ridică glasul Stavroghin, unde vrei să ajungi cu acest examen nerăbdător şi... plin de ură ? — Examenul acesta va dispărea pentru totdeauna şi nu-ţî va fi reamintit. — Ţii la ideea dumitale că sîntem în afara spaţiului .ţi timpului ? — Taci ! strigă deodată Şatov. Sînt stupid şi nătîng, piară numele meu în ridicol ! însă dă-mi voie să-ţi repet acum ideea dumitale principală de atunci... O, numai zece rînduri, concluzia. — Repet-o, dacă este vorba numai de o concluzie... Stavroghin schiţă o mişcare să se uite la ceas. dar se reţinu şi n-o duse la capăt. Şatov se smuci iar înainte pe scaunul său şi îşi înălţă iar degetul pentru o clipă. — Nici un popor, începu el ca şi cum ar fi citit dintr-un text şi continuînd totodată să se uite cu o privire cumplită la Stavroghin, nici un popor deocamdată nu s-a organizat pe temeiul principiilor ştiinţei şi ale raţiunii ; n-a existat nicicînd un asemenea exemplu şi dacă a existat vreodată a fost numai pentru un minut poate, şi numai dintr-o pură prostie. Socialismul prin însăşi esenţa lui trebuie negreşit să fie ateism, fiindcă a proclamat de la început că îşi propune să construiască o societate pe baza unor principii exclusiv ştiinţifice şi raţionale. Acum şi de la începutul veacurilor raţiunea şi ştiinţa în viaţa popoarelor au îndeplinit totdeauna 267 idoar o funcţie de ordin secundar şi de serviciu ; la fel o vor îndeplini şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Popoarele se formează şi se mişcă în virtutea unei alte forţe, dominante şi imperative, dar a cărei origine rămîne necunoscută şi inexplicabilă. Forţa aceasta este dorinţa de nestins de a atinge sfîrşitul şi care constituie în acelaşi timp negarea acestui sfîrşit. Este forma afirmării necontenite şi neobosite a existenţei sale şi a negării morţii. Spiritul vieţii, după cum spune Scriptura, „rîurile de apă vie", a căror secare o prevesteşte ameninţător Apocalipsul. Principiul estetic, cum se exprimă filozofii, principiul etic, cum zic aceiaşi filozofi. „Căutarea lui Dumnezeu", cum o numesc eu mult mai simplu. Scopul întregii mişcări a masei, la oricare popor şi în orice perioadă a existenţei sale, constituie numai şi numai căutarea lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu al său, negreşit al lui propriu, şi a credinţei în el ca Dumnezeu unic şi adevărat. Dumnezeu este personalitatea sintetică a întregului popor, luat în totalitatea lui, de la începutul şi pînă la sfîrşitul existenţei sale. Niciodată nu s-a întîmplat ca toate popoarele sau mai multe popoare să aibă un Dumnezeu comun, dar întotdeauna s-a întîmplat ca fiecare popor să aibă un Dumnezeu al lui, aparte. Cînd dumnezeii încep să devină comuni este un indiciu că naţiile respective sînt pe cale de dispariţie. Cînd dumnezeii devin comuni ei mor şi moare şi credinţa în ei, o dată cu popoarele înseşi. Cu cît un popor e mai puternic, cu atît Dumnezeul lui e mai specific. Niciodată n-a existat încă un popor fără religie, adică fără noţiunea de bine şi de rău. Orice popor are noţiunea sa proprie despre bine şi despre rău şi un bine şi un rău al lui propriu. Cînd noţiunile de bine şi de rău încep să devină comune la mai multe popoare, atunci încep să dispară popoarele respective şi însăşi deosebirea dintre bine şi rău începe să se şteargă şi să dispară. Niciodată raţiunea n-a fost în măsură să definească binele şi răul, sau numai să separe binele de rău, cît de aproximativ , dimpotrivă, întotdeauna, spre ruşinea ei, le-a confundat într-un mod lamentabil ; iar ştiinţa oferea soluţii fondate pe forţa brutală. Se distinge în această privinţă mai ales semi-ştiinţa, cel mai cumplit flagel al omenirii, mai cumplit decît molima, foametea şi războiul, un flagel necunoscut pînă-n secolul nostru. Semiştiinţa este un despot, cum n-a existat niciodată pînă acum. Un despot care-şi are slujitorii lui, sacerdoţi şi sclavi; un despot în faţa căruia totul s-a prosternat cu dragoste şi superstiţie, cum nimeni nu şi-ar fi putut imagina pînă acum, în faţa căruia tremură chiar şi ştiinţa însăşi şi-i cîntă în strună într-un mod ruşinos. Toate acestea sînt propriile dumitale cuvinte, Stavroghin, cu excepţia cuvintelor despre semiştiinţa ; acestea îmi aparţin mie, le-am adăugat de la mine pentru că eu însumi nu sînt decît semiştiinţa întruchipată şi deci am motive însutite şi puternice s-o urăsc. în ce priveşte ideile, ba chiar şi cuvintele dumitale, n-am schimbat nimic, nici măcar o silabă. — Nu cred să nu le fi schimbat chiar de loc, observă prudent Stavroghin, le-ai recepţionat cu pasiune şi cu aceeaşi pasiune le-ai denaturat, fără să-ţi dai seama. Simplul fapt că reduci noţiunea de Dumnezeu la un simplu atribut al naţiei... începuse deodată să-l observe pe Şatov cu atenţie deosebit de accentuată, urmărind cu un interes crescînd nu atît ceea ce spunea el, cît mai ales figura lui. — Reduc noţiunea de Dumnezeu pînă la un atribut al naţiei? strigă vehement Şatov. Dimpotrivă, înalţ poporul pînă la Dumnezeu. Dar, mă rog, a fost cîndva şi altfel ? Poporul este trupul lui Dumnezeu. Orice popor numai în-tr-atît şi atîta timp există ca popor, cît timp îşi are un Dumnezeu al său, excluzînd neîmpăcat orice alt Dumnezeu din lume ; cît timp are credinţa în faptul că prin Dumnezeul său va învinge şi va izgoni din lume pe toţi ceilalţi dumnezei. Această credinţă o aveau toţi de la începutul veacurilor, cel puţin toate popoarele mari, toate popoarele care cît de cît s-au afirmat în istorie, toate popoarele care s-au aflat în fruntea omenirii. Imposibil să lupţi contra faptelor. Evreii n-au trăit decît pentru a aştepta pe Dumnezeul cel adevărat şi au lăsat lumii un Dumnezeu adevărat. Grecii antici au divinizat natura şi au testat lumii religia lor, adică filozofia şi arta. Roma şi-a zeificat poporul personificîndu-l în structura de stat şi a lăsat moştenire popoarelor statul. Franţa, în decursul îndelungatei sale istorii, n-a fost decît întruchiparea şi dezvoltarea ideii Dumnezeului roman, şi dacă s-a lepădat în sfîrşit de Dumnezeul său roman, aruncîndu-l în genune, şi a căzut în ateism, care deocamdată poartă la ei numele de socialism, n-a făcut-o decît pentru că ateismul este totuşi mai sănătos decît catolicismul roman. Dacă un popor mare nu are credinţa că el este singurul deţinător al adevărului (unic şi exclusiv), dacă nu 263 269 are credinţa că numai el este capabil şi chemat să-i învie pe toţi şi să-i salveze prin adevărul lui, acest popor încetează imediat de a mai fi un popor mare, şi devine un simplu material etnografic. Un popor cu adevărat mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în societatea umană, şi nici chiar cu un rol de prim ordin, ci va rîvni negreşit şi exclusiv la un roi de frunte. Cine pierde o asemenea credinţă nu mai constituie un popor. Dar adevărul e unul singur şi prin urmare numai unul dintre popoare poate avea un Dumnezeu adevărat, chiar dacă celelalte popoare au şi ele dumnezeii lor aparte şi mari. Singurul popor „purtător de Dumnezeu" este poporul rus şi... şi... dar nu se poate să mă crezi chiar atît de prost, Stavroghin, zbieră el deodată furios, drept un imbecil, care nu este în stare nici măcar să deosebească dacă cuvintele sale în această clipă sînt o pălăvrăgeală de babe, pe care au mâcinat-o, timp de ani toate morile slavofile din Moscova, sau dacă reprezintă un cuvînt absolut nou, ultimul cuvînt. singurul cuvînt de înnoire şi de renaştere şi... şi... ce-mi pasă mie de rîsul dumitale în această clipă ! Cemi pasă mie că nu mâ înţelegi de loc, absolut de loc, nu înţelegi nici un cuvînt, nici un sunet !... O, cum detest eu în această clipă şi rîsul dumitale trufaş şi privirea dumitale plină de orgoliu ! Şatov sări de pe locul său ; făcuse şi spume la gură. — Dimpotrivă, Şatov, dimpotrivă, zise Stavroghin neobişnuit de grav şi reţinut, fără să se ridice de pe scaun, dimpotrivă, cuvintele dumitale înflăcărate au avut darul să-mi evoce amintiri deosebit de puternice. In cuvintele dumitale recunosc propria mea stare de spirit de acum doi ani şi de data aceasta eu nu-ţi voi spune, ca adineauri, că dumneata ai exagerat în privinţa ideilor mele de atunci. Ba mi se pare că elf au sunat şi mai tăios, şi mai intransigent ; şi te rog pentru a treia oară să mă crezi că tare aş fi vrut să confirm tot ce mi-ai spus, pînă la ultimul cuvînt, dar... — Dar ai nevoie de iepure ? — Poftim ? — O expresie josnică de a dumitale, rîse cu răutate Şatov, aşezîndu-se la loc : ..ca să prepari un sos de iepure, ai nevoie de iepure ; ca să crezi în Dumnezeu, ai nevoie de un Dumnezeu''. Se zice că la Petersburg ii parafrazai mereu pe Noz-drev, care voia să prindă iepurele apucîndu-l de picioarele dinapoi. 270 — Ba nu, acela se lăuda că l-ar fi prins aievea. Apropo, dă-mi voie totuşi să te deranjez cu o întrebare, mai ales că am impresia că am acum pe deplin drept să ţi-o pun. Spu-ne-mi : iepurele dumitale e prins, sau tot mai aleargă ? — Iţi interzic să mă chestionezi în felul acesta ! Intrea-bă-mă în alţi termeni, alţi, alţi termeni ! se înfiora deodată Şatov începînd să tremure. — Bine, să te întreb în alţi termeni, îl privi aspru Nikolai Vsevolodovici. Voiam doar să ştiu : dumneata personal crezi sau nu crezi în Dumnezeu ? — Ku cred în Rusia, eu cred în ortodoxia ei... Eu cred în trupul iui Cristos... Eu cred că a doua venire a lui Crist se va savi'rşi în Rusia. Eu cred... bîigui Şatov. intrat în paroxismul exaltării. — Dar în Dumnezeu ? în Dumnezeu ? — Eu... Eu voi crede în Dumnezeu. Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui Stavroghin. Şatov se uita la el ţintă, cu ochi sfidători, ca şi cum ar li vrut să-l transforme în scrum cu privirea-i seînteietoare. — în definitiv eu nu ţi-am spus că nu cred absolut de loc ! strigă el în sfirşit. Eu semnalez numai că nu sînt deeit o carte nenorocită, plicticoasă şi nimic mai mult deocamdată, deocamdată... Dar las' să piară numele meu ! Nu e vorba de mine acum, ci de dumneata... Eu nu sint decît un om lipsit de har şi pot doar să-mi dau sîngele şi nimic mai mult, ca orice om lipsit de har. Piară şi sîngele meu ! Eu vorbesc despre dumneata, doi ani de zile te-am aşteptat... Pentru dumneata ţopăi eu aici de o jumătate de oră despuiat. Dumneata, numai dumneata ai putea să înalţi acest steag !... Nu-şi termină gîndul şi, deznădăjduit, se sprijini cu coatele de masă, apueîndu-se de cap cu amîndouă mîinile. — Numai fiindcă veni vorba, din simplă curiozitate aş vrea să te întreb. îl întrerupse brusc Stavroghin : de ce oare toată lumea vrea să-mi pună în mîini nu ştiu ce steag? Piotr Verhovenski este convins şi el că eu aş putea „să le ridic steagul", cel puţin aşa mi s-a spus. Şi-a băgat în cap că eu aş putea să joc pentru ei rolul unui Stenka Razin dată fiind „aptitudinea mea extraordinară pentru crimă", sînt chiar cuvintele lui. — Cum ? întrebă Şatov. „Dată fiind aptitudinea dumitale extraordinară pentru crimă ?" 271 — Exaci. — Hm. Dar este adevărat că dumneata, surise el răutăcios, este adevărat că dumneata făceai parte la Petersburg dintr-o societate secretă de indivizi cu înclinaţii de bestialitate senzuală ? Este adevărat că marchizul de Sade ar fi avut ce învăţa de la dumneata ? Este adevărat că ademeneai copii ca să-i murdăreşti ? Vorbeşte, şi să nu îndrăzneşti să minţi, strigă el ieşindu-şi complet din fire. Nikolai Stavroghin nu poate minţi în faţa lui Şatov, care 1-a pălmuit ! Spune totul, şi dacă este adevărat, te voi ucide imediat, pe loc ! — Am spus asemenea cuvinte, dar nu m-am atins de copii. zise Stavroghin, abia după o lungă tăcere. Pălise şi în ochi i se iviră săgeţi aprinse. — Ai spus-o totuşi ! continuă autoritar Şatov, fără să-şi ia ochii scînteietori de pe chipul lui. Este adevărat că ai afirmat că nu faci nici o deosebire între o mîrşăvie oarecare de senzualitate bestială şi orice faptă de sublimă generozitate, fie chiar şi una ce comportă sacrificiul suprem pentru binele omenirii ? Este adevărat că pe ambele aceste poluri ai găsit o coincidenţă a frumuseţii, o similitudine a voluptăţii ? — E imposibil de răspuns la asemenea întrebări... nu vreau să răspund, murmură Stavroghin care, deşi ar fi putut prea bine să se ridice şi să plece, nu se ridica şi nu pleca totuşi. — Nici eu nu ştiu de ce răul e odios, iar binele e sublim, dar ştiu de ce sentimentul acestei deosebiri se şterge şi dispare la domni ca Stavroghin, nu se lăsă Şatov, care tremura continuu, vrei să-ţi spun de ce te-ai căsătorit atunci într-un fel atît de inept şi ticălos ? Tocmai pentru că aici absurdul şi infamia mergeau pînă la genialitate ! O, nu este în firea dumitale să rătăceşti pe marginea abisului, ci te arunci hotărît cu capul în el. Te-ai căsătorit din pasiune pentru supliciu, din pasiune pentru remuşcări, din voluptate morală. Cuprins de un paroxism nervos... Sfidarea bunului simţ era prea ademenitoare şi n-ai rezistat ! Stavroghin şi o biată şchioapă, săracă lipită pămîntului, cu trupul slăbănog şi mintea rătăcită, aproape semidementă. Cînd l-ai muşcat pe guvernator de ureche, ai simţit vreo voluptate ? Ai simţit ? Cuconaş trîndav şi pierde-vară ce eşti, ai simţit ? — Eşti un psiholog, păli din ce în ce mai mult Stavroghin, deşi în privinţa cauzelor căsătoriei mele greşeşti întrucitva... Cine a putut totuşi să-ţi procure toate aceste informaţii, schiţă el un surîs cam forţat, Kirillov poate ? Dar el n-a luat parte... — Te-ai îngălbenit ? — în definitiv, ce vrei de la mine ? ridică în sfîrşit vecea Nikolai Vsevolodovici. De-o jumătate de oră stau sub biciul dumitale şfichiuitor. Ai fi putut să mă laşi cel puţin să plec în mod politicos... dacă într-adevăr nu ai un motiv rezonabil să procedezi cu mine în felul acesta. — Un motiv rezonabil ? — Bineînţeles. Cred că era de datoria dumitale să-mi spui cel puţin ce scop urmăreşti. Am tot aşteptat s-o faci, dar pînă acum n-am văzut decît o pornire turbată. Te rog, descuie-mi poarta. Cu aceste cuvinte el se ridică de pe scaun. Şatov se repezi nebun în urma lui. — Sărută pămîntul, scaldă-l cu lacrimile tale, cere-i iertare ! strigă el scuturîndu-l de umăr. — Şi totuşi, nu te-am ucis... în dimineaţa aceea... Şi mi-am ascuns mîinile la spate... zise aproape cu durere Stavroghin, pleeîndu-şi privirea. — Termină-ţi gîndul, termină-l ! Ai venit să mă previi despre primejdia care mă paşte, m-ai lăsat să vorbesc, miine vrei săţi anunţi, să-ţi dai în vileag căsătoria în mod public !... Parcă nu văd eu după chipul dumitale că te încearcă acum un nou gînd teribil... Stavroghin, de ce sînt eu condamnat să cred în dumneata pe veci ? Aş fi putut oare vorbi în felul acesta cu altcineva ? Eu sînt un om auster, dar nu m-am temut să mă arăt gol : Stavroghin era cel care mă asculta. Nu m-am temut să caricaturizez o idee măreaţă atingîn-du-mă de ea, fiindcă îi vorbeam tocmai lui Stavroghin... Crezi că n-am să sărut urmele paşilor dumitale după ce vei pleca ? Nu sînt în stare să te smulg din inima mea, Nikolai Stavroghin ! — îmi pare rău, dar nu pot să te iubesc, Şatov, zise cu răceală Nikolai Vsevolodovici. — Ştiu că nu poţi, şi ştiu că nu minţi. Ascultă, aş putea repara totul : îţi voi procura iepurele ! Stavroghin tăcea. — Dumneata eşti ateu, pentru că eşti aristocrat, ultimul aristocrat. Nu mai ştii să discerni binele de rău, pentru că ai 272 18 273 încetat să-ţi înţelegi poporul. Vine o nouă generaţie, ieşită direct din inima poporului, şi n-o vei cunoaşte de loc nici dumneata, nici alde Verhovenski, fiul ca şi tatăl, nici eu. pentru că şi eu sînt un domn, eu, fiul lacheului vostru iobag Paşka... Ascultă, caută-l pe Dumnezeu pe căile muncii; totul aici stă ; sau, dacă nu, dispari ; dispari ca un mucegai ; găseşte-l prin muncă. — Pe Dumnezeu prin muncă ? Ce muncă ? — Prin muncă ţărănească. Du-te, leapădă-ţi bogăţiile... Aha ! rîzi, ţi-e frică de ridicol ? Stavroghin însă nu rîdea. — Crezi că Dumnezeu poate fi aflat prin muncă şi anume prin muncă ţărănească ? repetă el rei'lectînd, ca şi cum :n-Ir-adevăr ar fi auzit ceva nou şi serios, ce merita să fie luat in considerare. Apropo, trecu el brusc la o altă idee, m-ai făcut să-mi amintesc acum : ştii oare că eu nu sînt de loc bogat, încît nici n-aş avea ce lepăda ? Aproape că nu sînt în stare să-i asigur nici măcar viitorul Măriei Timofeevna... Şi încă ceva : venisem cu intenţia să te rog, dacă se poate, s-o ocroteşti şi pe viitor pe Măria Timofeevna, pentru că eşti singurul om care poate avea oarecare influenţă asupra minţii ei sărmane... Spun asta pentru orice întîmplare... — Bine, bine, în privinţa Măriei Timofeevna, dădu dm mină Şatov, ţinînd în cealaltă luminarea, bine. pe urmă. se înţelege de la sine... Ascultă, du-te la Tihon — La cine ? — La Tihon. Tihon e un fost arhiereu. Din motive de sănătate s-a retras şi locuieşte în tihnă aici în oraş, în raza oraşului, în mănăstirea Naşterii Domnului din cartierul mărginaş Efimievo. — Şi ce e cu el ? — Ce să fie ! Umblă la el tot felul de lume. Du-te ; ce te costă ? Ce ai de pierdut ? — Aud pentru prima oară şi... niciodată n-am cunoscut asemenea oameni. îţi mulţumesc, mă voi duce. — Pe aici, lumină Şatov coborînd înaintea lui pe scară. Poftim ! deschise el larg portiţa spre stradă. — Nu voi mai veni niciodată la tine, atov, zise încet Stavroghin, păşind peste pragul portiţei, întunericul şi ploaia domneau afară ca şi înainte. 274 Capitolul al doilea NOAPTKA (continuare) Străbătu toată strada Bogoiavlenskaia ; apoi ajunse la un urcuş, picioarele îi alunecau în noroi şi deodată în faţa lui se deschise un spaţiu larg, cenuşiu, ce părea gol — fluviul. Casele făcură loc bojdeucilor, strada dispăru întrun noian de ulicioare. Nikolai Vsevoiodovici merse îndelung pe lîngu garduri, fără a se depărta de malul apei, dar îşi găsea drumul cu siguranţă şi poate chiar fără să fie prea mult preocupat de acest lucru. Gîndurile lui erau îndreptate în cu totul altă parte şi se uită cu mirare în jurul său, cînd, revenind din profunda-i îngîndurare, se pomeni aproape în mijlocul podului nostru de pontoane, lung şi umed. De jur împrejur ţipenie de om, încît i se păru cu totul ciudat că la un moment dat auzi pe neaşteptate aproape de cotul său un glas politicos, familiar, destul de plăcut de altfel, cu acele accente scandate dulceag, pe care le afectează la noi tîrgoveţii prea civilizaţi sau tinerii vînzători cîrlionţaţi din Gostinîi Read. — îmi îngăduiţi, stimate domn, să profit de umbrela dumneavoastră V într-adevăr o siluetă se strecură, sau numai avu aerul că se strecoară, sub umbrela lui. Vagabondul păşea alături de ei aproape „simţindu-l cu cotul", cum se exprimă ostaşii. înce-tinindu-şi pasul. Nikolai Vsevoiodovici se aplecă puţin ca să poată vedea pe necunoscut, pe cit era posibil acest lucru în întuneric : un om de statură potrivită, cu înfăţişarea unu; tîrgoveţ chefliu ; era îmbrăcat destul de prost şi de loc potrivit pentru timpul de afară ; pe capul lui. cu părul vîlvoi şi puţin creţ, purta o şapcă de postav cu cozorocul pe jumătate desprins. Părea să fie un biunet uscăţiv şi cu faţa smeadă ; avea ochii mari, desigur negri, cu un luciu puternic 18* şi cu sclipiri gălbui, ca la ţigani; chiar şi în întuneric se ghicea acest lucru. De vreo patruzeci de ani ca vîrstă şi de ioc beat. — Mă cunoşti ? întrebă Nikolai Vsevolodovici. — Domnul Stavroghin, Nikolai Vsevolodovici; mi-ai fost arătat duminica trecută în staţie cînd s-a oprit trenul, afară de faptul că am auzit de dumneavoastră şi înainte. — De la Piotr Stepanovici ? Tu... tu eşti Fedka-ocnaşul ? — Botezat am fost Feodor Feodorovici; maică-mea care m-a născut trăieşte şi astăzi prin locurile acestea, o bătrî-nică uitată de Dumnezeu, cu un picior în groapă, se roagă pentru noi lui Dumnezeu zi şi noapte, ca să nu-şi irosească timpul bătrîneţii, zăcînd degeaba pe cuptor. — Eşti evadat din ocnă ? ■—■ Adică mi-am schimbat cariera. M-am lepădat de cărţi şi clopote şi de toate treburile bisericeşti, fiindcă am fost trimis pe drumurile ocnei pe viaţă. Dar era puţin cam lung pentru mine. — Şi ce faci pe aici ? — Păi, ce să fac, trece ziua, trece noaptea şi cam asta e toată viaţa. Şi unchiul nostru şi-a încheiat zilele săptămîna trecută în puşcăria de aici pentru bănuţi falşi. Şi uite, făcîn-du-i parastasul, două duzini de pietre am împărţit la cîini — atîta treabă am avut pînă acum, deocamdată. Afară de asta, Piotr Stepanovici mă ţine cu nădejdea să capăt buletin de identitate de negustor ca să pot umbla prin toată Rusia, şi uite aştept să se împlinească făgăduiala lui mărinimoasă. Pentru că, zice, tătîcu tea pierdut atunci la cărţi la clubul inglez ; de aceea, zice, eu găsesc fapta aceasta neomenoasă lipsită de dreptate. Ai bunătatea, domnule, şi fericeşte-mă cu trei rublişoare ca să am cu ce-mi încălzi măruntaiele la ceainărie. — Va să zică, mă pîndeai ; nu-mi place. Din ordinul cui ? — Despre ordin nici nu poate fi vorba ; din partea nimănui. Ştiam însă omenia dumneavoastră, cunoscută de toată lumea. Veniturile noastre, după cum ştiţi, sînt sau un smoc de fîn, sau o furcă în sîn. Vinerea trecută m-am îndopat cu plăcinte ca Martin cu săpun, şi de atunci o zi n-am mîncat, a doua am adăstat, iar a treia zi iar n-am mîncat. Apă în rîu găseşti cît vrei, cresc în burtă caraşi şi brotăcei... Şi de aceea mă rog dumneavoastră să binevoiţi â nu mă lăsa fără milă 276 oblăduitoare ; am aici pe aproape o cumetrică care însă nu m-ar primi fără nişte rublişoare. — Ţi-a promis ceva din partea mea Piotr Stepanovici ? — Nu c-ar fi promis, dar spunea că pot, la nevoie, să vă fiu de folos domniei-voastre, dacă se iveşte vreo trebuinţă oarecare, de pildă ; dar cum şi ce anume nu mi-a spus, care va să zică mai exact, pentru că Piotr Stepanovici mă încearcă în chip de probă în răbdare căzăcească şi nu prea-mi arată mare încredere. — De ce adică ? — Piotr Stepanovici e un astrolom şi cunoaşte toate planetele Domnului, dar şi nici el nu e fără cusur. Mă înfăţişez înaintea dumneavoastră, domnule, ca înaintea lui Dumnezeu cel adevărat, pentru că am auzit multe despre dumneavoastră. Una este Piotr Stepanovici, cu totul altceva sînteţi dumneavoastră, domnule. Dumnealui dacă a hotărît despre un om că e un ticălos, apoi din vorba asta nu-l mai scoate, nimic altceva nu vrea să ştie. Sau dacă a apucat să spuie — un prost, apoi pe omul acela tot prost îl face. Dar poate că eu sînt prost, numai în zilele de marţi şi miercuri, iar joia sînt mai deştept decît dînsul. Şi uite aşa se face că ştiind despre mine acum că tînjesc grozav după un buletin, pentru că în Rusia nu-i chip să fie cineva fără acte, dumnealui crede că mi-a robit sufletul. Piotr Stepanovici este omul, trebuie să-ţi spun, domnule, care duce o viaţă uşoară pe lumea asta, pentru că are despre oameni o idee inventată şi trăieşte pe urmă cu ei conform acestei invenţii. Unde mai pui că e şi foarte zgîrcit. Dumnealui crede că fără cuvîntul dumisale nu voi îndrăzni să vă bat capul. Eu însă, domnule, în faţa dumneavoastră îs ca în faţa Celui-de-sus — uite, a patra noapte vă aştept pe dcmniavoastră pe acest pod, numai ca să ştie că şi fără dumnealui aş putea să-mi găsesc pe îndelete un drum propriu. Căci aşa cred eu, mai bine să mă închin cizmei, decît unei opinci. — Dar cine ţi-a spus că aş putea să trec peste pod noaptea ? — Apoi lucrul acesta, mărturisesc, l-am aflat cu totul din întîmplare, mai mult din prostia căpitanului Lebeadkin, pentru că ăsta nu e în stare să-şi ţină gura de loc... Incît cele 277 trei rublişoare din partea dumneavoastră ar veni cam ci te una pentru cele trei zile şi trei nopţi de plictiseală. Şi că m-a pătruns ploaia nu punem la socoteală, n-avem nici o pretenţie pentru asta. — Eu o iau la stingă, tu la dreapta ; am trecut podul. Ascultă, Feodor, îmi place ca o vorbă spusă de mine să fie înţeleasă o dată pentru totdeauna : nu-ţi dau nici o copeică, şi pe viitor să nu-mi ieşi în cale nici pe pod şi nici în alt loc. n-am nevoie de tine şi nici nu voi avea, iar dacă nu mă asculţi — te leg burduf şi te dau pe mîna politiei. Marş ! — Ia te uită, cel puţin pentru că v-am ţinut tovărăşie aruncaţi-mi ceva, v-am înveselit drumul. — Hai, şţerge-o ! — Dar măcar cunoaşteţi drumul ? E un păienjeniş de străduţe întortocheate... Aş putea să vă fiu de folos, pentru că oraşul acesta e aşezat fără nici o noimă, de parcă dracul în coş 1-a purtat şi ţopăind din coş 1-a răsturnat. — Bagă de seamă, te leg ! se întoarse mînios Nikolai Vse-volodovici. — Poate că vă răzgîndiţi, domnule ; nu e greu să nedreptăţeşti un biet orfan. —■ Cum văd eşti cam prea sigur de tine ! — Eu, domnule, sînt sigui de dumneavoastră, cit despre mine nu prea. — Nu am nevoie de dumneata, ţi-am spus ! — Dar eu am nevoie de dumneavoastră, domnule, aici e buba. Vă aştept la întoarcere, fie. — Pe cuvînt de onoare : dacă te mai găsesc aici — te leg. — Atunci să-mi pregătesc şi o cingătoare. Drum bun, domnule. Oricum, l-aţi încălzit pe un biet orfan sub umbrelă, numai pentru atît şi vă voi fi recunoscător pînă la mormînt. Fedka rămase în urmă. Nikolai Vscvolodovici ajunse la destinaţie cam îngrijorat. Acest om picat din cer era absolut convins că îi este necesar şi chiar foarte grăbit să i-o spună cu toată neobrăzarea. în general, nu se prea sinchiseau de el. după cîte se părea. Nu era exclus însă ca vagabondul să nu-i fi spus numai minciuni şi-şi oferea serviciile din proprie iniţiativă şi oarecum fără ştirea lui Piotr Stepanovici. Sub acest aspect chestiunea devenea într-adevăr destul de interesantă. 278 II Casa spre care se îndrepta Nikolai Vsevolodovici se afla într-o fundătură pustie, străjuită de nişte garduri, în spatele cărora se întindeau grădinile de zarzavat, literalmente la marginea oraşului. Era o căsuţă de lemn singuratică, de curînd construită şi cu pereţii încă necăptuşiţi în seînduri. La una din ferestre obloanele fuseseră anume lăsate deschise, iar pe pervaz ardea o luminare, evident cu scopul de a servi drept far musafirului întîrziat din seara aceea. La o distanţă de vreo treizeci de paşi Nikolai Vsevolodovici observă pe pridvor silueta unui om de statură înaltă, probabil stăpînul casei. ieşit să SCTuteze nerăbdător drumul. Se auzi şi vocea lui nerăbdătoare şi oarecum timidă : — Dumneavoastră sînteţi ? Dumneavoastră ? — Eu sînt, răspunse Nikolai Vsevolodovici, dar nu înainte de a fi ajuns la pridvor şi a-şi fi închis umbrela. — In sfîrşit ! se agită fără rost căpitanul Lebeadkin, căci el era. Permiteţi-mi să vă preiau umbreluţa ; ce vreme urîtă ; o desfac aici pe duşumea în colţ. Poftim, poftim. Uşa din vestibul care da spre camera luminată cu două luminări era larg deschisă. — Dacă nu mă preveneaţi atît de categoric că veniţi neapărat, aş fi renunţat să vă mai aştept. — E ora unu fără un sfert, se uită la ceas Nikolai Vsevolodovici; intrînd în cameră. — Afară plouă şi distanţa e mare... N-am nici ceas, iar din fereastră nu văd decît grădini, îneît... sînt în urma evenimentelor... N-o spun cu reproş, cum aş îndrăzni, cum mi-aş permite aşa ceva, ci doar ca să-mi arăt nerăbdarea, care mă roade de o săptămînă întreagă, ca să se rezolve... în sfîrşil. — Poftim ? — Ca să-mi cunosc soarta, Nikolai Vsevolodovici. Vă rog. luaţi loc. El se înclină, arătînd un loc la măsuţa din faţa divanului. Nikolai Vsevolodovici cercetă cu privirea încăperea ; era o cameră minusculă, scundă ; ca mobilier avea numai strictul necesar ; citeva scaune, un divan de lemn, tot nou, fără tapiţerie şi fără perne, două măsuţe de lemn de tei, una lîngă 279 frică şi numai de la dumneavoastră mă pot aştepta la un sfat şi la lumină. Piotr Stepanovici procedează cu mine în mod îngrozitor ! Nikolai Vsevolodovici îl asculta cu multă curiozitate, scru-tîndu-l cu privirea. Era evident că Lebeadkin, deşi încetase să bea, se afla totuşi departe de ceea ce se cheamă o stare armonioasă, echilibrată. în psihicul unor asemenea beţivi în-veteraţi se înrădăcinează în cele din urmă pentru totdeauna o stare de incoerenţă, de zăpăceală, un fel de dezaxare apropiată de sminteală, ceea ce nu-i împiedică să mintă, să înşele şi să trişeze la nevoie, aproape tot atît de bine ca şi alţii. — Văd că nu te-ai schimbat de loc, căpitane, în aceşti patru ani şi mai bine, zise ceva mai binevoitor Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat probabil că a doua jumătate din viaţa omului se compune de obicei numai din nişte deprinderi acumulate în prima ei jumătate. — Ce cuvinte sublime! Rezolvaţi enigma vieţii! strigă căpitanul, pe jumătate viclean, dar pe jumătate sincer cuprins de un entuziasm nespus, pentru că era un mare amator de vorbe de spirit. Din toate cuvintele dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici, mi-a rămas întipărită în memorie mai ales o expresie pe care aţi folosit-o încă la Petersburg : „Trebuie să fii într-adevăr un om mare, ca să ştii rezista chiar şi împotriva bunului simţ". Asta e ! — în egală măsură şi un imbecil. — Mă rog, fie şi un imbecil, dar toată viaţa dumneavoastră aţi strălucit prin vorbe de spirit, iar ei ? Să spună Liputin, de exemplu, sau Piotr Stepanovici măcar ceva, ceva asemănător ! O, cît de barbar a procedat cu mine Piotr Stepanovici !... — Dar şi dumneata, căpitane, şi dumneata cum te-ai comportat ? — Starea de ebrietate la care mai adăugaţi şi liota de duşmani ! Dar acum toate acestea au trecut şi eu renasc ca un şarpe. Nikolai Vsevolodovici, ştiţi că eu îmi scriu testamentul şi că l-am şi scris ? — Interesant. Dar ce laşi prin acest testament şi cui ? — Patriei, umanităţii şi studenţilor. Nikolai Vsevolodovici. am citit în ziare biografia unui american. Şi-a lăsat toată averea lui imensă fabricilor şi ştiinţelor pozitive ; scheletul său 1-a testat studenţilor academiei de acolo, iar pielea şi-a lăsat-o pentru a fi întinsă pe tobă, cu dispoziţia ca zi şi noapte un toboşar să bată pe ea imnul naţional american. Vai, noi sîntem nişte pigmei în comparaţie cu zborul avîntat al gîndirii Statelor Unite ale Americii de Nord ; Rusia este un joc al naturii, dar nu al inteligenţei. Să încerc numai să-mi testez pielea pentru o tobă, să zicem, pentru toba regimentului de infanterie Akmolinsk, în care am avut onoarea să-mi încep cariera militară, cu dispoziţia ca în fiecare zi toboşarul să bată în faţa regimentului imnul naţional rus, ei bine, mă vor acuza de liberalism, îmi vor interzice pielea... şi de aceea m-ara mărginit numai la studenţi. Vreau să las prin testament scheletul meu academiei, dar cu o condiţie, ca pe fruntea craniului să fie lipită pentru vecii vecilor o etichetă cu următoarele cuvinte : ,,Un liber-cugetător pocăit". Asta e ! Căpitanul vorbea cu înflăcărare şi bineînţeles credea absolut sincer în frumuseţea testamentului american, dar fiind şi mare şmecher voia de asemenea să-l mai distreze pe Nikolai Vsevolodovici, al cărui măscărici fusese multă vreme. Dar acesta nici nu surise măcar, ci dimpotrivă îl întrebă cu oarecare suspiciune : — Va să zică, ai intenţia să-ţi publici testamentul, fiind încă în viaţă, şi să capeţi o recompensă ? — Şi chiar dacă ar fi aşa, Nikolai Vsevolodovici, de ce n-aş face-o ? îl privi circumspect Lebeadkin. Gîndiţi-vă ce soartă am avut ! Am ajuns să nu mai scriu nici versuri; şi a fost o vreme cînd versurile mele vă amuzau, Nikolai Vsevolodovici, vă aduceţi aminte, la un pahar de băutură ? Dar s-a sfîrşit cu pana mea. N-am scris decît o singură poezie, aşa cum a scris Gogol Ultima povestire, ţineţi minte, chiar el anunţase în întreaga Rusie că este „cîntarea" inimii lui. Tot astfel şi eu, mi-am cîntat cîntecul şi cu asta s-a sfîrşit. — Ce fel de poezie ? — în cazul cînd dînsa şi-ar frînge piciorul ! — Pof-tim? Căpitanul atît aşteptase. îşi admira şi preţuia mult versurile, dar în virtutea aceleiaşi duplicităţi coţcăreşti a sufletului său îi plăcea de asemenea şi faptul că Nikolai Vsevolodovici se înveselea întotdeauna ascultînd stihurile sale, rîzînd în hohote, ba uneori chiar ţinîndu-se de burtă. în felul acesta îşi atingea un dublu scop ; şi pe cel poetic şi pe cel 282 283 de serviciu ; de data aceasta însă urmărea şi un al treilea scop cu totul special şi deosebit de delicat : împingîndu-şi pe prima linie stihurile, căpitanul spera să se justifice într-un anumit punct, pe care îl considera deosebit de primejdios pentru el şi în privinţa căruia se simţea foarte vinovat. — In cazul cînd dînsa şi-ar frînge piciorul, adică într-un caz de călărie. O fantezie, Nikolai Vsevolodovici, o aiureală, dar aiureală de poet : într-o zi am fost impresionat, trecînd pe stradă, de o călăreaţă şi mi-am pus întrebarea concretă : „Ce s-ar întîmpla atunci?", adică într-un asemenea caz. Era limpede: toţi candidaţii s-ar retrage, toţi pretendenţii la mîna ei ar da bir cu fugiţii; vorba aia, bună ziua şi adio ; şi numai poetul singur ar rămîne devotat, cu inima zdrobită în piept. Nikolai Vsevolodovici, chiar şi un păduche, chiar şi acela ar putea să se îndrăgostească, căci nu-i interzice nici o lege. Şi totuşi, persoana respectivă s-a simţit jignită şi de scrisoare, şi de versuri. Ba se zice că şi dumneavoastră v-aţi supărat, aşa este ? E foarte trist, nici nu-mi venea să cred. Ce rău puteam pricinui numai cu zborul imaginaţiei mele ? Şi, afară de asta, jur pe cinstea mea că m-a pisat şi Liputin : ,,Trimite-i-o şi trimite-i-o, orice om are dreptul la corespondenţă". Şi atunci i-am trimis-o. — Mi se pare că te-ai oferit ca pretendent la mîna ei ? — Scornirile duşmanilor mei ! Peste tot numai duşmani. — Să-ţi aud versurile, îl întrerupse aspru Nikolai Vsevolodovici. — O aiureală, v-am spus doar, o aiureală. Dar nu întîrzie să-şi umfle pieptul ţanţoş şi întinzînd mîna începu : — Frumoasa-ntre frumoase şi-a rupt u~a mădular, Şi iat-o mai vîrtos frumoasă. îndrăgostitul, ce-o-ndrăgea barbar, Şi mai vîrtos se-ndrăgosti de-a lui crăiasă ! — Bine, ajunge, dădu din mînă Nikolai Vsevolodovici. — Visez să mă stabilesc la Petersburg, schimbă repede subiectul Lebeadkin, ca şi cum nici n-ar fi fost vorba pînă atunci despre versuri, visez renaşterea... Binefăcătorule ! Aş putea să sper că mă veţi ajuta cu bani să pot pleca acolo ? V-am aşteptat toată săptămîna ca pe un soare. — Scuză-mă, dar am rămas aproape fără de mijloace, şi apoi ce rost ar avea să-ţi dau bani ?... Nikolai Vsevolodovici părea brusc supărat. Cu glasul sec şi pe scurt enumera toate ticăloşiile căpitanului : beţia, minciuna, însuşirea şi irosirea banilor destinaţi întreţinerii Măriei Timofeevna, scoaterea ei cu forţa şi prin înşelăciune din mănăstire, scrisorile neobrăzate, cu ameninţarea de a da în vileag secretul, calomnierea Dariei Pavlovna etc, etc. Căpitanul pufăia, gesticula, încerca să obiecteze, dar Nikolai Vsevolodovici de fiecare dată îl oprea cu un gest poruncitor. — Şi dă-mi voie să-ţi mai spun, zise el la sfîrşit, îmi scrii mereu despre o „dezonoare familială". Ce dezonoare poate constitui pentru dumneata faptul că sora dumitale este căsătorită legal cu Stavroghin ? — Da, dar această căsătorie este ţinută în taină, Nikolai Vsevolodovici, căsătoria este ţinută în taină, şi e o taină funestă. Primesc de la dumneata bani şi deodată sînt întrebat : pentru ce primeşti aceşti bani ? Legat prin cuvînt, eu nu pot să răspund, în dauna surorii mele, în dauna demnităţii mele familiale. Căpitanul ridică tonul : îi plăcea să vorbească pe această temă pe care punea mare preţ scontîndu-i efectele. Dar, vai, nici nu bănuia, prăpăditul, ce lovitură buimăcitoare avea să primească. Calm şi precis, ca şi cum ar fi fost vorba despre o dispoziţie obişnuită de ordin casnic, Nikolai Vsevolodovici îi comunică : zilele acestea, poate chiar mîine sau poimîine, el intenţiona să facă actul său de căsătorie cunoscut în mod public, „atît poliţiei, cît şi societăţii", încît va dispare de la sine şi problema demnităţii familiei, va lua sfîrşit totodată şi chestiunea subsidiilor. Căpitanul rămase cu ochii holbaţi ; părea că nici nu înţelege ; fu nevoie să i se mai explice. — Dar ea este... pe jumătate nebună ?... -— Voi avea grijă de cele necesare. — Dar... ce va spune mama dumneavoastră ? — Ce-o să vrea. — Va trebui totuşi să vă introduceţi soţia în casa dumneavoastră ? — Poate că da. De altfel nu este de loc treaba dumitale şi toate acestea nu te privesc cîtuşi de puţin. — Cum asta, nu mă privesc, strigă căpitanul, dar cu mine cum rămîne ? 284 285 —• Dumneata, bineînţeles, nu vei avea ce căuta în casa mea. — Dar nu-i sînt rud ? — De asemenea rude lumea se fereşte. Şi atunci ce rost ar avea să-ţi mai dau bani, judecă şi dumneata ? ■. — Nikolai Vsevolodovici, Nikolai Vsevolodovici, aşa ceva este imposibil ; poate că te mai gîndeşti, n-o să vrei doar să-ţi faci seama... ce-o să-şi închipuie, ce-o să spună lumea ? — Puţin îmi pasă de lumea dumitale. M-am căsătorit atunci cu sora dumitale, fiindcă aşa mia venit după o petrecere cu chef mare, pariind pe sticle de vin, iar acum voi face în mod public cunoscut acest lucru... de vreme ce mă amuză ! Spusese toate acestea pe un ton atît de enervat, încît Lebeadkin începu să-i dea crezare, îngrozit. — Dar eu, eu ce mă fac ?... Principalul în toată treaba asta, cu mine ce se-ntîmplă ? Glumiţi poate, Nikolai Vsevolodovici ? — Nu glumesc de loc. —■ Voia dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici. dar eu nu vă cred... atunci fac reclamaţie. — Eşti teribil de prost, căpitane. — Mă rog, să fie şi aşa, dar ce altceva îmi rămîne de făcut ! se zăpăci total căpitanul. Altădată pentru slujba ei prin unghere căpătăm cel puţin locuinţă, dar acum ce mă fac dacă vă deziceţi complet de mine ? —• N-ai spus chiar dumneata adineauri că vrei să pleci la Petersburg şi să-ţi schimbi ocupaţiile ? Apropo, e adevărat ce am auzit, că ai de gînd să pleci acolo cu un denunţ, în speranţa să capeţi iertarea, denunţîndu-i pe ceilalţi ? Căpitanul rămase cu gura căscată, holbat, fără a răspunde. — Ascultă, căpitane, zise foarte serios Stavroghin, aplc-cîndu-se deasupra mesei. Pînă atunci el vorbise oarecum în doi peri, încît Lebeadkin, din experienţa lui în rolul de măscărici, pînă în ultima clipă nu avea totuşi certitudinea dacă stăpînul său se supără cu adevărat sau dacă glumeşte, exprimînd intenţia absurdă de a-şi anunţa căsătoria. Acum însă aerul extrem de grav al lui Nikolai Vsevolodovici era atît de convingător, încît căpitanul simţi că-l trec pe spate fiori reci. Ascultă, şi să-mi spui drept, Lebeadkin : ai făcut vreun denunţ pînă acuma sau încă nu ? Ai apucat să faci ceva în acest sens ? N-ai trimis vreo scrisoare din prostie ? 288 — Nu, n-am apucat nimic şi... nici gînd n-am avut, îl privea nemişcat căpitanul. — Că nici gînd n-ai avut e o minciună, tocmai pentru asta vrei să pleci la Petersburg. Dar dacă nu l-ai scris, nu cumva ai pălăvrăgit în faţa cuiva de pe aici ? Spune adevărul, parcă am auzit eu ceva. — I-am spus lui Liputin, beat fiind. Liputin este un trădător, Mi-am deschis în faţa lui inima, şopti bietul căpitan. — Inima ca inima, dar omul nu trebuie să fie chiar atît de prost. Dacă ţi-a trecut prin cap un asemenea gînd, trebuia să-l păstrezi numai pentru dumneata ; astăzi oamenii deştepţi ştiu să tacă şi nu pălăvrăgesc. — Nikolai Vsevolodovici! începu să tremure căpitanul. Dumneavoastră doar n-aţi participat la nimic, în ce vă priveşte pe dumneavoastră... — N-ai fi cutezat, fireşte, să-ţi denunţi vaca de muls. — Nikolai Vsevolodovici, gîndiţi-vă, gîndiţi-vă !... Cuprins de disperare şi cu lacrimi în ochi, căpitanul se apucă, să-şi povestească viaţa pe care o dusese în cei patru ani. Era povestea stupidă a unui neghiob, care se băgase într-o afacere a cărei însemnătate nici măcar n-o înţelesese pînă-n ultima clipă, din cauza beţiei şi a chefurilor. Mărturisi că încă la Petersburg se „ataşase mai întîi, pur şi simplu din prietenie, ca un student adevărat, deşi nu era student", şi neştiind despre ce este vorba, „cu totul nevinovat", împrăştia tot felul de foi pe scări, lăsa cu zecile în faţa uşilor, soneriilor, le vîra în loc de ziare, le aducea la teatru, le băga în pălăriile oamenilor, le strecura şi prin buzunare. Apoi începuse să capete de la ei şi bani, „pentru că ce mijloace aveam eu !" în două gubernii împrăştiase prin judeţe „tot felul de păcătoşenii". O, Nikolai Vsevolodovici, exclamă el, cel mai mult mă revolta faptul că toate acestea erau contrare legilor civile şi mai ales celor naţionale ! Scria în ele la un moment dat ca să se pună mîna pe furci şi să nu se uite că cine va ieşi dimineaţa sărac, poate ca seara se va întoarce acasă bogat, gîndiţi-vă numai! Personal mă simţeam cutremurat, dar le împrăştiam. Sau deodată, cinci-şase rînduri adresate tam nisam Rusiei întregi: „închideţi cît mai repede bisericile, distrugeţi-l pe Dumnezeu, rupeţi căsătoriile, desfiinţaţi dreptul de moştenire, înarmaţi-vă cu cuţite" şi aşa mai departe, şi dracu mai ştie ce. Şi uite cu o asemenea fiţuică, de cinci 287 rînduri numai, cît p-aci era s-o păţesc, dar ofiţerii regimentului mi-au tras o bătaie zdravănă şi, Dumnezeu să-i aibă în pază, mi-au dat drumul. Şi anul trecut erau aproape să pună mîna pe mine cînd i-am transmis lui Korovaev nişte bancnote de cincizeci de ruble falsificate în Franţa ; norocul meu că acest Korovaev, fiind beat, s-a înecat chiar atunci în eleşteu şi n-am mai fost descoperit. Aici la Virghinski proclamam dreptul femeii la dragoste. în iunie, într-un judeţ de aici, la fel, am împrăştiat asemenea fiţuici. Aud că ne vor obliga iar... Mă pomenesc deodată cu Piotr Stepanovici care mă anunţă că trebuie să mă supun fără crîcnire ; de mult mă ameninţă. Cum s-a purtat el atunci duminică faţă de mine ! Nikolai Vsevolodovici, eu sînt un sclav, un vierme4S, nu un zeu, numai prin asta mă deosebesc de poetul Derjavin. Dar cunoaşteţi dumneavoastră resursele mele ? Nikolai Vsevolodovici îl ascultase cu mult interes pînă la sfîrşit. — Multe lucruri din cele ce mi-ai spus nu le-am ştiut, ' zise el, bineînţeles, se puteau întîmpla multe cu un om ca dumneata... Ascultă, zise el după un pic de reflecţie, dacă vrei spune-i acolo cui ştii că Liputin a minţit şi că n-ai vrut decît să mă sperii pe mine cu acest denunţ, crezînd că şi eu sînt compromis şi în felul acesta să storci cît mai mulţi bani de la mine. înţelegi ?... — Nikolai Vsevolodovici, scumpul meu, să fie chiar adevărat că mă ameninţă o asemenea primejdie ? Aşteptam cu nerăbdare prilejul să vă întreb. Nikolai Vsevolodovici schiţă un surîs. — La Petersburg, bineînţeles, nu te vor lăsa să pleci, chiar dacă ţi-aş da bani de drum... dar e timpul să mergem la Măria Timofeevna. Şi el se ridică de pe scaun. — Nikolai Vsevolodovici, dar cum va fi cu Măria Timofeevna ? — Aşa cum am spus. — Este totuşi adevărat ? — Tot nu-ţi vine să crezi ? — Nu-mi vine să cred că mă veţi lepăda, ca pe o pereche de cizme uzate. — Mai văd eu, rîse Nikolai Vsevolodovici, acum lăsă-mă. — Doriţi să rămîn puţin afară în pridvor... ca nu cumva să trag întîmplător cu urechea., odăiţele sînt cam micuţe. 288 — Bună idee ; rămîi în pridvor. Ia şi umbrela. — Umbrela dumneavoastră., merit eu aşa ceva ? exagera căpitanul. — O umbrelă merită oricine. — Pe loc ştiţi să determinaţi minimuvi-ul drepturilor omului... Dar toate acestea le bîigui absolut maşinal ; era prea copleşit de cele aflate şi părea complet derutat. Cu toate acestea, aproape imediat ce ieşi pe pridvor şi desfăcu umbrela, în capul lui trăsnit de coţcar îşi făcu loc din nou acelaşi gînd consolator cum că nu i s-a spus adevărul, că este dus de pas şi că dacă e aşa, el n-are de ce să se teamă, ci dimpotrivă alţii se tern de el. „Dacă ei mint şi umblă cu şiretlicuri, care să fie pricina ?" îşi frămînta el creierul. Anunţarea căsătoriei i se părea o absurditate : „E adevărat, de la un asemenea făcător de minuni te poţi aştepta la orice ; nu trăieşte decît pentru a face rău oamenilor. Dar dacă şi el se teme, după afrontul înghiţit duminică, şi se teme cum nu s-a temut niciodată pînă acum ? Iată-l deci fuga-fuguţa să mă asigure că va declara singur, de teamă ca să n-o fac eu. Ia seama, Lebeadkin, să nu dai greş ! Şi ce rost are să vii noaptea, pe furiş, cînd vrei chiar a doua zi să anunţi ceva în mod public ? Iar dacă se teme, înseamnă că se teme chiar în acest moment, că teama 1-a cuprins acum, şi anume în aceste cîteva zile... Ia seama, Lebeadkin, fii cu ochii în patru !... Mă sperie cu Piotr Stepanovici. într-adevăr, e îngrozitor ! Cînd mă gîndesc la asta, mă trec chiar fiorii ! Cine m-a pus să trăncănesc cu Liputin ! Cine ştie ce pun la cale ticăloşii ăştia, niciodată n-am putut să-i înţeleg. Iar se agită ca acum cinci ani. într-adevăr, cui puteam să-mi adresez denunţul ? „Nu cumva i-ai scris cuiva din prostie ?" Hm, înseamnă că se poate scrie din prostie ? Să fie un sfat, o sugestie ? „Pentru asta pleci la Petersburg." Escrocul, eu numai am visat, iar el mi-a şi ghicit visul ! Parcă m-a îndemnat chiar el să plec. Nu pot fi aici decît două chestii, ori una ori alta : ori el însuşi se teme, întrucît şi-a cam făcut de cap, ori... nu se teme personal de nimic şi umblă numai să mă îndemne ca eu să-i denunţ pe ei toţi ! îngrozitor ! Ia seama, Lebeadkin, să nu dai greş !... într-atît era absorbit de gînduri, încît uită să mai tragă cu urechea. De altfel, era şi greu să facă acest lucru ; uşa 19 — Dostoievski — Opere 239 cu un singur canat era groasă şi înăuntru se vorbea încet de tot ; nu ajungeau la el decît sunete vagi. Căpitanul scuipă de necaz şi se întoarse pe pridvor, fluierînd îngîndurat. III Odăiţa Măriei Timofeevna era de două ori mai mare decît aceea pe care o ocupa căpitanul şi mobilată cu lucruri rudimentare asemănătoare ; însă masa din faţa canapelei era acoperită cu o faţă de masă elegantă, în mijlocul căreia ardea o lampă cu picior ; podeaua era acoperită cu un covor admirabil ; patul fusese despărţit cu o perdea lungă de restul încăperii, iar lîngă masă se mai afla şi un fotoliu mare, comod, pe care însă Măria Timofeevna nu se aşeza niciodată, într-un colţ, ca şi în fosta ei locuinţă, atîrna o icoană cu candela aprinsă ; pe masă se găseau rînduite toate lucruşoa-rele necesare ei : un joc de cărţi, oglinjoara, o cărticică de cîntece, ba şi un cozonăcel, şi de asemenea două cărţulii cu poze colorate. Una — extrase din peripeţiile unui călător foarte popular, adaptate pentru adolescenţi, cealaltă — o culegere de povestiri moralizatoare, în bună parte din viaţa cavalerilor, bune ca daruri de pomul de Crăciun sau pentru pensionatele de fete. Mai era pe masă şi un album cu tot felul de fotografii. Măria Timofeevna îşi aşteptase desigur musafirul, după cum îl informase căpitanul; în momentul însă cînd Nikolai Vsevolodovici intră în camera ei, ea dormea sprijinită cu spatele de speteaza canapelei şi cu capul lăsat pe o perină brodată. Musafirul închise încet uşa după el şi, fără a se urni din loc, contemplă femeia adormită. Căpitanul exagerase spunînd că ea se gătise astăzi în rnod special. Era îmbrăcată în aceeaşi rochie de culoare închisă, ca şi în duminica aceea la Varvara Petrovna. La fel îşi pieptănase şi părul, legîndu-l într-un nod subţire la ceafă ; tot aşa avea dezgolit şi gîtul ei lung şi slab. Şalul dăruit de Varvara Petrovna fusese împăturit cu grijă şi pus la un capăt al divanului. Cu aceeaşi lipsă de pricepere se şi sulemenise. Mkolai Vsevolodovici rămase aşa nemişcat doar un minut, deoarece ea se trezi deodată, simţind parcă privirea lui în290 dreptată asupra ei, deschise ochii şi-şi redresa corpul pe divan. Dar şi cu musafirul se-ntîmplase ceva ciudat probabil, deoarece continua să rămînă lîngă uşă tăcut şi nemişcat, scrutîndu-i chipul cu o privire fixă şi pătrunzătoare. Poate că privirea aceasta era prea dură, poate că exprima dezgust sau o plăcere sadică la vederea spaimei pe care i-o provocase — dacă totul nu era cumva o nălucire pe care ea o avusese în vis ; fapt este însă că, după o aşteptare de un minut aproape, pe faţa bietei fete se ivi o expresie de groază cumplită ; chipul i se schimonosi, şi ea îşi ridică mîinile, agitîndu-le într-un gest de apărare ; brusc izbucni în plîns, exact ca un copil speriat ; încă o clipă şi ar fi ţipat. Dar musafirul îşi reveni; dintr-o dată chipul lui îşi schimbă expresia şi cu zîmbetul cel mai binevoitor şi mîngîios el se apropie de masă. — Iartă-mă. Măria Timofeevna, te-am speriat din somn intrind fără veste, zise el întinzîndu-i mîna. Glasul lui cînd rosti aceste cuvinte duioase îşi produse efectul ; expresia de groază dispăru de pe chipul ei, deşi continua să-l privească cu oarecare teamă, silindu-se parcă să înţeleagă ceva. li întinse sfios mîna. în sfîrşit. zîmbetui îi coloră buzele. —■ Bună ziua. prinţe. şopti ea privindu-l într-un fel cam ciudat de insistent. — Ai avut probabil un vis urît ? continuă el, zîmbindu-i tot mai amabil şi mai cald. — Dar dumneata de unde ştii că am visat despre aceasta ?... Şi deodată se cutremură iar şi se trase înapoi, ridicîndu-şi mîinile în faţă, cu acelaşi gest parcă de apărare, gata să izbucnească din nou în plîns. —• Linişteşte-te, de ce ţi-e frică, nu m-ai recunoscut ? c îndemnă Nikolai Vsevolodovici. Dar de data aceasta cu greu reuşi s-o liniştească ; ea se uita la el în tăcere, cu aceeaşi privire nedumerită şi chinuită de un gînd apăsător care întîrzia în capul ei sărman, stră-duindu-se vizibil să înţeleagă ceva nedesluşit. Ba îşi pleca privirea, ba îl învăluia într-o căutătură rapidă şi iscoditoare. în sfîrşit, departe de a se fi liniştit cît de cît, păru mai de grabă că izbuteşte să ia o hotărîre. — Şezi, te rog, lîngă mine, ca să te pol vedea mai de aproape, zise ea destul de ferm, stăpînită evident de un 19* 291 gînd nou. Acum să n-ai nici o grijă, n-am să te mai privesc, ci am să mă uit în jos. Să nu te uiţi nici dumneata la mine pînă cînd nu te voi ruga. Dar ia loc, adăugă ea aproape cu nerăbdare. Se vedea că senzaţia cea nouă punea tot mai mult stă-pînire pe ea. Nikolai Vsevolodovici se aşeză aşteptînd ; interveni o tăcere destul de lungă. — Hm ! mi se pare ciudat, murmură ea aproape cu dezgust. Am avut nişte visuri urîte, desigur ; dar de ce a trebuit să te visez pe dumneata în felul acesta ? — Să lăsăm visele deoparte, se întoarse el nerăbdător, contrar interdicţiei, şi se părea că expresia de adineaori licări iar în ochii lui. Observase de cîteva ori că ea ar fi vrut să-l privească, dar rezista cu tărie uitîndu-se în jos. — Ascultă, prinţe, ridică ea brusc glasul, ascultă, prinţe... — De ce-ţi întorci privirea, de ce nu te uiţi la mine şi ce rost are această comedie ? strigă el neputîndu-se stăpîni. Măria Timofeevna păru că nici nu aude întrebarea. — Ascultă, prinţe, repetă ea pentru a treia oară cu glas ferm, cu o expresie de îngrijorare neplăcută pe faţă. în clipa în care mi-ai spus atunci în trăsură că vei anunţa căsătoria noastră m-am speriat groaznic că taina se va sfîrşi. Acum însă nici eu nu mai ştiu ; m-am tot gîndit şi văd limpede că nu sînt potrivită de loc pentru aşa ceva. Voi şti să mă îmbrac, şi să primesc lume, poate ; ce mare lucru să inviţi la o ceaşcă de ceai, mai ales cînd ai şi servitori ? Şi totuşi cum li se va părea străinilor ? în dimineaţa aceea de duminică am reuşit să văd multe în casa voastră. Domnişoara aceea drăguţă se uita mereu la mine, mai ales cînd ai intrat dumneata. Dumneata ai intrat atunci, nu-i aşa ? Mama ei e pur şi simplu d bătrînică de societate foarte caraghioasă. Lebeadkin al meu s-a distins şi el; ca să nu mai rîd mereu mă uitam în tavan, e foarte frumos pictat plafonul. Mamei lui i-ar şedea mai bine să fie stareţă de mănăstire ; mi-e frică de ea, cu toate că mi-a dăruit un şal negru. îmi închipui că toţi m-au văzut şi mau judecat atunci printr-o latură cu totul surprinzătoare ; nu mă supăr, dar şedeam atunci şi mă gîndeam : ce fel de rudă le-aş fi eu ? Bineînţeles, de la o contesă nu se cer de-cît calităţi sufleteşti, pentru că în ce priveşte treburile gospodăreşti are destui lachei, şi oarecare cochetărie mondenă, ca să ştie să primească vizitatori şi călători străini. Şi cu toate astea 292 atunci duminică se uitau la mine exasperaţi. Numai Daşa este un înger. Mi-e teamă ca nu cumva ei săl amărască cu cin* ştie ce remarcă imprudentă despre mine. — Să nu-ţi fie frftă şi să n-ai nici o grijă, îşi schimonosi gura Nikolai Vsevolodovici. — De altfel nu mă deranjează cu nimic toate astea, chiar dacă îi va fi puţin ruşine pentru mine, deoarece întotdeauna aici va exista mai multă milă decît ruşine, judecind după om, bineînţeles. El doar ştie că mai curînd ar trebui mie să-mi fie milă de ei, decît lor de mine. — Mi se pare că te-au rănit adînc, Măria Timofeevna ? — Pe mine ? De loc, surise ea cu candoare. Chiar de loc, de loc. M-am uitat eu la voi toţi, atunci : cu toţii eraţi supăraţi şi v-aţi certat între voi; ca să vezi, se adună laolaltă, dar nu ştiu nici măcar să petreacă din tot sufletul. Atîta bogăţie şi ce puţină veselie — mi-e şi scîrbă. De altfel nu-mi pare rău acum de nimeni, afară de mine însumi. — Am auzit că ai dus-o foarte rău cu fratele în lipsa mea ? — Cine ţi-a spus ? Prostii ; acum e mult mai rău ; acum am visuri urîte, iar visele au devenit urîte pentru că ai sosit dumneata. Şi de ce ai apărut, mă rog, spune, de ce ? — Nu vrei să te întorci iar la mănăstire ? — Poftim ! Presimţeam eu că mi se va propune iar să intru la mănăstire ! Ce mare minune e şi mănăstirea voastră ! Şi pentru ce să mă duc acolo, cu ce voi intra acum acolo ? Acum sînt doar singură de tot ! E prea tîrziu să încep o a treia viaţă. — Văd că eşti tare supărată ; nu cumva ţi-e teamă că nu te mai iubesc ? —■ în privinţa dumitale nu-mi fac nici o grijă. Mi-e teamă de mine să nu încetez a iubi pe cineva de tot. Şi surise dispreţuitor. — Probabil că sînt vinovată faţă de el în ceva foarte important, adăugă ea ca pentru sine, numai că nu ştiu care este anume vina mea şi aici e toată nenorocirea mea în veci. Mereu, mereu, în toţi aceşti cinci ani mă apăsa gîndul, zi şi noapte, că am o vină faţă de el. Mă rog, mă închin, şi mă gîndesc mereu la această vină mare pe care o am faţă de el. Şi uite că totul s-a adeverit. — Ce s-a adeverit ? 293 — Mi-e teamă numai dacă nu-mi poartă şi el vreun gînd, continuă ea fără să-i răspundă la întrebare, poate şi fără să-l fi auzit. Şi totuşi nu cred ca el să se fi împrietenit cu oamenii aceştia de nimic. Contesa ar ii bucuroasă să mă sfîşie, deşi m-a luat în cupeul ei. Toţi complotează — şi el oare ? Să mă fi trădat şi el ? (Bărbia şi buzele ei începură să tremure.) Ascultă : ai citit despre Grişka Otrepiev, cel care a fost afurisit de şapte soboare ? Nikolai Vsevolodovici rămase mut. — Ei bine, acum îmi întorc faţa spre dumneata ca să te privesc, se hotărî ea deodată, întoarce-te şi dumneata spre mine şi priveşte-mă drept în ochi. Vreau să mă conving pentru ultima dată. — Te privesc de mult. — Hm, făcu Măria Timofeevna privindu-l cu multă atenţie. Te-ai cam îngrăşat... Ar fi vrut se pare să mai spună ceva, însă brusc, pentru a treia oară, spaima de adineaori îi schimonosi faţa şi ea se trase înapoi iarăşi, ridieîndu-şi mîinile înaintea ochilor. — Dar ce e cu dumneata ? strigă Nikolai Vsevolodovici aproape furios. Dar spaima nu dură decit o singură clipă ; chipul ei se crispa într-un zîmbet ciudat, bănuitor, neplăcut. — Te rog, prinţe, ridică-te şi intră, zise ea deodată cu glas ferm şi stăruitor. — Cum adică intră ? Unde să intru ? — De cinci ani nu-mi închipui decît cum va intra el. Scoală-te, treci dincolo de uşă, în cealaltă cameră. Eu voi rămîne aşa, ca şi cum n-aş atepta nimic, voi lua în mînă cartea şi deodată dumneata vei intra după cinci ani de călătorie. Vreau să văd cum va fi. Nikolai Vsevolodovici scrîşni reţinut din dinţi şi murmură ceva nedesluşit. — Ajunge, zise el, izbind cu palma în masă, te rog, Măria Timofeevna, să mă asculţi. Fă bine şi concentrează-ţi pe cit poţi toată atenţia. Că doar nu eşti nebună de tot! lăsă el să-i scape de nerăbdare. Mîine anunţ în public căsătoria noastră. Nu vei locui niciodată într-un palat, renunţă la acest gînd. Dacă vrei, vei sta cu mine toată viaţa, dar numai foarte departe de aici. în munţii din Elveţia, există acolo un loc... Nu te nelinişti, nu te voi părăsi niciodată şi nici într-o casă 294 ce nebuni nu te voi interna. Voi avea bani des'.ui ca să :VJ trebuiască să cerşesc. Vei avea o slujnică ; n-o să fii nevoi:j' să lucrezi nimic. Tot ce-o să doreşti, din cele posibile, VL-I avea. O să te închini şi o să te rogi, o să te duci unde o să vrei şi o să faci ce vrei. Nu mă voi atinge de dumneata. Nici eu nu voi pleca nicăieri toată viaţa. Dacă vrei nu vom vorbi toată viaţa ; dacă vei fi dispusă, îmi vei povesti în fiecare seară, ca atunci la Petersburg prin ungherele acelea, poveştile dumitale. îţi voi citi cărţi, dacă vei dori. Dar vom sta o viaţă întreagă în acelaşi loc, iar locul e cam posomorit. Vrei ? Dc-cide-te ! Nu vei regreta ? Nu mă vei chinui cu lacrimile, cu blestemele dumitale ? Ea ascultă cu mult interes şi ră.nase apoi într-o lungă tăcere, reflectînd. — Ce-mi spui dumneata mi se pare cu totul nefiresc, rosti ea în sl'îrşit cu ironie şi dezgust. Te pomeneşti că va trebui să trăiesc astiel patruzeci de ani în munţii aceia. Şi izbucni în rîs. — E posibil să trăim şi patruzeci de ani, se încruntă Nikolai Vsevolodovici. — Hm. Nu plec în ruptul capului. — Nici cu mine ? — Dar cine eşti, mă rog, ca să plec cu dumneata ? Patruzeci de ani necontenit să stau cu el pe un vîrf de munte — ţi-ai găsit. Mă şi mir ce oameni răbdători au apărut astăzi ! Nu, nu-mi pot închipui ca şoimul să se facă bufniţă. Nu seamănă de loc cu prinţul meu ! îşi săltă ea capul mîndru şi solemn. Un gînd neaşteptat îl lumină pe Slavroghin. — De ce mă numeşti prinţ şi... cine crezi că sînt eu? întrebă el brusc. — Cum ? Nu eşti un prinţ ? — N-am [ost niciodată. — Şi mi-o spui chiar aşa, drept în faţă. mărturisind că nu eşti prinţ ? — îţi spun că n-am fost niciodată. — Doamne ! plesni ea din palme. La orice m-aş fi aşteptat din partea vrăjmaşilor lui, dar la o asemenea obrăznicie, niciodată ! Trăieşte ? strigă ea aproape turbată, înainlind spre Nikolai Vsevolodovici. Mărturiseşte, l-ai ucis sau ce ai făcut ? — Drept cine mă iei ? sări el din loc cu faţa descompusă. 293 Dar ea nu mai putea fi speriată, triumfa : — Cine poate să te ştie, cine eşti şi de unde ai apărut ! O, inima mea, inima mea a presimţit în toţi anii aceştia uneltirea ! Iar eu stau şi mă mir : ce bufniţă oarbă îmi dă tîr-coale ? Ei bine, puişorule, să ştii că eşti un actor prost, mai prost chiar decît Lebeadkin. Transmite-i contesei salutul meu prea plecat, şi spune-i să trimită unul mai priceput. Te-a tocmit dumneaei, răspunde ? Eşti în serviciul ei la bucătărie ? Văd toată înşelăciunea voastră ca într-o oglindă ; v-am ghicit eu pe voi toţi, toţi, pînă la unul! El o prinse cu putere de mînă, mai sus de cot ; ea îi rîdea drept în faţă cu hohote : — Semeni tu, semeni foarte mult, poate că îi eşti şi rudă, ce oameni vicleni ! Numai că al meu e un şoim şi e prinţ, iar tu eşti o bufniţă şi un negustoraş ! Al meu de vrea se închină lui Dumnezeu, de vrea nu i se închină, iar pe tine Şatuşka (dragul de el, scump şi bun !) te-a pălmuit, mi-a povestit Lebeadkin al meu. Şi de ce te-ai speriat atunci, cînd ai intrat ? Cine te-a speriat aşa ? Cînd ţi-am văzut faţa ticăloasă, cînd am căzut i tu m-ai ridicat, parcă un vierme mi s-a strecurat în inimă : nu este el, mi-am zis, nu este el! Nu s-ar fi ruşinat şoimul meu niciodată de mine în faţa unei domnişoare din lumea mare ! O, Doamne ! Dar eu eram fericită în toţi aceşti cinci ani chiar şi cu gîndul numai că şoimul meu trăieşte, undeva dincolo de munţi, şi zboară şi se bucură de soare... Spune, impostorule, mulţi bani ţiau plătit ? Cu cît te-ai învoit ? Eu nu ţi-aş fi dat nici o para chioară. Ha, ha, ha ! Ha, ha, ha !... — Ce idioată ! scrîşni din dinţi Nikolai Vsevolodovici, continuînd s-o ţină de braţ. — Afară, impostorule!... strigă ea poruncitor. Eu sînt soţia prinţului meu, nu mi-e teamă de cuţitul tău ! — Cuţitul ! — Da, cuţitul ! Ţii ascuns în buzunar un cuţit. Ai crezut că dorm, dar eu am văzut; cînd ai intrat adineaori, ai scos cuţitul ! — Ce spui, nenorocito, ce visuri ţi se năzar ! zbieră el respingînd-o cu toată puterea, încît ea se izbi dureros cu umerii şi capul de canapea. El o luă la fugă ; dar ea sări imediat pe urmele lui şchiopătînd şi pripindu-se în mers săltat şi chiar de pe pridvor, ţinută din răsputeri de Lebeadkin, 296 - Grişka Ot-rep-iev « a-na-te-ma ! , în IV „Cuţit, cuţit .'" repeta el furios la culme, mergînd cu paşi mari prin noroi şi băltoace, fără a mai alege drumul. E drept că uneori se simţea ispitit să izbucnească în hohote tari, turbate ; dar nu se ştie de ee se stăpînea, reţinîndu-şi rîsul. îşi veni în fire abia pe pod, exact în locul unde îl întîlnise la ducere pe Fedka ; acelaşi Fedka îl aştepta acolo şi, cum îl văzu, îşi scoase şapca rînjind vesel şi începu să-i povestească ceva, cu multă vioiciune. Nikolai Vsevolodovici, de data aceasta, îşi continuă drumul fără să se mai oprească, ba un timp chiar şi fără să-l mai asculte pe vagabond, care i se alăturase iar. Deodată îl uimi gîndul că uitase complet de prezenţa acestuia şi uitase tocmai în momentul cînd îşi repeta în gînd neîncetat, în fiecare minut, cuvîntul „cuţit, cuţit", îl prinse pe vagabond de guler şi, cu toată furia acumulată în el, îl izbi cu putere de pod. O clipă acesta se gîndi să-l înfrunte, dar dîndu-şi seama imediat că în faţa acestui adversar, care îl şi atacase atît de neaşteptat, nu însemna decît un fir de pai, se potoli fără să mai opună vreo rezistenţă. Stînd în genunchi, apăsat spre pămînt, cu coatele întoarse la spate, vicleanul vagabond aştepta calm sfîrşitul, fără să se gîndească, se pare, la vreo adevărată primejdie. Nu greşise ; Nikolai Vsevolodovici, care îşi scosese între timp cu mîna stingă fularul călduros ca să-i lege mîinile, dintr-o dată, nu se ştie de ce, renunţă şi-l respinse. Acesta sări într-o clipă în picioare, se întoarse şi un cuţit lat de cizmărie, scos fulgerător, numai el ştia de unde, sclipi în mîna lui. — Leapădă cuţitul, ascunde-l, ascunde-l imediat ! porunci cu un gest nerăbdător Nikolai Vsevolodovici şi în aceeaşi clipă cuţitul dispăru tot atît de fulgerător, cum apăruse. Nikolai Vsevolodovici, la fel de tăcut şi fără a mai privi înapoi, îşi continuă drumul ; dar încăpăţînatul vagabond nu se lăsă şi-l urmă cu îndărătnicie, e adevărat, fără pălăvră297 geală acum şi la oarecare distanţă, ba şi respectînd se paie această distanţă cam cu un pas. Străbătură în felul acesta podul şi păşiră pe mal, de data aceasta luînd-o la stînga într-o altă străduţă lungă şi pustie pe care se putea ajunge mai repede în centrul oraşului decît pe strada Bogoiav-lenskaia. — Este adevărat ce se spune că ai jefuit zilele trecute undeva prin judeţ o biserică ? întrebă deodată Nikolai Vse-volodovici. — De fapt, intrasem să mă închin, răspunse vagabondul grav şi prevenitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi intîmplat ; ba se putea spune că nu numai cu aer grav, ci şi cu oarecare demnitate. Aerul de familiaritate „amicală" de adineaori dispăruse complet Acum vorbea un om serios şi priceput în treburi, care e cu adevărat jignit pe nedrept, dar care ştie să şi uite j ignirile. — Şi dacă am văzut încotro m-au purtat paşii pe căile Domnului, continuă el, harul cerurilor, mi-am zis în gînd ! Pentru sărăcia mea se-ntîmplă toate, ştiut fiind că prin soarta şi după şartul nostru nu o chip de trăit fără ajutoare. Ei bine, vă rog să mă credeţi, domnule, martor mi-e Dumnezeu, toate mi-au mers în pagubă, m-a pedepsit se vede Cel-do-sus pentru păcatele mele : pentru cădelniţă şi pentru patrafirul diaconului n-am căpătat decîl douăsprezece ruble. Podoaba de argint de la icoana Sfîntului Nicolae s-a dus pe degeaba, cică era dintr-un amestec de aramă şi zinc, mei pomeneală de aur. — L-ai înjunghiat pe paznic ? — De fapt împreună cu el am adunat lucrurile, împreună cu paznicul ; după aceea însă spre ziuă, pe malul rîului, s-a iscat între noi o ciorovăială, cine să ducă sacul. M-a împins păcatul şi l-am uşurat de povară. — Jefuieşte mai departe, înjunghie. — Tot aşa mi-a spus şi Piotr Stepanovici, dar exact aşa. cuvînt cu cuvînt, ca şi dumneata mă sfătuieşte, pentru că e tare zgîrcit şi fără înţelegere cînd e vorba să dea un ajutor omului. Afară de faptul că nu crede nici cît negru sub unghie în creatorul din cer, care ne-a făcut oameni din ţărînă, şi spune că totul a fost făcut numai de natură, pînă la ultima lighioană, dumnealui nu înţelege nici atît că, după cum ne-a fost hărăzit nouă, n-am putea vieţui nicicum fără un ajutor mărinimos, dar cu nici un chip n-am putea. Cum începi să-i 298 spui însă toate astea, se uită ca berbecul în apă, de rămîi ou gura căscată. Uite, mă credeţi sau nu, dar se întîmpla că la căpitanul Lebeadkin, la care aţi fost acuma, pe cînd locuia încă înainte de venirea dumneavoastră în casa lui Filippov, uşa să rămînă uneori deschisă toată noaptea ; el zăcea beat mort, iar din buzunare îi curgeau banii pe jos. Cu ochii mei am avut prilejul să văd acest lucru, pentru că după datul nostru nu se poate să trăim fără niscai ajutor... — Cum adică, cu ochii tăi ? Ai intrat la el noaptea ? — Poate că am şi intrat, dar lucrul acesta nu-l ştie nimeni. -— Şi de ce nu l-ai înjunghiat ? — Socotindu-mă bine, am zis să mă stăpînesc. Pentru că, de vreme ce mi-a fost dat să aflu o dată cu toată siguranţa cum că cel puţin vreo sută şi cincizeci de rublişoare aş putea oricînd să-i scot din buzunar, ce rost avea să tac aşa ceva, cînd mai aşteptînd puţin putea să-mi cadă şi o mie cinci sute ? Pentru că Lebeadkin (cu urechile mele am auzit) totdeauna punea mare nădejde pe dumneavoastră cînd era beat, şi nu exista tractir sau cîrciumioară cît de prăpădită unde să nu fi vorbit despre asta ia beţie, întocmai aşa, precum v-am spus. Incit auzind despre acest lucru din mai multe guri, mi-am pus şi eu toată nădejdea în excelenţa-voastră. Vă spun, domnule, ca unui tată sau unui frate, întrucît Piotr Stepanovici nu va afla asta de la mine niciodată, şi nimeni altul. Ce ziceţi, excelenţa-voastră, vă înduraţi sau nu faţă de mine cu vreo trei rublişoare? Lămuriţi-mă o dată pentru totdeauna, excelenţă, ca să cunosc adică adevărul adevărat, pentru că alde noi fără asemenea ajutoare nu putem trăi. Nikolai Vsevolodovici izbucni în hohote şi, scoţînd din buzunar portofelul în care avea vreo cincizeci de ruble în bancnote mărunte, îi aruncă din pacheţel o bancnotă, apoi alta, apoi a treia şi a patra. Fedka le prindea din zbor, se avînta după ele, unele cădeau în noroi. Prinzîndu-le, Fedka striga scurt : „Aşa, aşa !" în cele din urmă, Nikolai Vsevolodovici trînti în el tot pachetul şi, continuînd să rîdă în hohote, porni repede înainte, de data aceasta singur. Vagabondul rămase în genunchi, tîrîndu-se prin noroi în căutarea bancnotelor împrăştiate de vînt şi rătăcite prin băltoace; timp de o oră se mai putea auzi după aceea prin întunericul nopţii exclamaţia lui grohăită : „aşa, aşa !" -299 Capitolul al treilea DUELUL A doua zi, pe la orele două după-amiază, avu loc duelul. Neastîmpărata pornire a lui Artemi Pavlovici Gaganov, care ţinea cu orice preţ să se bată, precipită deznodămîntul acestei afaceri de onoare. Nu înţelegea de loc comportarea adversarului său şi era înfuriat la culme. O lună întreagă îl ţinuse nepedepsit sub focul unor jigniri insuportabile şi totuşi nu izbutise să-l scoată din sărite. Avea nevoie ca faptul decisiv să vină din partea lui Nikolai Vsevolodovici, deoarece el personal n-avea nici un pretext plauzibil pentru a formula o provocare la duel. Se jena să-şi mărturisească motivul ascuns al urei sale bolnăvicioase faţă de Stavroghin pentru jignirea pe care acesta o adusese cu patru ani în urmă familiei sale. Invocarea unui asemenea pretext, mai ales în urma scuzelor prea umile prezentate în două rînduri de Nikolai Vsevolodovici, i se părea ne justificat. Îşi vîrîse în cap că acesta este de fapt un laş de cea mai josnică speţă ; nu putea pricepe cum un om de condiţia lui a fost în stare să rabde palma primită de la Şatov. Astfel se hotărî, în sfîrşit, să trimită acea scrisoare nemaipomenit de grosolană, care îl determină în cele din urmă pe Nikolai Vsevolodovici să-i propună o întîl-nire la bariera de onoare pe teren. Expediind în ajun această scrisoare şi aşteptînd cu nerăbdare febrilă provocarea,. Gaganov îşi cumpănea chinuit sorţii de izbîndă, într-o frămîn-tare continuă între speranţă şi disperare ; pentru orice eventualitate avusese grijă totuşi, de cu seara încă, să se asigure cu un martor, rugîndu-l în acest scop pe Mavriki Nikolae-vici Drozdov, care-i era prieten, fost coleg de şcoală şi omul pe care îl respecta cel mai mult. în felul acesta Kirillov, care se prezentă a doua zi la ora nouă dimineaţa să-şi îndeplinească misiunea, găsi terenul complet pregătit. Toate scuzele şi concesiile de necrezut ale lui Nikolai Vsevolodovici fură 300 respinse dintru început cu vehemenţă. Mavriki Nikolaevici, care de-abia în ajun fusese informat asupra desfăşurării conflictului, la auzul acestor propuneri nemaipomenite căscă gura de uimire şi fu gata să intervină pentru o împăcare, dar observînd că Artemi Pavlovici, care-i ghicise intenţia, începu să tremure de furie pe scaunul său, tăcu şi nu mai stărui. Dacă n-ar fi apucat prietenul său să-şi dea cuvîntul, ar fi plecat imediat ; rămase numai pentru că mai nutrea speranţa să mai poată fi de folos cu ceva chiar în cursul duelului. Kirillov transmise provocarea ; toate condiţiile întîlnirii formulate de Stavroghin fură acceptate pe loc şi integral, fără nici o obiecţiune. O singură modificare se făcu, de altfel foarte dură, şi anume : dacă în urma primului schimb de focuri la barieră nu va rezulta nimic decisiv, să aibă ioc un al doilea schimb de focuri ; dacă nici a doua oară nu va rezulta nimic, să urmeze un al treilea. Kirillov se încruntă, stărui să se renunţe la cel de al treilea, dar, nereuşmdu-i încercarea, consimţi, însă cu precizarea că „de trei ori se mai poate, dar nici într-un caz şi a patra oară". Mai concesivă de data aceasta, partea adversă se declară de acord în privinţa ultimei precizări. Astfel, la ora două după-amiază, întîlnirea avu loc la Brînkovo, adică într-o pădure situată între Skvoreşniki şi fabrica Şpîgulin. Ploaia din ajun încetase, dar aerul era umed, pămîntul jilav, sufla vîntul. Nori grei, tulburi şi zdrenţuiţi goneau pe cerul rece ; copacii şuierau des şi prelung din vîrfurile lor agitate, scrîşnind amar pe la încheieturi. Era o dimineaţă grozav de mohorîtă. Gaganov şi Mavriki Nikolaevici sosiră la locul fixat într-un docar elegant tras de o pereche de cai voinici pe care îi mina Artemi Pavlovici ; în spatele docarului aveau un valet. Aproape în acelaşi minut apărură Nikolai Vsevolodovici şi Kirillov, dar nu în trăsură, ci călare, urmaţi de asemenea de un valet tot pe cal. Kirillov, deşi nu călărise niciodată, se ţinea în şa drept şi curajos, purtînd în mîna** dreaptă o cutie grea cu pistoale, pe care nu voise s-o încredinţeze valetului, iar cu mina stingă, din nepricepere, trăgea şi încorda neîndemînatec dîrlogii, din care cauză calul smucea mereu din cap, manifestînd dorinţa de a se cabra, ceea ce totuşi nu-l speria de loc pe călăreţ. Bănuitor şi extrem de susceptibil cum era din fire, Gaganov socoti prezentarea aceasta călare a adversarului său drept o nouă jignire, în 301 sensul ca duşmanii săi prea erau siguri de succes, devreme ce nici nu se gîndiseră la posibilitatea că vor avea nevoie de trăsură în cazul cind Stavroghin ar fi rănit. Coborî din docarul său, galben de furie, şi simţi cum îi tremură manile, iapt pe care îl comunică îndată lui Mavriki Nikolaevici. La salutul lui Nikolai Vsevolodovici nu binevoi să răspundă, in-torcîndu-şi capul. Martorii procedară la alegerea armelor : sorţii indicară pistoalele lui Kirillov ; măsurară şi marcară distanţa dintre bariere, postară adversarii pe locurile lor, ex-pediară trăsura şi caii cu servitorii la o depărtare de vreo trei sute paşi, încărcară pistoalele şi le înmînară adversarilor. E regretabil că nevoia de a grăbi istorisirea nu ne îngăduie o descriere mai amănunţită ; se cer totuşi menţionate cîteva observaţii. Mavriki Nikolaevici părea trist şi îngrijorat, în schimb Kirillov era absolut calm şi imperturbabil ; îşi îndeplinea conştiincios, pînă la cele mai mici detalii, funcţia asumată, fără a se agita şi fără a vădi vreun interes sau pic de curiozitate pentru sfîrşitul fatal iminent al acestei afaceri. Nikolai Vsevolodovici arăta mai palid ca de obicei ; era îmbrăcat destul de uşor, în pardesiu şi cu pălărie albă de fetru. Părea foarte obosit, din cînd în cînd îşi încrunta sprîncenele şi evident nu găsea necesar cîtuşi de puţin să-şi ascundă proasta dispoziţie. Figura cea mai de remarcat însă în acel moment era Artcmi Pavlovici. şi de aceea se cuvine neapărat, să-i acord cîteva cuvinte aparte. II N-am avut prilejul pînă acum să-i descriu înfăţişarea. Un om voinic, blond, bine hrănit, cum se spune în popor, aproape gras, cu părul rar de culoarea spicului. în vîrstă cam de treizeci şi trei ani şi cu trăsăturile feţei aproape frumoase. Chipeş colonel, îşi dăduse pe neaşteptate demisia din armată, deşi dacă ar fi rămas în activitate şi ar fi parvenit să ajungă la gradul de general ar fi făcut o figură şi mai impozantă şi ar fi devenit probabil un brav general pe cîmpul de bătălie. 301 Nu este lipsită de interes pentru caracterizarea personajului nici împrejurarea că ceea ce îl determinase de fapt să demisioneze era tocmai gîndul chinuitor şi obsedant la dezonoarea ce apăsa asupra familiei sale în urma ofensei aduse de Nikolai Stavroghin tatălui său la club, cu patru ani în urmă. Considera lipsită de onestitate rămînerea lui mai departe în cadrele active ale armatei şi era convins, în forul său intim, că prin aceasta îşi compromitea regimentul şi camarazii, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre incident. E adevărat că mai manifestase o dată intenţia de a demisiona, cu mult înainte de această ofensă şi pentru un motiv cu totul diferit, dar tot ezitase s-o facă. Oricît de ciudat s-ar părea, dar acest motiv iniţial, sau mai bine zis acest îndemn lăuntric de a demisiona avea drept cauză manifestul din 19 februarie48 pentru abolirea iobăgiei. Latifundiar de frunte printre moşierii cei mai bogaţi din gubernia noastră, Gaganoi', care nici nu suferise cine ştie ce pierdere mare de pe urma acestei reforme, ba era el însuşi capabil să-şi dea seama de caracterul umanitar al manifestului şi chiar să înţeleagă într-o anumită măsură avantajele economice ale acestei reforme, se simţise totuşi jignit personal. Era ceva cu totul inconştient, asemănător unui sentiment tulbure, dar cu atît mai puternic cu cît scăpa oricărei perceperi raţionale. De altfel, pînă la moartea tatălui său el nu putuse întreprinde nici un pas decisiv ; dar la Petersburg ajunsese cunoscut, prin concepţiile sale „nobile", printre un mare număr de...personalităţi marcante cu care întreţinea relaţii strînse. Era tipul de om retras în sine, rezervat şi necomunicativ. Şi încă o trăsătură : aparţinea acelei categorii cam stranii de moşieri-nobili ce mai pot fi întîlniţi în Rusia, care ţin teribil la vechimea spiţei şi la puritatea originii lor, acordînd o importanţă excesivă şi un interes serios acestor chestiuni. în acelaşi timp detesta istoria rusă şi, în general, toate obiceiurile ruseşti, considerîndu-le în bună parte o adevărată porcărie. încă. din anii de fragedă tinereţe, pe băncile şcolii militare create anume pentru fiii familiilor bogate şi de neam, în caro avusese onoarea să-şi înceapă şi să-şi termine instrucţia, manifestase oarecare înclinaţii poetice : îi plăceau castelele, viaţa medievală, toate aspectele ei de operetă, atmosfera de cavalerism ; doar că nu plîngea de ruşine la gîndul că un boier rus din timpul statului moscovit putea fi supus de ţară 303 la o pedeapsă corporală, şi orice comparaţie în acest sens cu persoana lui îl făcea să roşească. Omul acesta dificil, cu firea aparent rigidă şi pedantă, care-şi cunoştea la perfecţie serviciul şi-şi executa conştiincios îndatoririle, era în sufletul lui de fapt un visător. Se spunea că era capabil să ţină cuvîntări în faţa unei adunări, dovedind un adevărat talent oratoric ; şi totuşi pînă la vîrsta de treizeci şi trei ani cîţi avea preferase să se încuie într-o muţenie desăvîrşită. Chiar şi în mediul acela înalt din Petersburg, pe care-l frecventase în ultimul timp, se purta cu multă trufie. întîlnirea de la Petersburg cu Nikolai Vsevolodovici, abia reîntors din străinătate, fusese aproape să-l scoată din minţi. în momentul de faţă, postat în faţa barierei, se afla într-o stare de cumplită nelinişte. Tot i se părea că ar putea interveni ceva care să împiedice duelul şi cea mai mică zăbavă îl făcea să tremure de nerăbdare. O expresie dureroasă se întipări pe chipul său cînd Kirillov, în loc să dea semnalul pentru începerea duelului, se apucă deodată să vorbească, e adevărat numai de formă, după cum se şi grăbi să precizeze : ■—• Cu titlul de ultimă formalitate ; în acest moment cînd pistoalele se află în mîinile dumneavoastră şi urmează să se dea semnalul, propun pentru ultima oară împăcarea ! E datoria mea de martor. Ca un făcut, Mavriki Nikolaevici, care tăcuse pînă atunci, dar care încă de ieri încoace nu încetase săşi reproşeze amarnic moliciunea şi o prea mare îngăduinţă, se agăţă brusc de propunerea lui Kirillov şi interveni: — Mă asociez în totul cuvintelor domnului Kirillov... Ideea că în faţa barierei nu se admite împăcarea este o prejudecată, bună pentru francezi... De altfel, eu nici nu înţeleg în ce constă aici ofensa ; să-mi fie cu iertare, dar de mult voiam să vă spun acest lucru... De vreme ce au fost oferite toate scuzele care se puteau pretinde, nu-i aşa ? Se înroşise pînă-n vîrful urechilor. Rareori i se întîmpiase să vorbească atît de mult şi cu atîta emoţie. — Reînnoiesc şi acum oferta mea de a prezenta orice scuze s-ar pretinde, confirmă cu mare grabă Nikolai Vsevolodovici. — Cum este posibil aşa ceva ? strigă furios Gaganov, adresîndu-se lui Mavriki Nikolaevici şi izbind cu piciorul în pămînt. Explicaţi-i omului acesta, dacă îmi sînteţi martoi' şi 304 nu duşman, Mavriki Nikolaevici (şi împunse aerul cu pistolul înspre Nikolai Vsevolodovici), că asemenea concesii nu pot constitui decît o agravare a ofensei ! Dumnealui se consideră mai presus de orice posibilitate de a se simţi jignit de mine !... Nu vede pentru dînsul nimic ruşinos în faptul de a se fi retras din faţa mea de la barieră ! Drept cine mă socoate el, după toate acestea, chiar în prezenţa dumneavoastră... Şi încă sînteţi martorul meu ! V-aţi propus să mă enervaţi, ca să nu ţintesc bine. El izbi iar cu piciorul în pămînt; strigase toate acestea împroşcînd stropi de salivă. — Pertractările au luat sfîrşit. Vă rog să fiţi atenţi la comanda mea ! strigă din răsputeri Kirillov. Unu ! Doi ! Trei! La auzul cuvîntul trei, adversarii se îndreptară unul împotriva altuia. Gaganov ridică imediat pistolul şi la al cincilea sau la al şaselea pas apăsă trăgaciul. Se opri pentru o clipă şi, văzînd că ratase, grăbi pasul şi ajunse la barieră. Se apropie de semnul demarcării. Nikolai Vsevolodovici ridică pistolul, cam prea sus însă, şi trase aproape fără să ţintească, îşi scoase apoi batista şi o înfăşură în jurul degetului său mic, de la mîna dreaptă. Abia atunci îşi dădură seama şi ceilalţi că Artemi Pavlovici nu greşise de tot şi că glonţul său atinsese mîna adversarului la deget numai, dar fără să fi atins osul ; cu alte cuvinte, provocîndu-i o zgîrietură neînsemnată. Kirillov anunţă imediat că dacă adversarii nu se declară satisfăcuţi duelul continuă. — Declar, hîrîi Gaganov (i se uscase gîtlejul), adresîndu-se din nou lui Mavriki Nikolaevici, că omul acesta( el împunse iar aerul cu pistolul înspre Stavroghin) a tras intenţionat în aer... O nouă jignire ! Vrea să facă acest duel imposibil ! — Am dreptul să trag cum vreau şi mă priveşte exclusiv, cît timp o fac cu respectarea regulamentului, declară cu fermitate Nikolai Vsevolodovici. •— Ba nu, nu are dreptul ! Expiicaţi-i, explicaţi-i ! strigă Gaganov. — Mă asociez întru totul părerii lui Nikolai Vsevolodovici, anunţă Kirillov. — De ce mă cruţă? urla Gaganov fără să asculte. Delcst cruţarea lui. Scuip... Eu... — Vă dau cuvîntul meu de onoare că n-am intenţionat să vă jignesc, zise cu nerăbdare Nikolai Vsevolodovici. Am tras 30.1 20 în sus pentru că nu vreau să mai ucid pe nimeni, nici pe dumneata, nici pe oricine altul, oricine ar fi, nu vă priveşte. E adevărat, nu mă consider ofensat şi îmi pare rău că acest lucru vă supără. Dar nu îngădui nimănui să se amestece în ceea ce consider că este dreptul meu. — Dacă se teme atîta de sînge, întrebaţi-l de ce m-a provocat ? zbieră Gaganov, adresîndu-se mereu lui Mavriki Nikolaevici. — Cum putea să nu vă provoace, interveni Kirillov, n-aţi vrut să ascultaţi nimic, cum putea să scape de dumneavoastră ? ! — Aş vrea să se noteze un lucru, zise Mavriki Nikolaevici cu vădit efort şi consternat de penibila desfăşurare a acestui duel : dacă adversarul declară anticipat că va trage în sus, duelul într-adevăr nu poate continua... din motive delicate şi... evidente... — N-am declarat că de fiecare dată voi trage în aer ! strigă Stavroghin, pierzîndu-şi de tot răbdarea. N-aveţi de unde şti ce e în capul meu şi cum voi trage acum... Nu zădărnicesc cîtuşi de puţin desfăşurarea duelului. — întîlnirea deci poate continua, se adresă Mavriki Nikolaevici lui Gaganov. — Domnilor, reluaţi-vă locurile ! comandă Kirillov. O nouă întîlnire la barieră, o nouă ratare la Gaganov si un nou foc în aer la Stavroghin. De altfel aceste focuri în aer erau destul de discutabile : Nikolai Vsevolodovici ar ii avut tot dreptul să afirme că nu se pricepe să tragă bine, dacă n-ar fi recunoscut singur ratarea intenţionată. Nu ţintea direct în sus sau într-un copac, ci îndreptîndu-şi pistolul în adversar, dar în aşa fel încît glonţul să poată trece cam la o jumătate de metru deasupra capului. La această a doua împuşcătură ţintise şi mai jos, încît execuţia părea şi mai verosimilă ; dar acum Gaganov nu s-ar fi lăsat convins nici în ruptul capului. — Iarăşi ! scrîşni el din dinţi. Dar îmi este egal ! Am fost provocat şi profit de dreptul meu. Vreau să trag şi a treia oară... orice s-ar întîmpla. — Aveţi tot dreptul, îl linişti Kirillov. Mavriki Nikolaevici nu mai spuse nimic. Adversarii luară poziţie pentru a treia oară, se auzi comanda ; de data aceasta Gaganov merse pînă la linia de barieră şi de acolo, de la dis306 tanţa de doisprezece paşi, ridică pistolul ţintind. Mîinile îi tremurau prea tare ca să poată executa o împuşcătură corectă. Stavroghin stătea cu pistolul lăsat în jos şi aştepta nemişcat să tragă adversarul său. — Prea mult durează ochirea, prea mult ! strigă Kirillov. Trageţi ! Trageţi ! Se auzi împuşcătura şi de data aceasta pălăria albă de fetru zbură de pe capul lui Nikolai Vsevolodovici. Focul fusese destul de precis, cîţiva centimetri mai jos şi s-ar fi s!îr-şit cu Stavroghin. Kirillov prinse pălăria şi i-o întinse lui Nikolai Vsevolodovici. — Trageţi, nu ţineţi pe adversar ! strigă extrem de emoţionat Mavriki Nikolaevici, văzînd că Stavroghin părea să ii uitat de tot ca trebuie să tragă, şi-şi examina împreună cu Kirillov pălăria. Stavroghin tresări, se uită la Gaganov, întoarse capul şi de data aceasta fără nici un fel de menajamente slobozi focul în cu totul altă parte, spre pădurice. Duelul luase sfîr.ştt. Gaganov stătea copleşit. Mavriki Nikolaevici se apropie de el, căutînd să-i explice ceva. dar acesta părea că nu înţelege nimic. Kirillov la plecare îşi ridică pălăria şi salută din cap pe Mavriki Nikolaevici ; cît despre Stavroghin părea că uitase cu totul de comportarea lui politicoasă de totdeauna ; trăgînd în direcţia păduricii. el nici nu se mai întorsese la barieră ; zvîrli pistolul lui Kirillov şi se îndreptă grăbit spre locul unde se aflau caii. Faţa iui exprima mînie. Tăcea. Tăcea şi Kirillov. tncălecară şi porniră în galop... III — De ce taci ? îl apostrofă el nerăbdător pe Kirillov cînd se apropiară de casă. — Ce vrei ? răspunse acela, aproape gata să alunece de pe calul ce se ridicase pe picioarele dinapoi. Stavroghin se stăpîni. — N-am vrut să-l jignesc pe... imbecilul acela, şi totuşi l-am jignit iar, zise el încet. — Da, l-ai jignit iar, reteză Kirillov. şi unde mai pui că nici nu este un imbecil. — Dar am făcut, se pare, tot ce se putea. 307 20* — Nu. — Şi ce trebuia să fac ? , — Să nu-l provoci. •— Să mai suport şi alte palme ? — Da, să mai suporţi şi alte palme. — încep să nu mai înţeleg nimic ! zise furios Stavroghin. De ce, mă rog, toată lumea se aşteaptă de la mine la ceea ce nu se aşteaptă de la nimeni ? De ce să suport eu ceea ce nimeni nu suportă, şi de ce trebuie să iau asupra mea poveri pe care nimeni nu le poate duce ? — Credeam că dumneata însuţi cauţi asemenea poveri. •— Eu caut poveri ? — Da. — Ai... observat aşa ceva ? — Da. — E atît de vizibil? — Da. Se aşternu un moment de tăcere. Stavroghin părea foarte îngrijorat, aproape uluit. — N-am tras fiindcă n-am vrut să omor, şi nimic altceva n-a fost la mijloc, te asigur, zise el grăbit şi tulburat, ca pentru a se justifica. — Nu trebuia să-l jigneşti. ■— Şi cum trebuia să procedez ? — Trebuia să-l omori. ■— îţi pare rău că nu l-am omorît ? —■ Nu-mi pare rău de nimic. Crezusem că vrei să-l omori cu adevărat. Nici nu ştii ce vrei, ce cauţi. — Caut poveri, rîse Stavroghin. — Dacă nu voiai sînge, de ce i-ai oferit prilejul să omoare ? — Dacă nu-l provocam, m-ar fi omorît pur şi simplu, fără duel. — Nu e treaba dumitale. Poate că nu te-ar fi omorît. •— M-ar fi bătut numai ? ■— Nu e treaba dumitale. Poartă-ţi povara ! Altminteri dispare meritul destoiniciei. — Scuip pe această destoinicie a dumitale, nu caut nici un fel de merit. — Şi eu care credeam că îl cauţi, conchise cu un calm înspăimîntător Kirillov. 308 Intrară în curtea casei. — Urci sus la mine ? propuse Nikolai Vsevolodovici. ■— Nu, plec acasă, adio. Kirilicv coborî de pe cal şi-şi luă lădiţa subţioară. — Sper că cel puţin dumneata nu eşti supărat pe mine ? îi întinse mîna Stavroghin. — Nici gînd ! se întoarse Kirillov ca să-i strîngă mîna. Dacă mie-mi vine uşor să-mi port povara, pentru că aşa mi-e firea, e posibil ca dumitale să-ţi fie mai greu, pentru că aşa îţi este firea. Nu e cazul să-ţi fie foarte ruşine, ci doar aşa, puţin... — Ştiu că am o fire nevolnică, dar nici nu mă erijez în om tare ! — Bine faci ; nu eşti un om tare. Treci pe la mine la o ceaşcă de ceai. Nikolai Vsevolodovici urcă în camera lui extrem de tulburat. IV Află îndată de la Alexei Egorovici ca Varvara Petrovna, foarte mulţumită de această plimbare călare a lui Nikolai Vsevolodovici —■ prima după opt zile de boală — porunci să i se pună caii la trăsură plecînd singură „ca de obicei să ia puţin aer curat, pentru că în cele opt zile aproape că uitase ce înseamnă să respire aer curat". — A plecat singură sau cu Daria Pavlovna ? îl întrerupse brusc Nikolai Vsevolodovici şi se încruntă auzind că Daria Pavlovna „refuzase s-o însoţească simţindu-se nu tocmai bine şi că acum se află în apartamentul dumisale". — Ascultă, bătrîne, se hotărî brusc Stavroghin, supra-vegheaz-o astăzi toată ziua şi dacă observi că se îndreaptă spre camera mea. întîmpin-o şi transmite-i că în aceste cîteva zile nu voi putea s-o primesc... Că o rog să-mi îndeplinească această dorinţă... Iar cînd va veni momentul o chem eu singur, ai înţeles ? — Transmit, zise Alexei Egorovici cu tristeţe în glas, lă-sîndu-şi privirea în pămînt. — Dar nu-i spui decît dacă vezi limpede că se îndreaptă spre camera mea. 309 — Nici o grijă, nu voi greşi. Doar prin mine au avut loc pînă acum toate vizitele ; întotdeauna a cerut ajutorul meu. — Ştiu. Şi totuşi să fii atent ca nu cumva să-i spui fără să te fi convins că vine la mine. Adu-mi ceaiul şi dacă se poate cit mai repede. Aproape în acelaşi moment, după plecarea bătrînului, uşa se deschise şi în prag se ivi Daria Pavlovna. Avea privirea calmă, dar chipul palid. — De unde ai apărut ? strigă Stavroghin. — Eram în faţa uşii şi aşteptam să iasă ca să pot intra la dumneata. Am auzit porunca dumitale şi, cînd a dat să iasă, m-am ascuns după ieşindul din dreapta şi el nu m-a văzut. — De mult. voiam să rup cu dumneata, Daşa... cît timp... mai este posibil. Nu pot să te primesc în noaptea aceasta, cu toată scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. Voiam să-ţi scriu, dar nu mă pricep la scris, adăugă el cu necaz, ba şi cu dezgust aproape. — Şi eu cred că trebuie să punem capăt... Varvara Pe-trovna e pusă pe bănuieli şi suspectează serios relaţiile dintre noi. — N-are decît. — Nu trebuie să-i pricinuim griji. Aşadar, nu mai avem docît să aşteptăm sfîrşitul ? — Tot mai crezi că va veni negreşit un sfîrşit ? — Da, sînt convinsă. — Pe lumea aceasta nimic nu se sfîrşeşte. -— în cazul de faţă va fi un sfîrşit. Atunci să mă chemi, voi veni. Acum adio. — Şi care va fi acest sfîrşit ? surise Nikolai Vsevolo-dovicî. — Nu eşti rănit ? Şi... n-ai vărsat sînge ? întrebă ea fără să răspundă la întrebarea lui despre sfîrşit. — A fost ceva stupid ; n-am ucis pe nimeni, fii liniştită. De altfel, chiar astăzi vei afla totul din gura lumii. Nu ştiu ce am, dar mă simt cam prost — Plec. Divulgarea căsătoriei n-o mai faci astăzi ? adăugă ea nehotărîtă. — Astăzi nu ; nici mîine ; poimîine — nu ştiu, poate că murim cu toţii şi va fi cu atît mai bine. Dar lasă-mă, la-să-mă odată. 310 — N-ai s-o duci la pierzanie pe cealaltă... pe smintită ? — Pe cele smintite nu le voi duce la pierzanie, nici pe una, nici pe cealaltă, pe cea înţeleaptă însă cred că o pierd ; într-atît de ticălos şi mîrşav sînt eu, Daşa, încît pe dumneata te voi chema probabil, cînd va veni acel „sfîrşit definitiv'", cum le-ai exprimat adineaori şi, cu toată înţelepciunea dumitale, mă tem că vei veni. De ce îţi cauţi cu tot dinadinsul pierzania ? — Ştiu că în cele din urmă voi rămîne singură, eu cu dumneata şi... aştept această clipă. — Dar dacă în cele din urmă eu nu te voi chema, ci voi fugi de dumneata ? — Aşa ceva este imposibil, mă vei chema. — Ai mult dispreţ faţă de mine în cele ce-mi spui acum. — Ştii prea bine că nu numai despre dispreţ poate fi vorba aici. — Va să zică, dispreţul există totuşi ? — Nu m-am exprimat bine. Martor îmi este Dumnezeu, tare aş vrea să nu ai niciodată nevoie de mine. — O frază onorează pe alta. Şi eu aş fi vrut să nu te duc la pierzanie. — Niciodată, în nici un fel, n-ai putea să mă duci la pierzanie, o ştii mai bine decît oricine altul, replică Daria Pavlovna cu vioiciune şi fermitate în glas. Dacă nu va trebui să vin lîngă dumneata, mă fac soră de caritate, infirmieră, sau colportoare de cărţi bisericeşti. Aşa am hotărît. Nu pot deveni soţia nimănui ; nu pot trăi în case ca aceasta. Altceva aş vrea eu... Cunoşti doar totul. — Nu, niciodată n-am reuşit să înţeleg ce anume vrei dumneata ; am impresia că interesul pe care mi-l porţi e de maniera acelor infirmiere bătrîne, care nu se ştie de ce manifestă un interes deosebit mai ales faţă de unul dintre bolnavii lor, sau, şi mai potrivit, e ca al acelor bătrîne biseri-coase, amatoare de ceremonii funebre, care printr-o curioasă selectare îşi îndreaptă preferinţa spre leşurile mai arătoase. De ce mă priveşti atît de ciudat ? — Eşti foarte bolnav ? îl întrebă ea cu vădită compasiune, scrutîndu-i stăruitor chipul. Doamne ! Şi omul acesta vrea să se dispenseze de mine ! — Ştii, Daşa, de la o vreme încoace mi se năzar mereu tot felul de vedenii. O stîrpitură de diavol mi s-a oferit 311 aseară pe pod să-i înjunghie pe Lebeadkin şi pe Măria Ti-mofeevna, ca să se pună capăt căsătoriei mele legitime şi să nu se mai ştie nimic. Mi-a cerut avans trei ruble, dar mi-a dat să înţeleg clar că toată operaţia va costa cel puţin o mie cinci sute. Ca să vezi ce diavol calculat ! Contabil, nu altceva ! Ha, ha ! — Eşti sigur că a fost o nălucire ? — Da de unde, nici o nălucire ! Fedka-ocnaşul în carne şi oase, un tîlhar evadat din ocnă. Dar nu-i vorba de asta ; cum crezi, ce-am făcut eu ? I-am aruncat toţi banii pe care-i aveam în portofel şi acum el este ferm convins că i-a primit drept acont !... — L-ai întîlnit noaptea şi ţi-a făcut această ofertă ? Dar nu-ţi dai seama că te-au încolţit din toate părţile ca într-o plasă ? — N-au decît. Ia ascultă, citesc în ochii tăi o întrebare mută, te munceşte un gînd. Hai, dă-i drumul, adăugă el iritat şi cu un zîmbet răutăcios. Daşa se sperie. — N-am nimic de întrebat şi nici un fel de îndoieli. încetează, te rog ! strigă ea alarmată, apărîndu-se parcă de asemenea întrebări. — Va să zică, eşti sigură că nu mă voi duce în dugheana Iui Fedka? — O, Doamne ! imploră Daşa, plesnindu-şi palmele. De ce m-o fi chinuind astfel ? — Ei hai, iartă-mi te rog această glumă stupidă, încep să împrumut probabil din manierele lor oribile. Ştii, de aseară mă podideşte mereu rîsul, am o poftă nepotolită să rîd în-tr-una, mult, mult, fără oprire. Ca şi cum mi-ar fi fost inoculat microbul rîsului... Auzi ! A sosit mama ; cunosc uruitul roţilor cînd se opreşte cupeul în faţa pridvorului. Daşa îl cuprinse de mină. — Să te păzească Dumnezeu de demonul dumitale şi... să mă chemi, să mă chemi cît mai curînd ! — Aş, ce demon ! Un mic drac răutăcios, scrofulos şi gu-turăiat, un drac ratat. Am însă impresia că iar te roade ceva la inimă şi nu îndrăzneşti să-mi spui ? Daşa îl privi cu reproş şi durere în ochi şi porni spre uşă. — Ascultă, strigă el din urmă cu un surîs răutăcios, schimonosit. Dacă... în sfîrşit, ei bine... mă înţelegi, dacă m-aş 312 jflliftllis duce, să zicem, în dugheana aia, şi după aceea te-aş chema, ai veni, adică după aceea ? Ea părăsi odaia, fără să se mai întoarcă să-l privească sau să-i răspundă, acoperindu-şi faţa cu palmele. — Va veni chiar şi după dugheană ! murmură el reflec-tînd un pic şi o expresie de scîrbă şi dispreţ se întipări pe chipul lui: Infirmieră ! Hm... Deşi poate că e tocmai ceea ce-mi trebuie. Capitolul al patrulea TOATĂ LUMEA E ÎN AŞTEPTAHE I Povestea cu duelul se răspîndi cu repeziciune în întreaga noastră societate şi produse o mare impresie : toată lumea se grăbi, fără nici o rezervă, să ia partea lui Nikolai Vsevolo-dovici. Mulţi dintre foştii lui duşmani se declarară categoric printre prietenii săi. Cauza principală a acestui reviriment neaşteptat în sînul opiniei publice trebuia căutată în acele cîteva cuvinte nimerite şi bine plasate, spuse cu glas tare de un personaj, care pînă atunci se ţinuse într-o rezervă totală, iar acum imprimase brusc acestui eveniment o semnificaţie atît de neaşteptată încît avu darul să suscite un interes extraordinar în cercurile largi ale opiniei noastre publice. Iată ce se întîmplase : chiar a doua zi după acest eveniment, tot oraşul se întrunise în saloanele soţiei mareşalului nobilimii din gubernia noastră, cu prilejul onomasticei gazdei. Luase parte, sau mai bine zis deţinuse acolo un rol de frunte şi Iulia Mihailovna, acompaniată de Lisaveta Nikolaevna, care strălucea de frumuseţe şi iradia de o veselie atît de neobişnuită pentru felul ei de a fi, încît multe dintre doamnele noastre se simţiră dispuse imediat să întrevadă în aceasta ceva foarte suspect. Şi fiindcă veni vorba : nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa logodnei Lisavetei Nikolaevna cu Mavriki Nikolaevici. La întrebarea pusă în glumă de un ge313 neral în retragere, dar cu o poziţie de vază şi despre care va Ii vorba ceva mai departe, Lisaveta Nikolaevna răspunse fără ezitare în seara aceea că este logodită. Şi totuşi, nici una, dar absolut nici una dintre doamnele noastre nu vru să dea crezare acestei logodne. Toată lumea persista în prcsu-punei-ea că îndărătul acestor aparenţe se ascunde enigma unui roman ţinut secret, o taină fatală de familie, survenită în Elveţia si, nu se ştie de ce, negreşit cu participarea Iuiici Mihailovna. E greu de spus care era substratul unei acreditări atît de persistente a tuturor acestor zvonuri sau, ca să zicem aşa, visuri şi de ce trebuia să fie neapărat amestecată aici lulia Mihailovna. Din clipa intrării, acesteia în salon întreaga asistenţă îşi îndreptă privirile spre dînsa, încărcate de o stranie curiozitate. De notat că, din cauza noutăţii de ultimă oră* şi a anumitor circumstanţe în care se petrecuseră lucrurile, despre acest eveniment se vorbea în seara aceea cu destulă prudenţă, se discuta mai mult în şoaptă. De altfel, nici atitudinea autorităţilor superioare nu se făcuse cunoscută încă. Se ştia doar că cei doi duelanţi nu fuseseră deocamdată deranjaţi cu nimic. Astfel toată lumea aflase că Artemi Pavlovici plecase dis-de-dimineaţă nestingherit la moşia sa Duhovo. E lesne de închipuit, aşadar, cu cîtă nerăbdare aştepta întreaga asistenţă să se deschidă vorba cu glas tare despre aceste evenimente, rupîndu-se astfel zăgazurile din calea curiozităţii febrile a tuturor. Şi nu fără temei, toate speranţele se concentraseră asupra persoanei susmenţionatului general. Acest general, unul dintre cei mai vajnici membri ai clubului nostru, un moşier nu prea bogat, dar cu spirit şi vederi de o remarcabilă originalitate, un crai de modă veche, iscusit distribuitor de complimente tinerelor doamne, îşi făcuse o mare delectare din obiceiul de a vorbi la marile reuniuni cu glas tare şi cu toată greutatea cuvîntului său de general tocmai despre lucruri pe care alţii nu le discutau decît în şoaptă şi prin aluzii discrete. Acesta era de fapt rolul său special, ca să zicem aşa, în societatea noastră. în asemenea cazuri adopta o manieră de vorbire deosebit de tărăgănată, savurînd cuvintele pe care le rostea cu o dulce graseiere, îm-prumutînd probabil această deprindere de la ruşii noştri călătoriţi prin străinătăţi sau de la foştii latifundiari ruşi, 314 care s-au ruinat cel mai tare după reforma ţărănească. Ste-pan Trofimovici relevase chiar într-o zi că un moşier cu cit este mai ruinat cu atît mai tărăgănată şi mai sîsîită îi devine vorba. De altfel, el însuşi avea acest obicei, dar nu-şi dădea seama de propria-i meteahnă. Generalul vorbi în cunoştinţă de cauză. Afară de faptul că era întrucîtva rudă depărtată cu Artemi Pavlovici, deşi certat şi se pare chiar şi în proces cu el, personal avusese şi el cîndva două dueluri, iar pentru unul din ele fusese degradat şi trimis într-o unitate din Caucaz ca simplu soldat. Cineva pomeni numele Varvarei Petrovna, care „întremată după boală" îşi reluase de două zile plimbările, şi nu atît cu persoana ei atrăsese atenţia cît cu atelajul superb de patru cai suri din proprie herghelie, înhămaţi la cupeu. Aici generalul lăsă să-i scape vorba că în cursul zilei întîlnise pe „tînărul Stavroghin" călare... Toată lumea tăcu brusc. Generalul îşi frămîntă fălcile ţuguind buzele şi deodată declară, învîrtind între degete tabachera lui de aur primită în dar din partea curţii : — Regret că n-am fost aici cu cîţiva ani în urmă... Vreau să spun că eram pe atunci la Karlsbad. Hm... Mă interesează foarte mult acest tînăr, despre care am auzit la întoarcere circulînd atîtea zvonuri. Hm. Dar este adevărat că e nebun ? Parcă aşa mi s-a spus pe atunci. Aud acum că a fost insultai aici de un student în prezenţa verişoarelor sale şi că s-a ascuns sub masă. Ieri însă am auzit de la Stepan Vîsoţki câ acelaşi Stavroghin s-a bătut în duel cu acest... Gaganov. Şi numai cu scopul galant de a-şi expune fruntea în faţa unui om turbat de furie. Numai ca să se descotorosească odată de el. Hm. E absolut în stilul şi spiritul eticei unităţilor de gardă din an:i 1820. Vizitează el pe careva din cei prezenţi aici? Generalul tăcu plimbîndu-şi privirea ca în aşteptarea UJIUÎ răspuns. Porţile nerăbdării publice fuseseră deschise. — E foarte simplu, răsună deodată glasul Iuliei Mihailovna, enervată de faptul că toată lumea îşi întoarse ca la comandă privirea către dînsa. De ce să ne mirăm că Stavroghin s-a duelat cu Gaganov şi n-a răspuns studentului ? Doar nu putea să-l provoace la duel pe fostul său iobag ! Cuvinte magice : această idee simplă şi clară nu-i trecuse totuşi pînă atunci nimănui prin cap. Cuvinte care avură con315 secinţe extraordinare. Toate aspectele de scandal şi de intrigă, toate aserţiunile de natură meschină şi anecdotică fură împinse dintr-o dată pe ultimul plan ; se releva o altă semnificaţie. Apărea un personaj nou, în privinţa căruia toată lumea pînă atunci se aflase într-o profundă eroare, chipul unui om cu trăsături ce denotau o austeritate de concepţii aproape ideală. Pălmuit de un student, adică de un om cult şi demult ieşit din starea de iobăgie, el desconsideră această jignire de moarte, pentru că ofensatorul este totuşi fostul lui iobag. Societatea zumzăia în fîrfă şi cancanuri ; societatea aceasta uşuratecă privea cu dispreţ pe omul pălmuit ; ei bine, el desconsidera opinia unei societăţi care nu s-a ridicat încă pînă la adevăratele concepţii superioare şi care se aventurează totuşi să le comenteze. — Şi cînd te gîndeşti, Ivan Alexandrovici, că mai avem pretenţia să discutăm adevăratele principii, strigă cu o nobilă ardoare unul din bătrînii clubului, adresîndu-se vecinului său. — Aşa este, Piotr Mihailovici, aşa este, îi ţinu hangul celălalt cu voluptate, ca să vezi cum e tineretul. — Nu-i vorba de tineret, Ivan Alexandrovici, interveni un al treilea, aici nu se pune problema tinerei generaţii; e vorba de un astru, nicidecum de un tînăr oarecare ; aşa trebuie văzute lucrurile. — Exact ce ne trebuie ; ducem o mare lipsă de asemenea oameni. Principalul era că „omul cel nou", pe lîngă faptul că se dovedise a fi „un nobil incontestabil", mai era şi cel mai bogat proprietar de moşii din gubernie şi prin urmare întru totul capabil de a contribui cu o substanţială activitate la viaţa publică şi la mersul treburilor obşteşti ale ţinutului. Am avut prilejul să menţionez în treacăt undeva mai înainte despre starea de spirit generală a moşierilor noştri. Zelul demonstrării atingea adesea forme frenetice : — Nu numai că nu 1-a provocat pe student, ba şi-a ascuns chiar mîinile la spate, e un lucru cu totul remarcabil, exce-lenţa-voastră, argumenta unul. — Şi nici nu 1-a tîrît măcar în faţa justiţiei noi ™, adăuga altul. — Cu toate că această justiţie nouă l-ar fi supus, pentru 316 această ofensă personală adusă unui nobil, la cincisprezece ruble amendă. He, he, he ! — Să vă spun eu secretul noilor instanţe judecătoreşti, se aprindea pînă la paroxism al treilea : dacă cineva fură sau escrochează, şi e prins şi dovedit fără putinţă de tăgadă, n-are decît să se repeadă cît mai este timp acasă şi să-şi omoare mama. Cu siguranţă va fi achitat de toate fărădelegile lui şi coconetul din balcoane îşi va flutura fericit batistele de mătase extrafină ; acesta e adevărul adevărat ! — Adevărat, adevărat ! Nu lipsiră nici anecdotele. îşi aduseră aminte oamenii de relaţiile lui Nikolai Vsevolodovici cu contele K. Opinia separată şi atitudinea plină de rezervă a contelui K. în privinţa ultimelor reforme erau cunoscute. Era cunoscută şi activitatea lui remarcabilă, întrucîtva frînată în ultimul timp. Şi iată că, dintr-o dată, apăru absolut neîndoielnic pentru toată lumea că Nikolai Vsevolodovici este logodit cu una din fiicele contelui K., deşi nimic nu îndreptăţea un asemenea zvon. Iar în ce priveşte unele aventuri din Elveţia şi pe Lizaveta Nikolaevna, pînă şi doamnele încetară să le amintească. Vom menţiona totodată că între timp familia Drozdov reuşise să se achite de toate vizitele cu care întîrziase atîta. Toată lumea, bineînţeles, o găsise pe Lizaveta Nikolaevna drept o fată foarte obişnuită, care „se fandosea" cu nervii ei delicaţi. Leşinul ei din ziua sosirii lui Nikolai Vsevolodovici era explicat acum numai prin spaima cauzată de purtarea îngrozitoare a studentului. Se accentua voit pînă la exagerare caracterul prozaic al faptelor cărora înainte căutau să le atribuie un colorit oarecum fantastic. Cît despre o anumită şchioapă fusese total dată uitării ; se şi jenau să-şi mai amintească. „Şi o sută de şchioape să fi fost, care dintre noi n-a fost tînăr ? !" Era scos în evidenţă respectul deosebit al lui Nikolai ysevolodovici faţă de maică-sa, căutîndu-i-se şi diferite alte Virtuţi; se făceau aprecieri binevoitoare asupra erudiţiei sale cîştigate în cei patru ani de studii prin universităţile germane. Comportarea lui Artemi Pavlovici fu calificată drept lipsită de tact. Iar Iulia Mihailovna îşi cîştigă definitiv reputaţia de femeie de o perspicacitate teribilă. în felul acesta, cînd îşi făcu în sfîrşit apariţia Nikolai Vsevolodovici însuşi, toată lumea îl întîmpină cu cea mai candidă seriozitate ; toate privirile îndreptate asupra lui tră31' dau aşteptare şi nerăbdare. Nikolai Vsevolodovici însă se încuie într-o tăcere severă, prin care, bineînţeles, oieri tuturora mai multă satisfacţie, decît dacă ar ii ţinut chiar şi un întreg discurs. Într-un cuvînt, totul îi mergea din plin, ajunsese la mare vogă. Cine-şi face o dată apariţia într-o societate provincială, nu mai are cum să se ţină deoparte. Nikolai Vsevolodovici îşi reluă obligaţiile mondene, cu eleganţă şi rafinament, conformîndu-se tuturor rînduielilor guberniale. Nimeni nu pretindea să-l vadă vesel şi bine dispus : „omul a suferit, nu e un om ca oricare altul ; are la ce să mediteze". Pînă şi atitudinea lui mîndră şi distantă, care îi atrăsese atîta antipatie şi ură cu patru ani în urmă, era acum respectată şi chiar apreciată. Adevăratul triumf însă era cel al Varvarei Pctrovna. N-aş putea spune în ce măsură o decepţionase faptul că visurile ei în privinţa Lizavetei Nikolaevna se năruiseră. Şi orgoliul de familie o ajutase, desigur, să se consoleze repede. Lucru ciudat însă : Varvara Petrovna căpătă deodată credinţa fermă că Nicolas într-adevăr „îşi alesese" una din fiicele contelui K. ; dar şi mai ciudat părea că această credinţă şi-o baza pe aceleaşi zvonuri ajunse la dînsa ca şi la toţi ceilalţi, din gura lumii; se temea totuşi să-l întrebe direct. Nu rezistă însă ispitei şi de vreo două trei ori îi reproşa discret, pe un ton glumeţ, faptul că nu este sincer de tot cu dînsa ; Nikolai Vsevolodovici zîmbi continuînd să tacă. Tăcerea lui fu considerată drept mărturisire. Şi totuşi, nu-i ieşea din cap gîndul la şchioapă ; era ca o piatră pe inimă, ca un coşmar chinuitor cu năzăriri ciudate şi presimţiri grele, totul învălmăşindu-se haotic în noianul lui de visuri cu privire la fiicele contelui K. Dar despre aceasta vom mai vorbi. în societate Varvara Petrovna regăsi, fireşte, respectul de altădată, redevenind obiectul celei mai prevenitoare atenţii, dar prea puţin profita de ele şi rareori se întîmpla să iasă din casă. Făcu totuşi o vizită solemnă soţiei guvernatorului. Desigur că nimeni n-a fost mai îneîntat şi cucerit de acele cuvinte remarcabile ale Iuliei Mihailovna rostite la recepţia soţiei mareşalului nobilimei decît Varvara Petrovna ; multă amărăciune luară ele de pe inima ei şi dintr-o dată aduseră rezolvarea atîtor motive de supărare care o copleşiseră după duminica aceea de pomină. „Mărturisesc, n-am ştiut s-o înţeleg pe această femeie !" rosti ea într-o bună zi, şi cu impe- 318 tuozitatea ei caracteristică declară Iuliei Mihailovna că a venit să-i aducă mulţumiri. Iulia Mihailovna se simţi măgulită, dar ştiu să-şi păstreze independenţa. între timp începuse să-şi doa seama de propria ei valoare, ba într-o măsură cam exagerată poate. Astfel, în toiul conversaţiei, nu se sfii să declare, de pildă, că niciodată nu auzise nimic despre activitatea şi erudiţia lui Stepan Trofimovici. . — îl primesc, desigur, pe tînărul Verhovenski cu toată bunăvoinţa. E cam nesăbuit, dar e încă prea tînăr ; de altfel, posedă cunoşiinţe destul de temeinice. Oricum, nu e un oarecare fost critic demodat. 'Varvâra Petrovna se grăbi imediat să precizeze că Stepan Trofimovici de fapt n-a fost niciodată un critic, ci dimpo-potrivă, toată viaţa şi-o petrecuse în casa ei, dar devenise cunoscut prin activitatea sa de la începutul carierii „prea-cunoscută lumii întregi", iar în ultimul timp, prin studiile sale în domeniul istoriei Spaniei; intenţionează de asemenea să scrie despre starea actualelor universităţi germane, ba şi ceva despre Madona de la Dresda ■'". într-un cuvînt Varvara Petrovna nu vru să-l abandoneze pe Stepan Trofimovici în faţa Iuliei Mihailovna. — Despre Madona de la Dresda ? E vorba de Madona Si.xţina ? Chere Varvara Petrovna, am stat două ceasuri încheiate în faţa acestui tablou ca să plec decepţionată. N-am, înţeles nimic şi am rămas foarte mirată. Şi Karmazinov e de aceeaşi părere că e foarte greu de înţeles. Astăzi nimeni nu găseşte în el ceva extraordinar, atît ruşii cît şi englezii. Tot renumele ei trîmbiţat aparţine gustului vechii generaţii. — O modă nouă, va să zică ? — Eu însă cred că nu trebuie să priviţi de sus nici pe tinerii noştri. Sînt învinuiţi cu spume la gură că ar fi comunişti, în timp ce după părerea mea trebuie să-i cruţm şi să-i preţuim. Citesc acuma totul, toate ziarele, lucrările despre comunism, ştiinţele naturale, mi se aduc zilnic pe masă, că doar trebuie să ştie omul, în definitiv, pe ce lume trăieşte şi cu cine are de-a face. Nu se poate toată viaţa să ţi-o petreci pe crestele fanteziei tale. Am tras concluzia necesară şi mi-am impus ca regulă să protejez tineretul şi prin aceasta să-l opresc de a se precipita dincolo de extrema limită. Crede-mă, Varvara Petrovna, că numai noi, societatea, prin influenţa noastră binefăcătoare şi anume prin bunătate şi gingaşă atenţie putem să-i oprim de pe marginea prăpastiei în care îi împinge intoleranţa tuturor acestor bătrîni închistaţi. In orice caz sînt fericită să aflu de la dumneata despre Stepan Trofimovici. Mi-ai sugerat o idee : ar putea să ne fie de mare folos la matineul nostru literar. M-am gîndit să organizez o serbare cu program artistic şi distractiv, pe bază de subscripţie, în beneficiul învăţătoarelor sărace originare din gubernia noastră. Sînt împrăştiate în număr mare prin toată Rusia ; şase dintre ele s-au născut în judeţul nostru. Printre ele avem două telegrafiste, alte două tinere sînt studente, ar fi vrut să studieze şi celelalte, dar nu au mijloace. Destinul femeii ruse este groaznic, Varvara Petrovna ! Problema lor a devenit acum o problemă universitară ; s-a ţinut şi o şedinţă specială a Consiliului de Stat consacrată acestei chestiuni, în Rusia noastră plină de ciudăţenii se poate face orice. Consider deci că şi aici numai prin blîndeţe ocrotitoare şi prin compasiunea caldă a întregii societăţi am putea să dirijăm această măreaţă operă comună pe făgaşul cel bun. Personalităţile de elită nu sînt, vai, numeroase ! Ele există desigur, dar sînt răzleţite. Să ne unim, aşadar, ca să devenim mai puternici. Pe scurt, voi avea la început un matineu literar, apoi o gustare frugală, vom face o pauză, după care la orele obişnuite de seară va urma balul. Am vrut să începem acest matineu cu tablouri vivante, dar aceasta ne-ar angaja mi se pare la cheltuieli prea mari şi de aceea am hotărît să-i oferim publicului un cadril sau două cu măşti şi costume caracteristice, care să reprezinte anumite curente literare. Ideea aceasta nostimă ne-a sugerat-o Karmazinov; el mă ajută mult. Ştii, ne-a promis să ne citească la acest matineu ultima sa lucrare, absolut inedită ; renunţă la scris şi nu-şi va mai relua condeiul ; cu acest eseu îşi ia rămas bun de la public. O bucată adorabilă intitulată : „Merci". Titlul e franţuzesc, dar el găseşte că sună mai glumeţ şi mai delicat. Şi eu cred la fel, chiar lam şi sfătuit. Cred că şi Stepan Trofimovici ar putea să citească ceva care să nu fie prea lung şi... prea savant. Mi se pare că vor mai citi cîte ceva Piotr Stepanovici şi alţi cîţiva. Piotr Stepanovici va trece pe la dumneata să-ţi comunice programul ; sau mai bine îngăduie-mi să ţi—1 aduc chiar eu. 320 ■— îmi vei da voie şi mie să subscriu la lista dumneavoastră O să-i spun lui Stepan Trofimovici şi o să-l rog şi eu personal. Varvara Petrovna se întoarse acasă complet fermecată ; era acum întru totul de partea Iuliei Mihailovna şi nu se ştie de ce se supără foc pe Stepan Trofimovici. Sărmanul nu ştia însă nimic stînd mereu acasă. — Şi îndrăgostită de ea şi nu înţeleg cum de a fost posibil să greşesc într-atît în privinţa acestei femei, mărturisi ea lui Nikolai Vsevolodovici şi lui Piotr Stepanovici, care sa abătuse pe la ei în seara aceea. — Şi totuşi ar fi cazul să vă împăcaţi cu bătrînul, sugeră Piotr Stepanovici. E disperat. Ca şi cum laţi fi expediat la bucătărie. Aseară întîlnind trăsura dumneavoastră v-a salutat, dar aţi întors capul. Ştiţi, avem de gînd să-l promovăm ; am anumite calcule în privinţa lui şi poate să ne fie încă de folos. — O da, ne va citi ceva la matineu. — Nu mă gîndesc numai la asta. Voiam chiar astăzi să trec pe la dînsul. Pot să-i comunic ? — Dacă vreţi ; deşi nu-mi închipui cum veţi aranja asta, zise ea nehotărîtă. Intenţionam să am cu el o explicaţie personală şi ar trebui să fixez ziua şi locul. Se încruntă. — Dar nu e nevoie să-i fixaţi o întrevedere specială. îi transmit pur şi simplu despre ce e vorba, şi atîta tot. — Mă rog, fie şi aşa, transmite-i. Dar te mai rog să adaugi că-i voi fixa neapărat o zi de întrevedere, să adaugi negreşit. Piotr Stepanovici se duse într-un suflet, cu surîsul pe buze. în general, pe cît îmi aduc aminte, în perioada aceea el era, nu ştiu cum, prea impulsiv şi chiar îşi permitea unele ieşiri de-a dreptul necuviincioase prin nerăbdarea lui răutăcioasă, aproape faţă de toată lumea. Ciudat însă era faptul că toate i se treceau cu vederea. în general, se înrădăcinase părerea că este un ins cu o fire cam aparte şi deci trebuie tratat cu respectiva înţelegere. Notez că el se arătase furibund aflînd despre duelul lui Nikolai Vsevolodovici. Fusese luat prin surprindere de această întîmplare ; se înverzise la faţă cînd i se relatase faptul. S-o fi simţit poate atins în amorul său propriu, întrucît nu aflase noutatea decît abia a doua zi, cînd toată lumea deja o cunoştea ? 21 — Dostoievski — Opere voi. 7 321 — Dar ştii că n-aveai dreptul să te baţi, îi şopti el lui Stavroghin în a cincea zi, văzîndu-l întîmplător la club. E de remarcat că în cursul acestor cinci zile ei nu se în-tîlniră nicăieri, deşi Piotr Stepanovici trecea zilnic pe la Varvara Petrovna. Nikolai Vsevolodovici îl privi în tăcere cu un aer distrat, neînţelegînd parcă despre ce este vorba şi trecînd mai departe. Străbătea salonul cel mare al clubului îndreptîndu-se spre bufet. — Te-ai dus şi la Şatov... Vrei să dai în vileag şi chestiunea cu Măria Timofeevna, se ţinea el de dînsul şi, preocupat de ceea ce avea de spus, îl prinse de umăr. Nikolai Vsevolodovici se scutură printr-o mişcare bruscă de mîna lui şi se întoarse la el încruntat. Piotr Stepanovici îl privi în ochi cu un zîmbet ciudat, prelung. Totul nu dură decît o clipă. Nikolai Vsevolodovici porni mai departe. II Ieşind de la Varvara Petrovna, Piotr Stepanovici trecu pe la bătrîn şi, dacă se grăbi atîta, o făcu numai şi numai din răutate, ca să se răzbune pentru o jignire anterioară, despre care nu ştiusem nimic. Cu prilejul ultimei lor întîlniri, şi anume în joia trecută, bătrînul, care de altfel singur începuse discuţia, la sfîrşit îşi alungase fiul ameninţîndu-l cu bastonul. Acest fapt Stepan Trofimovici mi-l ascunsese ; dar acum, în momentul cînd Piotr Stepanovici apăru vijelios cu veşnicul său surîs, de o candoare orgolioasă, şi aerul lui neplăcut, scormonind cu ochii prin toate colţurile, Stepan Trofimovici îmi făcu un semn discret să rămîn în cameră. în felul acesta mi-a fost dat să cunosc adevăratele lor relaţii, întrucît de data aceasta am asistat la toată convorbirea dintre ei. Stepan Trofimovici şedea sprijinit de speteaza canapelei cu picioarele întinse înainte. Din joia aceea faţa îi slăbise vizibil şi se îngălbenise. Cu aerul cel mai familiar Piotr Stepanovici se aşeză lîngă el, punîndu-şi picioarele fără ceremonie pe canapea şi ocupînd în felul acesta mult mai mult loc decît impunea respectul faţă de tatăl său. Demn şi fără să scoată o vorbă, Stepan Trofimovici se dădu mai la o parte. 322 Pe masă se afla o carte deschisă. Era romanul Ce-i de 18-cut ?51 Trebuie să mărturisesc, vai, o ciudată naivitate a prietenului nostru : nutrea o idee veche că trebuie să-şi iasă din solitudine şi să dea o ultimă bătălie ; acest vis domina tot mai mult închipuirea lui bolnăvicioasă. Mi-am dat seama că şi-a procurat şi studiază acest roman numai cu scopul ca în eventualitatea unei ciocniri inevitabile cu cei „care ţipă" să cunoască dinainte procedeele şi argumentele lor, chiar din „catehismul" lor, şi pregătit în felul acesta să-i biruie pe toţi în ochii ei. O, cît de mult îl chinuia această carte ! O arunca uneori disperat pe masă şi, sărind de pe scaun, se plimba pi in cameră aproape înnebunit. — Sînt de acord că ideea fundamentală a autorului este adevărată, îmi spunea el înfrigurat, dar asta e cu atît mai groaznic ! Este chiar ideea noastră ; exact ideea noastră ; noi, noi am lansat-o cei dintîi, am insuflat-o, am cultivat-o ; de altfel ce lucru nou ar mai fi în stare să spună ei, după noi ! Dar cum e prezentată, Dumnezeule mare; cum totul este ciuntit, deformat, denaturat! strigă el, subliniindu-şi revolta prin lovituri de deget în carte. Asemenea concluzii vizam noi ? Cine ar mai putea recunoaşte aici ideea iniţială ? — Te instruieşti ? surise Piotr Stepanovici, luînd volumul de pe masă şi citindu-i titlul. Era şi cazul, de mult. îşi aduc şi altele, dacă vrei, şi mai grozave. Stepan Trofimovici nu catadicsi să-i răspundă nici de data aceasta, păstrînd o tăcere plină de demnitate. Şedeam într-un colţ, pe cealaltă canapea. Piotr Stepanovici explică în grabă motivul vizitei sale. Bineînţeles, Stepan Trofimovici rămase foarte surprins, as-cultîndu-l aproape speriat şi indignat la culme. — Şi această Iulia Mihailovna crede că eu voi accepta să citesc la matineul ei ? — De fapt ea nu are cine ştie ce mare nevoie de participarea ta. O face numai ca să te flateze şi prin aceasta să intre în graţiile Varvarei Petrovna. Oricum însă, cred că nu-ţi va trece prin cap să refuzi. Sînt convins că arzi de nerăbdare să apari în public, zîmbi el ; voi, bătrînii, sînteţi cu toţii stăpîniţi de o ambiţie infernală. Ai grijă totuşi să nu fii prea plictisitor. Care e subiectul tău, din istoria Spaniei, mi se pare ? Dă-mi materialul cu cîteva zile înainte să-l văd şi eu, altminteri te pomeneşti că toată lumea adoarme. 21* 323 Brutalitatea nedisimulată a acestor înţepături, aruncate grăbit, într-o înşiruire neîntreruptă, era vădit intenţionată. Ai fi zis, auzindu-l, că faţă de Stepan Trofimovici nici nu se putea vorbi probabil într-un limbaj mai fin. Stepan Trofimovici continua stoic să nu observe jignirile. Dar noutăţile pe care le afla cu acest prilej produceau asupra-i o impresie tot mai zguduitoare. — Chiar dumneaei, dumneaei personal te-a însărcinat să-mi transmiţi aceasta... pe dumneata? întrebă el păiind. ■— Adică, să vezi, dînsa vrea să-ţi fixeze ziua şi locul pentru explicaţia voastră ; rămăşiţele strîmbăturilor voastre sentimentale. Timp de douăzeci de ani ai tot cochetat cu ea şi ai obişnuit-o cu cele mai ridicule procedee. Dar fii fără grijă, acum lucrurile s-au cam schimbat ; o spune mereu ea singură, că abia acum „i s-au deschis ochii". I-am explicat pe faţă că prietenia aceasta a voastră consta în a vă arunca unul înaintea altuia cîte-o căldare de lături. Mi-a povestit. bătrîne, foarte multe ; cînd mă gîndesc ce funcţie de slugoi ai îndeplinit în tot timpul ăsta ! Pînă şi eu m-am simţit ruşinat pe tine. •— Eu am îndeplinit o funcţie de slugoi ? nu se mai putu stăpîni Stepan Trofimovici. — Mai rău, te-ai lăsat întreţinut, adică te-ai complăcut într-un rol de lacheu benevol. Nu-ţi place să munceşti, în schimb îţi plac bănişorii veniţi de-a gata. Acum îşi dă seama .şi ea de toate astea ; în orice caz mi-a povestit despre tine nişte lucruri îngrozitoare. Ce-am mai rîs eu de scrisorile tale către dînsa ; ruşinos şi dezgustător. Nici nu mi-am închipuit vreodată că eşti atît de pervers, atît de pervers ! Orice act de miluire conţine în el întotdeauna ceva iremediabil depra-vant şi cazul tău e un exemplu concludent ! — Ţi-a arătat scrisorile mele ! — Pe toate. Bineînţeles, nu aveam cum să le citesc chiar pe toate. Cîtă hîrtie ai fost în stare să umpli scriindu-i, cred că sînt peste două mii de scrisori... Ştii la ce mă gîndesc. bâtrîne, cred că în relaţiile voastre a existat un moment cînd ea ar fi fost gata să se mărite cu tine ! Ai pierdut ocazia în modul cel mai stupid ! Vorbesc, bineînţeles, din punctul tău de vedere, dar tot ar fi fost mai bine decît să te laşi petit ca acum acoperind „păcatele altora", ca un bufon de rîsul tuturor, pentru bani. 324 — Pentru bani ! Auziţi, pentru bani ! Ea să spună aşa ceva ! gemu Stepan Trofimovici. — Dar ce credeai ? Linişteşte-te însă, ţi-am luat apărarea. E singura cale pentru justificarea ta. Ea a înţeles că aveai nevoie de bani ca oricare altul, şi că din acest punct de vedere poate că aveai dreptate. I-am demonstrat matematic că viaţa voastră a fost bazată pe avantaje reciproce : ea reprezenta capitalul, iar tu îl făceai pe lîngă dînsa pe bufonul sentimental. De altfel, nu pentru bani e ea supărată, cu toate că ai muls-o ca pe o capră. O cuprinde însă ciuda pentru faptul că timp de douăzeci de ani a avut în tine toată încrederea, pentru faptul că ai fraierit-o cîntîndu-i în struna generozităţii şi nobleţei şi că ai făcut-o atîta timp să mintă. Că a minţit ea însăşi n-o va recunoaşte, bineînţeles, şi tocmai de aceea se răsfrînge totul pe capul tău, îndoit. Nu înţeleg cum de nu te-ai gîndit că va trebui cîndva să dai pentru toate astea socoteală. Că doar nu ţi-a lipsit oarecare inteligenţă. Ieri am sfătuit-o să te interneze într-un azil, n-ai nici o grijă, un azil onorabil, nu-ţi va părea rău ; probabil că aşa va face. îţi aduci aminte ultima ta scrisoare către mine trimisă în gubernia H., acum trei săptămîni ? — Nu cumva i-ai arătat-o ? sări îngrozit Stepan Trofimovici. — Şi de ce nu i-aş fi arătat-o, mă rog ! E primul lucru pe care l-am făcut. Exact scrisoarea în care mă încunoştinţai că ea te exploatează, îţi invidiază talentul, bineînţeles şi despre „păcatele altora". Ei bine, frate dragă, fiindcă veni vorba, trebuie să-ţi spun că ai nişte susceptibilităţi teribile ! Să te prăpădeşti de rîs, nu altceva. în general însă toate scrisorile tale sînt foarte plicticoase ; ai un stil imposibil, de multe ori nici n-am avut răbdarea să le citesc, iar una din ele şi acum zace undeva printre hîrtiile mele nedesfăcută ; ţi-o restitui mîine. Dar asta, ultima ta scrisoare, este o capodoperă i M-a amuzat foarte mult! Am rîs în hohote ! — Bestie, bestie ! zbieră Stepan Trofimovici. — Ei drăcie, nici nu se poate sta de vorbă cu tine. Ascultă, văd că iar te şifonezi ca joia trecută ! Stepan Trofimovici se descovoie ameninţător : — Cum îţi permiţi să vorbeşti cu mine în felul acesta ? 325 — Cum adică, în felul acesta ? îţi vorbesc simplu şi clar. — Dar spune-mi, în sfîrşit, bestie, eşti tu fiul meu sau nu eşti ? — Asta ar trebui s-o ştii tu mai bine. Bineînţeles, orice tată este înclinat în asemenea cazuri să fie orb... — Taci, taci ! se cutremură Stepan Trofimovici. — Ai văzut, ţipi şi mă cerţi ca şi joia trecută, cînd ai vrut să dai cu bastonul în mine ; eu însă actul acela l-am găsit atunci. De curiozitate toată seara mi-am pierdut-o scotocind în valiză. Ce-i drept, nu există nimic precis, poţi să fii liniştit. E doar un bileţel adresat de maică-mea polonezului acela. Judecind însă după temperamentul ei... — încă un cuvînt şi te pălmuiesc. — Ce oameni! mi se adresă brusc Piotr Stepanovici. Să vezi, chestiunea aceasta s-a iscat între noi joia trecută. îmi pare bine că astăzi eşti şi dumneata de faţă, poţi să-ţi dai o părere judicioasă. în primul rînd, starea de fapt : el îmi reproşează felul cum vorbesc despre maică-mea, dar cine m-a împins la asta ? Cînd eram încă licean la Petersburg, n-a fost el acela care mă trezea de două ori pe noapte, îmbrăţi-şîndu-mă şi plîngînd ca o muiere şi povestindu-mi — cum credeţi, ce-mi povestea el atunci noaptea ? Tocmai aceste istorioare indecente despre maică-mea ! Chiar de la el primul le-am aflat. — Dar bine, îţi înfăţişam atunci lucrurile în sensul cel mai elevat! Vai, nu m-ai înţeles. Nimic, nimic n-ai înţeles. — în orice caz, ticăloşia ta de atunci era mult mai mare decît a mea de acum, recunoaşte. Căci, în definitiv, dacă vrei, mie îmi este absolut egal. Vorbesc pentru tine, situîndu-mă pe punctul tău de vedere. în ce mă priveşte, fii pe pace : nu-i fac mamei nici o vină ; ori tu, ori polonezul, mie îmi este egal. N-am nici o vină că acolo la Berlin aţi ajuns într-un asemenea hal de nerozie. De altfel nici n-aţi fost capabili să faceţi ceva mai inteligent. Spune-mi, aşadar, nu sînteţi voi nişte caraghioşi, după toate astea ? ! Şi ce-ţi pasă ţie dacă eu sînt sau nu sînt fiul tău ? Ascultă, mi se adresă el iar, omul acesta n-a cheltuit pentru mine o para chioară în toată viaţa lui, pînă la vîrsta de şaisprezece ani nici nu m-a cunoscut, apoi m-a jefuit aici, iar acum ţipă că inima lui a sîngerat toată viaţa pentru mine şi se izmeneşte în faţa mea 326 ca un actor. Să am iertare, drept cine mă iei ? Doar nu sînt Varvara Petrovna ? Piotr Stepanovici se sculă şi-şi luă pălăria. — Afurisit să fii, şi de azi înainte nu vreau să ştiu ăs tine, îşi întinse mina spre dînsul Stepan Trofimovici, alb ca varul la faţă. — Ca să vezi pînă la ce prostie poate să ajungă un om ! zise cu mirare Piotr Stepanovici. Aşadar, adio, bătrîne ; nu mai vin la tine niciodată. Nu uita să-mi trimiţi articolul din timp ; şi caută, dacă poţi, să nu scrii aberaţii : fapte, fapte şi numai fapte. Dar mai ales să fii concis. Adio. III De altfel, toată discuţia aceasta avea şi un substrat încărcat de cauze lăturalnice. Fără îndoială Piotr Stepanovici îşi făcuse anumite socoteli în privinţa tatălui său. Cred că îşi propusese să-l împingă pe bătrîn la exasperare şi prin aceasta să-l determine la vreo ieşire scandaloasă, într-o manieră scontată de el în vederea realizării scopurilor sale viitoare, nemărturisite şi cu totul în afara relaţiilor dintre ei, despre care va fi vorba mai departe. O mulţime de proiecte şi planuri de acelaşi gen roiau în acea perioadă în capul tînărului şi, bineînţeles, în cea mai mare parte erau cu totul fanteziste. Mai avea el în vedere şi o altă victimă, afară de Stepan Trofimovici. în general, pusese omul ochii pe mai multe victime şi nu puţine la număr, după cum s-a constatat ulterior ; dar mai ales pe una conta el în mod deosebit şi aceasta era chiar domnul von Lembke. Andrei Antonovici von Lembke aparţinea acelui neam privilegiat (de natură), care în Rusia, potrivit condicilor de evidenţă, numără cîteva sute de mii de indivizi şi care poate că nici ei nu ştiu că în totalitatea lor formează în această ţară un fel de asociaţie perfect organizată. O asociaţie neconstituită şi nicidecum anume concepută, ci inerentă spiritului întregului neam, fiinţînd fără o înţelegere prestabilită şi fără un acord prealabil, ca o îndatorire morală obligatorie, în virtutea căreia toţi membrii acestui neam se ajută şi se susţin unul pe altul întotdeauna, pretutindeni şi în orice împreju327 rări. Andrei Antonovici avusese onoarea să-şi facă studiile în una din acele instituţii ruseşti de învăţămînt superior, care sînt frecventate de tineri proveniţi din familii faţă de care soarta se arătase mai darnică în avuţii sau relaţii. Absolvenţii acestei instituţii de învăţămînt, aproape imediat după terminarea şcolii, erau numiţi în posturi destul de importante dintr-un anumit departament al administraţiei de stat. Andrei Antonovici avea un unchi locotenent-colonel de geniu, şi un alt unchi brutar ; izbuti totuşi să se strecoare în această şcoală superioară, ba întîlni acolo şi destui de mulţi semeni din seminţia respectivă. Era un camarad vesel; învăţa destul de prost, dar se făcuse îndrăgit de toţi. Chiar şi în clasele superioare, cînd mulţi dintre tineri, îndeosebi cei de origine rusă, începuseră deja să discute probleme importante de actualitate, cu un aer care părea să arate că abia aşteaptă absolvirea şcolii ca să le rezolve dintr-o dată pe toate, Andrei Antonovici continua să se preocupe de cele mai naive şotii şcolăreşti. Prin glume destul de prosteşti, poate şi cam cinice, stîrnea hazul celorlalţi, făcîndu-şi din aceasta un scop. Ba îşi sufla nasul într-un fel caraghios, cîncî profesorul la lecţie îi punea vreo întrebare, reuşind astfel să provoace rîsul camarazilor şi al profesorului ; ba înfăţişa în dormitor un tablou vivant într-o poză cinică, în aplauzele tuturor ; ba executa exclusiv pe nas (cu destulă iscusinţă) uvertura din Fra Diavolo 5-\ Printr-o neglijenţă voită, îşi atribuia nu se ştie ce notă de originalitate. în ultimul an de şcoală se apucă să scrie poezioare ruseşti. Limba neamului său o cunoştea destul de agramat, ca mulţi alţi conaţionali ai săi din Rusia. înclinaţia pentru stihuri îl împrieteni cu un camarad posac şi cu o înfăţişare veşnic amărîtă parcă, fiul unui general sărac şi care trecea printre colegii lui de şcoală drept o viitoare glorie a literaturii ruse. Acesta îl luă sub protecţia sa. Intîmplarea făcu însă ca la vreo trei ani după absolvirea" liceului acest camarad posac, care se lăsase între timp de cariera funcţionărească pentru a se consacra literaturii ruse şi care, drept consecinţă, umbla în ghete scîlciate şi dîrdîia de frig, fiind îmbrăcat toamna tîrziu într-un pardesiu uşor de vară, să-l întîlnească întîmplător lîngă podul Anicikov pe fostul său proteje *, pe „Lembka", cum îi spuneau colegii săi "rotejat. (Fr.) 3°P de şcoală. Şi ce credeţi ? Era de nerecunoscut, încît omul ? uită la el aproape uluit. în faţa lui stătea un tînăr îmbrăca impecabil, cu favoriţii ajustaţi îngrijit, de nuanţă roşcaţi pince-nez, în ghete de lac şi în mănuşi nou-nouţe, într-ir palton larg de croială modernă şi cu o servietă la subţioara Lembke se arătă foarte amabil faţă de colegul său, îi dăd adresa lui şi-l invită să vină pe la el într-o seară. Se consta cu acest prilej că el nu mai era „Lembka", ci von Lembks Fostul său camarad se duse totuşi să-l viziteze, probabil ni mai de ciudă. La intrare, în faţa unei scări prea puţin pn zentabile şi nici pe departe luxoase, dar cu treptele acoperii cu preş roşu de postav, îl întîmpină un portar întrebîndu pe cine caută. Se auzi apoi răsunînd puternic, sus la eta un clopoţel. Dar în locul ambianţei de bogăţie şi lux pe cai vizitatorul se aştepta s-o vadă, îl găsi pe „Lembka" al să aciuat într-o cămăruţă dosnică, întunecoasă şi prost întn ţinută, despărţită în două printr-o draperie de culoare verde închis, cu o mobilă tapisată în aceeaşi culoare, dar fosrt veche, cu storuri de culoare verde pe nişte ferestre îngus' şi înalte. Von Lembke stătea la o rudă a sa depărtată, u general, care îl proteja. îşi întîmpină musafirul cu un at cordial, se purtă cu multă seriozitate şi cu o politeţe amabil Discutară şi despre literatură, dar în limitele cuvenite într-conversaţie ocazională. Un lacheu cu cravată albă le servi ce; slab şi cîte un fursec rotund minuscul şi uscat. Furios, c( legul lui ceru apă gazoasă. I se servi, dar cu oarecare înt:i ziere, fapt care îl făcu se pare pe Lembke să se simtă pro şi să-l cheme a doua oară pe lacheu repetîndu-şi dispoziţi Oferind musafirului să accepte o gustare, rămase vizibil mu ţumit cînd acesta refuză şi în sfîrşit plecă. Pe scurt, în act vreme Lembke abia îşi începea cariera şi stătea la ac*: general influent în calitate de conaţional miluit. Era perioada cînd el se topea de dragoste faţă de cea c a cincea fiică a generalului bucurîndu-se, se pare, de rec procitate. Şi totuşi Amalia fu măritată, cînd îi sosi vreme cu un bătrîn neamţ, fabricant de băuturi spirtoase, vechi marad al bătrînului general. Andrei Antonovici nu se ting prea mult, ci-şi construi din carton un teatru. Cortina ridica, apăreau nişte actori care gesticulau ; lojile erau phi de spectatori, orchestra acţionată de un mecanism trăgea ci arcuşuri pe strunele viorilor, capelmaistrul îşi mişca baghe iaf la parter cavalerii şi ofiţerii băteau din palme. Totul fusese făcut din hîrtie, totul fusese conceput şi executat personal de von Lembke ; asta îi luase o jumătate de an. Generalul convocă în mod special o reuniune intimă într-o seară şi capodopera fu demonstrată oaspeţilor. Toate cele cinci fiice ale generalului, printre care şi noua căsătorită Amalia, fabricantul ei şi celelalte domnişoare şi doamne cu nemţii lor .s-au uitat cu mare interes şi au lăudat teatrul, după care s-a l dansat. Lembke a rămas foarte mulţumit şi curînd s-a consolat definitiv. ! Trecură ani şi cariera lui se preciza. Deţinuse mereu posturi prin instituţii importante şi totdeauna sub conducerea unor şefi de acelaşi neam cu el şi în sfîrşit ajunse la un grad foarte înalt pentru vîrsta lui. De mult dorea să se însoare şi de mult îşi căuta o pereche corespunzătoare. Pe ascuns de şefii săi trimisese redacţiei unei reviste o povestire, care însă nu mai văzu lumina tiparului. în schimb construi din carton un tren întreg de cale ferată şi cu acelaşi succes: călătorii ieşeau din gară cu valijoarele, rucsacurile, copiii şi căţeii lor şi intrau în vagoane. Conductorii şi îngrijitorii umblau încoace şi încolo, suna clopoţelul, se auzea semnalul de plecare şi trenul pornea. Realizarea acestei capodopere complicate i-a luat un an întreg de trudă migăloasă. Şi totuşi trebuia să se căsătorească Cercul său de cunoştinţe era destul de larg, şi în bună parte format de lume nemţească ; dar frecventa şi cercurile ruseşti, bineînţeles la reuniunile şefilor săi. în sfîrşit, cînd împlini treizeci şi opt de ani, îi pică şi o moştenire. Decedase un unchi, brutar, lăsîndu-i px~in testament treisprezece mii de ruble. Rămînea acum să se fixeze asupra unui post potrivit. Domnul von Lembke, cu tot nivelul destul de înalt al sferei sale de serviciu, era un om modest. S-ar fi mulţumit să i se dea conducerea unui serviciu cu atribuţii poate mai puţin prestigioase, dar cu administraţie independentă, în care să aibă drepturi depline de a dispune, să zicem, asupra recepţionării lemnelor livrate statului, sau chiar alt locşor de acest gen, dar la fel de mănos şi tihnit, unde să rămînă toată viaţa. Iată însă că în loc de o Minnă sau o Ernestină, cum se aştepta el, interveni în viaţa lui Iulia Mihailovna. Cariera lui săltă deodată pe o treaptă mai sus. Modestul şi conştiinciosul von Lembke simţi că şi el ar putea fi ambiţios. 330 Iulia Mihailovna poseda, conform tabelelor vechi de evidenţă cadastrală, vreo două sute de suflete la care se adăuga şi o considerabilă zestre de relaţii utile. Pe de altă parte von Lembke era frumos, iar ea depăşise vîrsta de patruzeci de ani. E de remarcat că el, încetul cu încetul, se îndrăgosti de dînsa cu adevărat, pe măsură ce se complăcea tot mai mult în situaţia de logodnic. în ziua cununiei îi trimise de dimineaţă nişte versuri. Toate acestea o încîntau, chiar şi versurile : patruzeci de ani sînt patruzeci de ani, nu te joci cu o astfel de cifră. Curînd după căsătorie el primi o şi mai sensibilă avansare în grad cu decoraţia aferentă, iar după aceea fu numit să conducă gubernia noastră. Pregătindu-se să plece la noi, Iulia Mihailovna socoti necesar să-şi dădăcească puţin soţul. Era convinsă că nu e un om lipsit de capacităţi; ştia să-şi facă apariţia şi să se prezinte cu demnitate ; să asculte cu un aer important şi să rămînă într-o tăcere gravă, aparent grăitoare ; îşi formase o ţinută de prestanţă ; ba, era capabil să rostească chiar şi un discurs ; ba mai avea şi niscai frînturi şi crîmpeie de idei; prinsese omul şi spoiala unui liberalism necesar, la modă. Şi totuşi o neliniştea faptul că se arăta cam prea puţin receptiv şi, după atîta amar de căutare a unei poziţii bune în carieră, începuse acum să dea semne evidente că ar avea nevoie de linişte. Ea ar fi vrut să-i treacă ambiţia ei, cînd colo el se apucă deodată să construiască din mucava un templu ; păstorul apărea să-şi spună predica, credincioşii ascultau îm-preunîndu-şi cu evlavie mîinile pe piept, o doamnă îşi ştergea cu batista lacrimile, un bătrînel îşi sufla nasul ; la sfîrşit răsuna o minusculă orgă comandată anume din Elveţia, cu mare cheltuială. De cum află de existenţa ei, Iulia Mihailovna, aproape cu un fel de spaimă, îi confiscă opera pe loc, încu-ind-o în dulap ; în schimb îi îngădui drept mîngiiere să scrie un roman, dar fără să-şi dea în vileag această preocupare. Din nefericire, se putea întrevede în decizia aceasta o precumpănire uşuratecă a nechibzuinţei şi fanteziei asupra simţului măsurii. Soarta o ţinuse prea mult în situaţia de fată bătrînă. Ideile îi aţîţau vanitatea, una după alta, asal-tîndu-i mintea surescitată. Nutrea gînduri ambiţioase, voia cu orice preţ să conducă gubernia, se vedea de pe acum înconjurată de o lume în plină admiraţie, îşi fixase şi direcţia de activitate. Von Lembke simţi cum începe să-l cuprindă 331 teama ; curînd însă intui, cu flerul lui funcţionăresc, că de fapt nu ar avea de loc motive de îngrijorare pentru scaunul său de guvernator. Şi într-adevăr, primele două, trei luni se scurseră chiar într-un climat de guvernare întru totul satisfăcător. Dar iată că se ivi Piotr Stepanovici şi lucrurile luară o întorsătură mai mult decît bizară. Fapt e că, dintru început chiar, tînărul Verhovenski manifestă o lipsă totală de respect faţă de Andrei Antonovici, arogîndu-şi nişte drepturi ciudate, iar Iulia Mihailovna, totdeauna atît de geloasă în ce priveşte prestigiul soţului ei, nu se arătase dispusă de loc să observe acest lucru ; în orice caz nu-i acorda nici o importanţă. Tînărul deveni favoritul ei; rnînca, bea şi aproape că dormea în casa lor. Von Lembke începu să se apere, îi spunea în faţa lumii „tinere", îl bătea ocrotitor pe umăr, dar cu aceasta nu reuşi de loc să se impună : Piotr Stepanovici părea mereu că îşi rîde de el pe faţă, chiar şi atunci cînd îi vorbea cu toată seriozitatea, iar in prezenţa altora îi spunea cele mai surprinzătoare lucruri, întro zi, întorcîndu-se acasă, Lembke îl găsi pe tînăr în cabinetul său, dormind pe canapea fără să-i fi cerut voie. Acesta se justifică prin aceea că intrînd şi negăsindu-l acasă ..a profitat de ocazie ca să tragă un pui de somn". Von Lembke se simţi ofensat şi se plînse iar soţiei; ea îşi bătu joc de enervarea lui şi făcu remarca usturătoare că probabil el nu ştie să se impună ; cel puţin faţă de dînsa „acest băieţandru" nu-şi permite niciodată familiarităţi; de altfel, „este cam naiv, simpluţ şi de o prospeţime sufletească, care iese, ce-i drept, din cadrul uzanţelor societăţii". Von Lembke se bo-sumflă. Dar ea reuşi să-i împace. Fără să-şi fi cerut formal scuze, Piotr Stepanovici scăpă nu ştiu cum printr-o glumă plată, care în alte împrejurări ar fi apărut drept o nouă jignire, dar în cazul de faţă fusese acceptată ca un semn de căinţă. Vulnerabilitatea lui Andrei Antonovici rezida în faptul că avusese slăbiciunea chiar de la începutul cunoştinţei lor să-i mărturisească că scrie un roman. închipuindu-şi că are cle-a face cu un tînăr cu sufletul vibrînd de poezie şi visînd de mult să găsească un ascultător receptiv îi citi chiar în primele zile de cunoştinţă două capitole din opera sa. Acesta ascultase fără să-şi ascundă plictiseala, căscînd nepoliticos şi fără să fi exprimat măcar o laudă, dar la plecare îi ceruse totuşi manuscrisul ca să-şi facă o părere citindu-l în linişte 332 acasă, iar Andrei Antonovici i-l încredinţase. De atunci manuscrisul nu-i fusese restituit, deşi nu era zi ca tînărul să nu vină în casa lor, iar la întrebările lui, de fiecare dată, răspundea doar prin rîs ; în cele din urmă îi declară că-l pierduse undeva pe stradă chiar în ziua cînd îl primise. Aflînd despre toate acestea, Iulia Mihailovna se supără foc pe soţul ei. — Nu cumva i-ai spus despre templu ? se alarmă ea aproape speriată. Von Lembke pur şi simplu căzu pe gînduri, iar prea multă îngîndurare îi fusese interzisă de medici, ca fiindu-i dăunătoare. Afară de faptul că-i picară pe cap o mulţime de complicaţii survenite prin gubernie, despre care vom vorbi mai jos, căpătase omul şi o belea de cu totul altă natură, strict intimă : se simţea atins nu numai în orgoliul lui de şef suprem al guberniei, dar şi în străfundurile ascunse ale inimii. Cerînd-o în căsătorie pe Iulia Mihailovna, Andrei Antonovici nu şi-ar fi închipuit niciodată posibilitatea vreunor neînţelegeri sau disensiuni în viitor. Astfel îşi închipuia el căsnicia de o viaţă întreagă, visînd la Minna şi Ernestina. Simţea că nu este în stare să facă faţă vreunei furtuni familiale. Dar iată că Iulia Mihailovna avu cu el în cele din urmă o explicaţie deschisă. w— N-ai de ce să te formalizezi de toate astea, zise ea, fie chiar şi pentru motivul prea evident că tu eşti întreit mai rezonabil şi infinit superior ca poziţie pe scara ierarhiei sociale. Băiatul acesta mai are numeroase metehne rămase de pe urma deprinderilor anterioare de liber-cugetător şi pe care eu le consider pur şi simplu mofturi ştrengăreşti; nu poţi să-l schimbi dintr-o dată, ci treptat. Trebuie să preţuim tineretul nostru ; eu procedez cu blîndeţe şi bunăvoinţă ţi izbutesc să-i reţin de pe marginea prăpastiei. — Dar e o gură-spartă şi vorbeşte dracu ştie ce, obiectă von Lembke. Nu mai pot tolera ca în public şi în prezenţa mea să afirme cum că guvernul încurajează beţia, înlesnind poporului consumul de vodcă, anume ca să-l abrutizeze şi în felul acesta să-l împiedice de a se răscula. Gîndeştc-te în ce situaţie sînt pus eu cînd trebuie să ascult toate acestea în faţa lumii. Spunînd acest lucru von Lembke îşi aduse aminte conversaţia sa recentă cu Piotr Stepanovici. In speranţa naivă că îl va dezarma pe tînăr prin liberalismul său, îi arătă colecţia 333 sa personală de felurite proclamaţii, ruseşti şi din străinătate, pe care şi-o adunase cu grijă începînd din anul 1859, mai mult dintr-o utilă curiozitate, decît ca un simplu amator. Piotr Stepanovici, ghicindu-i intenţia, declară brutal că într-un singur rînd al unora dintre manifeste există mai mult sens decît într-o cancelarie întreagă, „inclusiv cancelaria dumneavoastră", aş zice eu. Lembke se simţi şocat. — Dar e prea devreme, prea devreme pentru noi aşa ceva, murmură el aproape rugător, arătînd spre colecţia de manifeste. — Nicidecum ; din moment ce vă este teamă, înseamnă că nu este devreme. — Şi totuşi există aici, de pildă, un îndemn la dărîmarea bisericilor. — Şi de ce nu, adică ? Dumneavoastră sînteţi doar un om inteligent şi desigur nu credeţi în Dumnezeu, şi înţelegeţi prea bine că aveţi nevoie de credinţă numai pentru abrutizarea poporului. Adevărul este mai cinstit decît minciuna. — De acord, de acord, sînt perfect de acord cu dumneata, şi totuşi e prea devreme, prea devreme pentru noi... îşi încreţea rădăcina nasului şi fruntea von Lembke. — Atunci ce fel de funcţionar al guvernului sînteţi, dacă personal sînteţi de acord cu însuşi faptul dărîmării bisericilor şi al ridicării ciomegelor împotriva Petersburgului, şi toată obiecţiunea dumneavoastră se reduce doar la o chestiune de termen ? Prins cu vorba atît de brutal şi profund vexat, Lembke îşi pierdu cumpătul. — Nu, nu ; nu este de loc aşa, se împotrivi el cu înfocare, întărîtîndu-se din ce în ce mai mult în amoru-i propriu zgîn-dărit, dumneata ca om tînăr, şi mai ales necunoscînd scopurile noastre, greşeşti. După cum am înţeles, dragul meu Piotr Stepanovici, dumneata ne consideri pe noi funcţionari ai guvernului ? Aşa. Funcţionari cu drept de iniţiativă personală ? Aşa. Dar ia să vedem, cum acţionăm noi ? Noi purtăm toată răspunderea ; şi de fapt, dacă privim lucrurile în finalitatea lor, şi noi, ca şi voi, servim aceeaşi cauză comună. Atîta doar că noi proptim ceea ce voi zdruncinaţi şi ceea ce fără de noi s-ar fi desfăcut urnindu-se în toate direcţiile. Noi nu vă sîntem duşmani, nicidecum, noi vă spunem : mergeţi 334 înainte, progresaţi, zdruncinaţi chiar, adică tot ce este vechi şi trebuie modificat; dar tot noi sîntem aceia care, la nevoie, vom trebui să vă ţinem în limitele necesare, salvîndu-vă astfel de voi înşivă, pentru că fără noi aţi răvăşi doar întreaga Rusie, privînd-o de înfăţişarea ei decentă, iar sarcina noastră este tocmai salvgardarea acestei înfăţişări decente, înţelegeţi dar, că noi şi voi avem nevoie unii de alţii. în An-ghia whigs şi tories sînt la fel necesari în mod reciproc. Aşadar ; noi sintem tories, iar voi whigs, aşa înţeleg eu lucrurile. Andrei Antonovici începu să devină emfatic. De pe timpul cînd era la Petersburg încă îi plăcea să vorbească lucruri inteligente şi în spirit liberal, dar mai ales cînd ştia că nimeni nu trage cu urechea. Piotr Stepanovici tăcea cu un aer neobişnuit de serios pentru el. Aceasta îi stimula şi mai mult pe orator. — Ştii dumneata că eu, „stăpînul guberniei", continuă el preumblîndu-se prin cabinet, ştii dumneata că eu din cauza multiplelor mele obligaţii nu pot să îndeplinesc nici una din ele, iar pe de altă parte aş putea tot atît de bine să-ţi spun că nici n-am ce face aici. Tot secretul constă în faptul că toate sînt în funcţie de vederile guvernului şi depind de guveYn. Dacă guvernul din cine ştie ce consideraţiuni politice, sau pentru potolirea pasiunilor, instaurează chiar şi o republică, să zicem, dar totodată întăreşte puterea guvernatorilor, ei bine. şi noi guvernatorii înghiţim republica ; şi nu numai republica : înghiţim tot ce vreţi ; eu cel puţin simt că sînt gata... Tntr-un cuvînt, dacă guvernul îmi cere telegrafic acti-viti devorante *, desfăşor şi eu activite devorante. Eu am declarat aici categoric : „Domnilor, pentru echilibrul şi propăşirea tuturor instituţiilor guberniale se cere un singur lucru : întărirea puterii guvernatorilor". Să vezi, este necesar ca toate aceste instituţii — fie ale zemstvei53, fie judecătoreşti — să aibă, ca să zic aşa, o existenţă dublă, adică este necesar ca ele să existe (sînt absolut de acord că aşa ceva este necesar), iar pe de altă parte este necesar ca ele să nu existe. Totul depinde de vederile guvernului. Va veni la un moment dat un suflu ca instituţiile să fie necesare, şi ele vor apărea imediat în gubernia mea. Va dispare această nece* Activitate turbată. (Fr.) sitate şi nimeni nu le va mai găsi la mine. Iată ce înţeleg eu prin activite devorante, care însă nu va putea exista fără întărirea puterii guvernatorilor. Vorbim aici între patru ochi. Ştii, am şi comunicat la Petersburg că am nevoie de o santinelă specială la uşa reşedinţei particulare a guvernatorului Aştept răspunsul. !— Aveţi nevoie de două, zise Piotr Stepanovici. i— De ce adică două ? se opri în faţa lui von Lembke. i— Pentru că o singură santinelă e prea puţin, ca să vă faceţi respectat. Aveţi nevoie negreşit de două. Faţa lui Andrei Antonovici se contractă într-o grimasă convulsivă. i— Dumneata... îţi permiţi prea mult, Piotr Stepanovici. Profiţi de bunătatea mea, îmi spui tot felul de impertinenţe şi faci aici pe bourru bienfaisant *... — Mă rog, murmură Piotr Stepanovici, şi totuşi dumneavoastră ne deschideţi nouă drumul şi ne pregătiţi succesul. !— Adică cui anume nouă şi ce fel de succes ? îl privi uluit von Lembke, dar nu primi nici un răspuns. Iulia Mihailovna, ascultîndu-i raportul despre această conversaţie, se arătă foarte nemulţumită. i— Doar nu pot, se justifică von Lembke, să-l tratez cu autoritatea de şef pe favoritul tău şi încă într-o discuţie între patru ochi... Mai scap cîte o vorbă... în bunătatea inimii mele. i— Exagerat de bună. Nici n-am ştiut că ai o colecţie de manifeste, fă bine şi mi-o arată. t— Dar... mi le-a cerut să i le dau pentru o zi. — Şi le-ai dat, iar ! se supără Iulia Mihailovna. Ce lipsă de tact! i— Trimit acuma să le ia înapoi. .— Nu ţi le dă. — Ii impun ! se aprinse von Lembke şi sări de pe Iocuî lui. Cine este el ca să mă tem atîta de dînsul şi cine sînt eu ca să nu pot face nimic? ■— Stai jos şi linişteşte-te, îl opri Iulia Mihailovna. îţi voi răspunde la prima întrebare : am despre el nişte referinţe de recomandare excelente ; e un tînăr capabil şi uneori spune nişte lucruri foarte inteligente. Karmazinov m-a asigurat că el are relaţii aproape peste tot şi o influenţă extraordinară * Bădăran binevoitor. (Fr.) 336 asupra tineretului din capitală. Iar dacă prin ci îi voi atrage pe toţi, grupîndu-i în jurul meu, îi voi feri de pierzanie, des-chizînd perspective noi ambiţiei lor. îmi este devotat din toată inima şi mă ascultă în toate. i— Dar dacă în timp ce tu îi ocroteşti, ei vor face... dracu ştie ce. Desigur, este o idee... se apăra vag von Lembke, dar... uite, aud că în judeţul V. au apărut nişte manifeste. .— Dar zvonul acesta a circulat încă vara trecută, manifeste, bancnote false şi mai ştiu eu ce, şi totuşi pînă acum n-au pus mîna pe nici una. Cine ţi-a spus ? — Am auzit de la von Blum. — Ia lasă-mă cu von Blum al dumitale ; să nu mai aud pomenindu-se numele lui! Iulia Mihailovna se înfurie şi timp de un minut nici nu mai fu în stare să scoată o vorbă. Von Blum era unul din funcţionarii cancelariei guberniale pe care ea prinsese o ură deosebită. Dar despre aceasta vom mai vorbi. — Te rog să n-ai nici o grijă în privinţa lui Verhovenski, conchise ea, dacă ar fi participat la vreo ştrengarie oarecare, nu ţi-ar fi vorbit aşa cum vorbeşte cu tine şi cu toţi cei de aici. Palavragiii nu sînt primejdioşi, ba aş putea să-ţi spun şi altceva : de-ar fi să se întîmple ceva, eu prima voi afla prin el. îmi este devotat în mod fanatic, fanatic. Notez, anticipînd evenimentele, că dacă n-ar fi tronat aici ambiţia nemăsurată şi prezumţiozitatea Iuliei Mihailovna. poate că nici nu s-ar fi întîmplat tot ceea ce au izbutit să facă la noi aceşti indivizi mizerabili. Ea poartă o mare răspundere ! Capitolul al cincilea L\ AJUNUL SERBĂRII I Sărbătoarea iniţiată de Iulia Mihailovna pe bază de liste de subscripţie în folosul institutoarelor din gubernia noastră se amînase de cîteva ori. Printre cei care se înghesuiau în jurul soţiei guvernatorului erau nelipsiţi Piotr Stepanovici, 02 337 neînsemnatul funcţionar Leamşin, care îndeplinea diferite comisioane mărunte şi care într-o vreme frecventase reuniunile lui Stcpan Trofimovici, iar acum intrase deodată în graţiile Iuliei Mihailovna pentru că ştia să cînte la pian ; adesea Liputin, pe care Iulia Mihailovna îl desemnase ca viitor redactor-şef al proiectatului ziar independent gubernial, cîte-va doamne şi domnişoare şi în sfîrşit Karmazinov însuşi care, deşi nu era prezent mereu, se anunţase solemn şi cu un aer satisfăcut că va oferi publicului o surpriză plăcută cu prilejul „cadrilului literaturii". Listele de subscripţie şi cele cu donaţii însumară un număr impresionant de semnături ; figura în ele întreaga elită a oraşului; erau acceptate să subscrie însă şi persoane de rînd, dacă veneau, bineînţeles, cu donaţii de bani. Iulia Mihailovna declarase că uneori este cazul să se îngăduie şi un amestec între clase sociale, „altfel cine să-i lumineze pe aceşti oameni sărmani ?" Se constitui un comitet neoficial dintre intimii casei guvernatorului, care hotărî ca festivitatea să aibă un caracter democratic. Abundenţa subscripţiilor ispitea la cheltuieli; se urmărea o realizare nemaipomenită din care cauză interveniseră atîtea amînări. Tot nu se puteau decide unde să organizeze balul : în imensa casă a soţiei mareşalului nobilimii, care îşi oferise saloanele în acest scop, sau la Varvara Petrovna, în conacul Skvoreşniki ? Skvoreşniki se aflau la o distanţă destul de apreciabilă de oraş, dar mulţi membri ai comitetului erau de părere că acolo lumea ,,se va simţi mai liberă". Personal Varvara Petrovna ar fi fost încîntată ca balul de seară să aibă loc la dînsa. E greu de spus pentru ce această femeie mîndră căuta atît de mult să-i intre în voie Iuliei Mihailovna. Probabil, îi plăcea faptul că şi aceasta, la rîndul ei, aproape se umilea în faţa lui Nikolai Vsevolodovici şi era mai amabilă cu el decît cu oricare altul. Repet încă o dată : Piotr Stepanovici nu înceta să acrediteze în casa guvernatorului o idee lansată înainte, insinuînd în şoaptă că Nikolai Vsevolodovici este un om cu foarte misterioase relaţii în cele mai misterioase cercuri şi, desigur, se află aici într-o misiune specială. Stranie stare de spirit domnea într-adevăr la noi pe atunci! Mai ales în societatea cucoanelor apăruse un fel de frivolitate şi nu s-ar putea spune că acest lucru nu se pro338 dusese dintr-o dată. Se instaurase o atmosferă de exuberanţă nestăpînită, uşuratică, lipsită de jenă şi nu totdeauna agreabilă. Devenise la modă un fel de zvăpăiere deşucheată a minţilor şi ideile cele mai anapoda erau întîmpinate cu entuziasm. Mai tîrziu, după ce evenimentele se consumară, lumea o învinui pe Iulia Mihailovna, anturajul ei şi influenţa acestuia ; dar nu-mi vine să cred că toate se datorau exclusiv Iuliei Mihailovna şi că ea e unica vinovată. Dimpotrivă, foarte mulţi, la început, se întreceau în laude la adresa soţiei noului guvernator, relevîndu-i meritele de a fi ştiut să unească societatea şi să creeze o atmosferă destinsă. Avuseseră loc chiar şi cîteva fapte scandaloase în care Iulia Mihailovna realmente n-a avut nici o vină ; dar pe atunci toată lumea rîdea şi se distra, şi nu s-a găsit nimeni care să-i oprească. A rezistat, ce e drept, ţinîndu-se deoparte, un grup destul de numeros, care-şi formase o părere aparte asupra cursului evenimentelor de atunci; dar nici aceştia nu-şi exprimau nemulţumirea ; ba chiar zîmbeau. Mi-aduc aminte că se formase atunci, nu ştiu cum de la sine, un cerc destul de larg al cărui centru poate că într-adevăr se afla în salonul Iuliei Mihailovna. în cadrul acestui cerc mai intim, adunat în jurul ei, se îngăduiau, desigur, printre ţineţi, tot felul de şotii, într-adevăr uneori destul de deplasate. Din acest cerc făceau parte printre altele şi cîteva doamne chiar fermecătoare. Tineretul organiza picnicuri, serate, uneori plimbări prin oraş în cavalcade întregi, în trăsuri sau călare. Se pasionau după tot felul de năstruşnicii, şi uneori le inventau anume numai pentru a creea motive de distracţie şi istorioare de povestit. îşi făceau de cap, ca şi cum ar fi nimerit în tîrgul de pomină Glupov *. Grupul lor fusese poreclit „farseurii", pentru că nu se dădeau înapoi de la nimic. S-a întîmplat astfel ca soţia unui locotenent din localitate, o bruneţică foarte tînără, deşi cam anemică din cauza condiţiilor proaste de trai în casa bărbatului ei, la una din serate, dintr-o pornire superficială, să se aşeze la masa do joc, în speranţa că o să cîştige la cărţi, o să-şi cumpere o mantilă, şi în loc de asta s-a pomenit că a pierdut cincispre+ Glupov — derivă de la cuvîntul glupîi (prost, lîmp) ; Glupovo este şi denumirea oraşului fictiv din romanul satiric Istoria unui oraş de Saltîkov-Şcediin. 22* 339 zece ruble. Do frica bărbatului şi neavînd cu ce să plătească, adueîndu-şi aminte de îndrăzneala ei de altădată, se hotăjî să ceară discret împrumut suma respectivă, chiar acolo la serată, fiului primarului oraşului nostru, un tînăr păcătos, depravat de timpuriu. Acesta nu numai că o refuză, dar se mai duse să-i spună şi soţului rîzînd în hohote. Locotenentul, care într-adevăr o ducea cam greu, trăind numai din salariu, adu-cîndu-şi acasă soţia, o bătu pînă o snopi, cu toate ţipetele, strigătele şi rugăminţile bietei femei, care în genunchi îi cerea iertare. Acest caz revoltător nu stîrni în oraş decît hohote de rîs şi, cu toate că biata soţie de locotenent nu făcea parte din societatea dm anturajul Iuliei Mihailovna, una din doamnele „cavalcadei"', o fiinţă excentrică şi năstruşnică, care o cunoştea pe ofiţereasă, trecu pe la dînsa şi pur şi simplu o luă la ea acasă. Aici o înconjurară tinerii zurlii, o copleşiră cu atenţii, îi făcură nenumărate cadouri şi o ţinură acolo patru zile, fără s-o lase să se întoarcă acasă. Rămase astfel la doamna aceasta smintită şi zile întregi merse cu ea în trăsură şi cu întreaga societate, care se distra plimbîndu-se prin oraş, participînd la petreceri şi dansuri. Toţi o îndemnau să-l dea pe soţ în judecată, să facă scandal. Făgăduiau s-o susţină cu toţii, depunînd ca martori. Soţul tăcea, neîndrăznind să lupte, în cele din urmă, biata femeie îşi dădu seama că dăduse de bucluc şi, nici vie nici moartă, fugi a patra zi, la adăpostul întunericului, la soţ. Nu s-a aflat exact ce s-a petrecut între ofiţer şi soţia lui ; dar timp de două săptămîni obloanele de la ferestrele casei scunde în care locotenentul îşi închiriase locuinţa nu se mai deschiseră. Iulia Mihailovna îi dojeni pe zurbagii şi rămase foarte nemulţumită de fapta doamnei excentrice, cu toate că aceasta îi prezentase în mod special pe soţia locotenentului chiar în ziua răpirii. Dar toate acestea fură curînd uitate. Si mai bătătoare la ochi fu purtarea turbulentă a grupului într-un alt caz petrecut în casa unui modest funcţionar, dar bun familist, demn de tot respectul. Un tînăr dintr-un judeţ vecin, tot mic funcţionar, după multe stăruinţi pe lîngă acesta, reuşi să-i obţină consimţămîntul de a se căsători cu fiica lui, o fetiţă de şaptesprezece ani, cunoscută în tot oraşul prin frumuseţea ei. Curînd se află însă că în prima noapte de căsătorie tînărul soţ se purtă foarte urît cu frumoasa jună răzbu-nîndu-se pentru insistenţele umilitoare cu care o obţinuse. 340 Leamşin, care fusese aproape martor ocular la această istorie, întrucît se îmbătase la nuntă şi rămăsese peste noapte în casa socrului, a doua zi dis-de-dimineaţă trecu pe la toţi făcînd cunoscută această ştire senzaţională. Imediat se formă un grup de vreo zece tineri, toţi călări, unii chiar pe cai căzăceşti închiriaţi, ca de pildă Piotr Stepanovici şi Liputin ; acesta cu toată vîrsta lui participa aproape la toate aventurile zgomotoase ale tineretului nostru fluşturatic. Cînd tînăra pereche apăru în stradă într-o trăsură, făcînd vizitele de rigoare statornicite de obiceiul locului pentru a doua zi după cununie, orice s-ar fi întîmplat între timp, întreaga cavalcadă înconjură în chip de escortă trăsura şi cu rîsete şi strigăte voioase îi însoţi toată dimineaţa prin oraş. E adevărat că nimeni dintre ei nu intra prin case, ci aşteptau călare în faţa porţilor ; nu şi-au permis să aducă nici un fel de jignire specială mirelui şi miresei şi totuşi provocară un scandal. Tot oraşul se umplu de vorbe. Bineînţeles, toată lumea rîdea în hohote. Dar de data aceasta se revoltă von Lembke care ţinu să aibă cu Iulia Mihailovna o discuţie aprinsă. Aceasta, la rîndul ei, se supără şi hotărî pe loc să refuze zurbagiilor accesul în casa ei. Dar a doua zi îi iertă cedînd în faţa stăruinţelor lui Piotr Stepano^vici şi a cîtorva cuvinte spuse de Karmazinov. Acesta găsi „gluma" destul de spirituală. — Cadrează perfect cu moravurile de aici, zise el, şi în orice caz nu este lipsit de originalitate şi... îndrăzneală ; uita-ţi-vă, toată lumea rîde şi numai dumneavoastră sînteţi indignată. Dar se petrecură şi năzbîtii evident intolerabile, cu anumită tendenţiozitate. In oraş apăruse o colportoare de cărţi bisericeşti; o femeie respectabilă, deşi dintr-un mediu de tîrgoveţi. Atrăsese atenţia pentru că în presa din capitală apăruseră nişte articole interesante despre aceste colportoare. Ticălosul de Leamşin se distinse şi aici; cu ajutorul unui absolvent al seminarului teologic, care îşi pierdea vremea degeaba în aşteptarea unui post de învăţător la vreo şcoală, strecură pe furiş în sacul colportoarei, în timp ce se făcea că vrea să cumpere cărţi, un teanc întreg de fotografii pornografice din străinătate, dăruite de cineva anume în acest scop, iar după cum s-a aflat mai pe urmă de un bătrînel foarte onorabil, al cărui nume omit să-l menţionez, care purta o decoraţie impunătoare şi căruia îi 341 plăcea, după propria-i expresie, „rîsul sănătos şi gluma veselă". Cînd biata femeie începu să-şi scoată din sac cărţile sfinte ca să le expună spre vînzare în piaţa mare a oraşului, căzură risipindu-se pe caldarîm şi fotografiile. Se stîrniră rî-sete şi murmure de indignare ; mulţimea se îmbulzi, se auziră ocări ; n-ar fi scăpat femeia nici de bătaie, probabil, dacă n-ar fi intervenit poliţia. Colportoarea de cărţi bisericeşti fu bâ-gată la zdup şi numai către seară, prin intervenţia lui Ma-vriki Nikolaevici, care aflase indignat amănuntele ascunse ale acestei istorii urîte, femeia a fost eliberată şi condusă pînă la marginea oraşului. Aici Iulia Mihailovna îi interzise categoric lui Leamşin să-i mai calce pragul, dar în aceeaşi seară ai noştri, apărînd în grup compact, îl aduseră şi pe el anun-ţînd că dumnealui a compus o nouă bucată cu totul originală la pian, convingînd-o să-i îngăduie doar să se producă. Pieseta întradevăr se dovedi să fie foarte amuzantă, avînd şi un titlu caraghios : „Războiul franco-prusian". Se începea prin intonarea impresionantă a sunetelor Marsiliezei: „Qu'un sang impur abreuve nos sillons !" * Răsunau în introducerea aceasta accente de trufaşă sfidare, beţia viitoarelor victorii. Iată însă că, printre măsurile meşteşugit variate ale imnului, de undeva de alături, jos de tot, într-un colţişor, dar foarte aproape, încep să se furişeze sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin **. Mar-silieza nu le observă, Marsilieza e în culmea freneziei majestuoase ; dar Augustin-ul se întăreşte, Augustin-ul devine tot mai obraznic, şi iată că măsurile Augustinului încep neaşteptat să coincidă cu măsurile Marsiliezei. Aceasta pare să înceapă a da semne de supărare; observă în sfîrşit Augustin-ul, vrea să se descotorosească de el, să-l alunge ca pe o muscă sîcîitoare, dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine ; e vesel şi sigur de el; e fericit şi obraznic ; şi Marsi-lieia deodată se prosteşte : nu mai ascunde că e jignită şi enervată ; răsună acum în ţipete de indignare, în lacrimi şi jurăminţi, cu mîinile întinse către providenţă : ,,Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos forteresses ! *** * Sîngele spurcat să stropească ogoarele noastre ! (Fr.) ** Iubitul meu Augustin. (Germ.) *** Nici o palmă de pămînt, nici o piatră clin zidurile cetăţilor noastre ! (Fr.) 342 Dar este nevoită să cînte acum în acelaşi tact cu Mein lieber Augustin. Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se transformă în Augustin, se pleacă, se stinge. Din cînd în cînd doar, printr-o tresărire convulsivă, se mai aude iar : qu'un sang impur...", pentru ca imediat să sară pe melodia urîtă a valsului. Şi iat-o resemnîndu-se complet: este Jules Favro plîngînd la pieptul lui Bismarck şi cedînd totul, totul... Dar acum devine furios Augustin-ul: se aud sunete răguşite, se simte berea băută peste măsură, furia lăudăroşeniei, pretenţiile de multe miliarde, de ţigări de foi fine, de şampanie, de ostatici; Augustin-ul se transformă într-un urlet turbat... Războiul franco-prusian se termină. Ai noştri aplaudă, Iulia Mihailovna zîmbeşte şi zice : „Ei, cum să-l dai afară !?" Pacea e încheiată. Avea întradevăr talent ticălosul. Stepan Trofi-movici mă asigura într-o zi că cele mai alese talente artistice pot fi şi nişte nemernici oribili şi că una pe alta nu se exclude. A circulat apoi zvonul că Leamşin şterpelise această piesetă de la un tînăr talentat, dar modest, un cunoscut de al său venit în trecere, şi rămas necunoscut; să lăsăm însă asta. Acest nemernic care cîţiva ani la rînd se tot învîrtise prin preajma lui Stepan Trofimovici, reprezentînd la seratele lui, la cerere, tipuri de ovreiaşi, spovedania unei bătrîne surde, naşterea unui prunc, acum caricaturiza, printre altele, la Iulia Mihailovna, şi cu destul succes uneori, chiar pe Stepan Trofimovici însuşi, în chip de „liberal din deceniul al cincilea". Toată lumea se prăpădea de rîs, încît de fapt era aproape imposibil să fie alungat: devenise prea necesar. Unde mai pui că intrase sub pielea lui Piotr Stepanovici, care la rîndu-i cîştigase între timp o influenţă ciudată asupra Iuliei Mihailovna... Nu m-aş fi referit la acest nemernic în mod special şi nici n-ar merita să ne ocupăm atîta de el; dar aci s-a produs o istorie revoltătoare în care se spune că şi el a luat parte, iar cazul acesta n-aş putea să-l omit din cronica mea. Într-o bună dimineaţă se răspîndi prin tot oraşul ştirea despre o faptă odioasă şi revoltătoare de profanare. La intrarea în imensa piaţă de mărfuri a oraşului se afla o veche biserică a Naşterii Maicii Domnului, cel mai remarcabil monument istoric din acest oraş străvechi. La poarta ogrăzii, din vechime, fusese pusă o icoană mare a Maicii Domnului, fixată în zid şi apărată de un grilaj. Şi iată că peste noapte icoana 343 aceasta fusese jefuită ; geamul chiotului spart, grilajul smuls, şi din cunună şi odăjdii fuseseră scoase cîteva pietre şi perle, nu se ştie dacă erau sau nu atît de preţioase ca valoare. Aspectul cel mai grav al acestui furt ii constituia însă faptul >jă se comisese totodată şi un act absurd de blasfemie : în spatele geamului spart al icoanei fusese găsit, se spune, un şoarece viu. Se ştie precis acum, după patru luni, că furtul fusese săvîrşit de ocnaşul Fedka, dar nu se ştie cum şi de ce a fost implicat apoi şi Leamşin. Pe atunci nimeni nu pomenea numele lui şi nu-l bănuia, acum însă toată lumea susţine că el ar fi introdus acolo şoarecele. Mi-aduc aminte că autorităţile noastre îşi cam pierduseră capul în faţa acestui caz. Lumea se îmbulzi la locul infracţiunii chiar de dimineaţă. O mulţime de cel puţin o sută de oameni se găsea acolo tot timpul. Unii veneau, alţii plecau. Cei care se apropiau îşi făceau semnul crucii, sărutau icoana ; se depuneau şi ofrande ; un călugăr adusese pentru aceasta o tavă şi abia către ora trei autorităţile se dumeriră că ar putea ordona oamenilor să nu staţioneze, ci rugîndu-se, sărutînd icoana şi depunîndu-şi obolul să-şi vadă de treburi. Acest caz abominabil produse cea mai deprimantă impresie asupra lui von Lembke. Iulia Mihailovna, după cum mi s-a transmis ulterior, s-ar fi exprimat că încecepînd din dimineaţa aceasta fatală ea observase la soţul ei acea stare de depresiune ciudată, care nu-l mai părăsi după aceea pînă la plecarea lui definitivă, cu două luni în urmă, pe motiv de boală, şi care îl însoţea, se pare, şi acum în Elveţia, unde continuă să se odihnească după activitatea lui scurtă în gubernia noastră. Mi-aduc aminte că pe la ora unu după prînz m-am dus şi eu în piaţă ; mulţimea stătea într-o tăcere gravă, posomorită. Dintr-o trăsură coborî un negustor gras şi galben la faţă, se închină pînă la pămînt, sărută icoana, depuse pe tavă o rublă, scoase un oftat, se urcă iar în trăsură şi plecă. Sosi şi o caleaşca cu două dintre doamnele noastre de societate, însoţite de doi tineri din cunoscutul grup de poznaşi. Tinerii (dintre care unul nu era de loc aşa de tînăr) coborîră şi ei din trăsură şi-şi făcură loc prin mulţime spre icoană, înlăturînd destul de dispreţuitor pe cei care formau cercul. Nu găsiră de cuviinţă să se descopere, iar unul din ei îşi puse pe nas şi lornionul. In mulţime se auziră murmure, e adevărat cam surde, dar evident ostile. Tînărul cu lornion scoase din por344 tofelul ticsit de bancnote un bănuţ de aramă şi—1 aruncă pe tavă. Amîndoi se întoarseră spre caleaşca rîzînd şi vorbind tare. în clipa aceea deodată apăru călare Lizaveta Niko-laevna, însoţită de Mavriki Nikolaevici. Ea sări de pe caî, aruncă dîrlogii însoţitorului său, rămas din porunca ei călare, şi se apropie de icoană exact în momentul cînd fusese aruncat acel bănuţ. O roşeaţă de indignare ii năvăli pe obraz ; ea îşi scoase pălăria rotundă, mănuşile, se lăsă în genunchi în faţa icoanei, direct pe trotuarul murdar, şi cu multă evlavie făcu trei închinăciuni pînă la pămînt, apoi îşi scoase port-moneul, dar constatînd că nu conţine decît cîteva monezi de argint mărunte, îşi scoase repede cerceii cu briliante şi- i puse pe tavă. ■— Se poate, se poate ? Pentru podoaba icoanei ? întrebă ea cu tulburare pe călugăr. ■— Se poate, răspunse acesta, orice obol este binecuvîntat. Mulţimea tăcea, fără să manifeste nici un semn de aprobare sau dezaprobare ; Liza\reta Nikolaevna sări pe cal cu rochia mînjită de noroi şi dispăru. II Două zile după cazul descris mai sus am întîlnit-o într-o societate numeroasă plecînd undeva în trei trăsuri, înconjurată de călăreţi. îmi făcu semn cu rruna să mă apropii, opri trăsura şi-mi ceru stăruitor să mă alătur societăţii lor. Se găsi un loc în caleaşca şi ea mă recomandă rîzînd voios însoţitoarelor sale, nişte doamne luxos îmbrăcate, iar mie-mi explică că se proiectează o expediţie extrem de interesantă. Rîdea în hohote şi părea peste măsură de fericită. In ultima vreme începuse să fie de o veselie şi voioşie aproape peste limite. într-adevăr, expediţia era cam excentrică : tot grupul pleca peste rîu, în casa negustorului Sevostianov, în curtea căruia, într-o clădire anexă, de vreo zece ani trăia în linişte, bunăstare şi răsfăţ cunoscutul, şi nu numai la noi, dar şi prin guberniile învecinate, ba chiar şi în cele două capitale, Se-mion Iakovlevici, scrîntit întru Domnul, cu darul prezicerilor31, îl vizita multă lume, mai ales venită din alte părţi, rîvnind să-i audă vorba, să i se închine şi să depună oboluri. 3-io Aceste oboluri, uneori destul de importante, dacă nu dispunea de ele imediat însuşi Semion Iakovlevici, erau duse cu evlavie în bisericile Domnului şi mai ales în mănăstirea noastră Naşterea Domnului ; din partea mănăstirii în acest scop veghea in permanenţă pe lîngă Semion Iakovlevici un călugăr. întreaga societate spera să aibă o aventură plină de haz şi veselie. Nimeni dintre ei încă nu-l văzuse pe Semion Iakovlevici. Numai Leamşin se dusese o dată acolo şi acum povestea . că acesta poruncise să fie alungat cu un măturoi, ba aruncase cu mina lui, în urmă-i, cu doi cartofi fierţi. Printre călăreţi îl observai pe Piotr Stepanovici, şi de data aceasta tot pe un cal căzăcesc închiriat, pe care se ţinea destul de neîndemînatec, precum şi pe Nikolai Vsevolodovici. Acesta nu se eschiva uneori de a lua parte la aceste petreceri comune şi în asemenea cazuri avea totdeauna o ţinută decent voioasă, deşi vorbea ca şi înainte puţin i rar. Cînd alaiul ajunse, coborînd panta spre pod, în dreptul hotelului, cineva anunţă deodată că într-o cameră din hotel, fusese găsit chiar atunci un călător care se împuşcase şi că este aşteptată să sosească poliţia. Imediat altcineva făcu propunerea să ne ducem să-l vedem pe sinucigaş. Propunerea fu acceptată : doamnele noastre nu mai văzuseră niciodată un sinucigaş. Mi-aduc aminte că una din ele a spus atunci cu glas tare că ,,totul a ajuns atît de plictisitor, încît nu este cazul să ne sinchisim în ce priveşte natura distracţiei, numai să fie interesantă". Doar cîţiva rămaseră să aştepte în faţa intrării ; ceilalţi intrară grămadă în hotel pă-trunzînd într-un culoar murdar şi printre ei, spre surprinderea mea, am văzut-o şi pe Lizaveta Nikolaevna. Camera celui ce se împuşcase era deschisă şi bineînţeles nimeni nu îndrăzni să nu ne lase să intrăm. Era un tînăr cu faţa aproape de adolescent, de vreo nouăsprezece ani, nu mai mult, probabil foarte drăguţ la chip, cu părul blond des, cu un oval al feţii regulat, cu o frunte pură frumoasă. Corpul lui intrase deja în stare de rigiditate cadaverică, şi chipul lui alb părea ca de marmoră. Pe masă zăcea un bileţel în care scrisese cu mîna lui să nu fie nimeni învinuit de moartea sa şi că s-a împuşcat din cauză că ,,a topit în chefuri" patru sute de ruble. Expresia „topit în chefuri" figura textual în bilet : în cele patru rînduri scrise erau trei greşeli gramaticale. Se căina în mod deosebit lîngă trupul lui un moşier gras, probabil un vecin al mortului, care trăsese într-o altă cameră a hotelului, 346 venit în chestiuni de afaceri. Din spusa acestuia reieşea că băiatul fusese trimis de familia sa, de mama văduvă, surori şi mătuşi din satul lor la oraş, ca sub îndrumarea unei rubedenii ce locuia acolo să facă diferite cumpărături pentru zestrea surorii lui mai mari, care urma să se mărite, şi să aducă aceste cumpărături acasă. îi încredinţaseră cele patru sute de ruble, strînse cu greu de-a lungul cîtorva decenii, cu multă frică şi îngrijorare, însoţindu-l cu numeroase poveţe, rugăciuni şi binecuvîntări. Băiatul fusese pînâ atunci foarte cuminte şi foarte serios. Sosind acum trei zile în oraş, nu se mai dusese la rubedenia sa, ci se oprise la hotel ducîndu-se direct la club în speranţa că o să găsească undeva în odăile din fund vreun cartofor ţinînd bancul sau vreun loc unde să se joace barbut, dar în seara aceea nu se înjghebase acolo nici un fel de joc de zaruri sau de cărţi. întorcîndu-se în camera sa carn pe la miezul nopţii, el ceru să i se aducă şampanie, ţigări de foi de havana şi o cină compusă din şase sau şapte feluri de mîncare. Şampania îl ameţi, ţigările de foi îi făcură rău, încît nici nu se atinse de mîncăruri, culcîndu-se şi adormind fără cunoştinţă. Trezindu-se a doua zi, proaspăt ca un măr, plecă imediat într-o şatră de ţigani care îşi aşezase tabăra de petreceri peste rîu într-o suburbie despre care auzise în ajun la club şi timp de două zile nu mai apăru la hotel. în sfîrşit ieri, cam pe la ora cinci după-amiază, se întorsese beat, se culcase îndată şi dormise pînă la ora zece seara. Trezindu-se ceru o pîrjoală, o sticlă de château-yquem, nişte struguri, hîrtie, cerneală şi contul. Nimeni nu observase la el nimic neobişnuit. Era calm, blînd şi amabil. Se împuşcase probabil cam pe la miezul nopţii, deşi pare ciudat că nimeni nu auzise împuşcătura, ci se alarmară abia a doua zi pe la prînz. Bătură în uşă şi, neprimind nici un răspuns, o forţară. Sticla cu vin era pe jumătate golită, strugurii cam tot pe jumătate consumaţi. Se împuşcase cu un revolver mic cu trei ţevi drept în inimă. Cursese foarte puţin sînge ; revolverul căzuse din mîna lui pe covor. Tînărul stătea pe jumătate răzemat de canapea. Moartea survenise probabil fulgerător ; nici un semn de suferinţă, de agonie nu se observa pe chipul lui. Faţa avea o expresie calmă, aproape fericită, plină parcă de dor de viaţă. Toţi cei din grupul nostru îl cercetau cu privirile avide. în general orice nenorocire a semenului oferă întotdeauna ceva ce bucură privirea celorlalţi, oricine ar fi în cauză. Doam347 nele noastre se uitau în tăcere, în schimb însoţitorii lor excelară printr-o înaltă prezenţă de spirit şi cîteva remarci fine. Unul strecură că biatul găsise soluţia cea mal bună şi că n-ar fi putut proceda mai inteligent; altul ţinu să releve faptul că măcar o clipă, dar cel puţin a trăit-o bine. Un al treilea trînti deodată : de ce oare la noi cazurile de sinucidere prin împuşcare sau spînzurare au devenit atît de frecvente, ca şi cum oamenii aceştia s-ar fi rupt din rădăcini, ca şi cum pă-niîntul le-ar fi fugit de sub picioare ? Priviri ostile curmară reflecţiile respectivului. In schimb Leamşin, care-şi făcea un titlu de onoare din rolul său de bufon, şterpeli de pe farfurie un ciorchine de struguri. Exemplul său îl urmă rîzînd un altul, iar un al treilea întinsese mîna spre sticla cu vin. Dar poliţaiul sosit între timp îl opri, ba îi şi pofti „să elibereze camera". Intrucît toată lumea privise îndeajuns, se supuseră fără obiecţiuni, deşi Leamşin se legase totuşi nu se ştie de ce de poliţai. Buna dispoziţie generală, rîsetele şi conversaţia voioasă crescu devenind aproape îndoit mai animată în tot restul drumului. Sosirăm la Semion Iakovlevici exact la ora unu după-amiază. Porţile de la intrarea imensei case negustoreşti erau deschise şi accesul spre pavilion liber. De îndată se află că Semion Iakovlevici binevoieşte să-şi ia masa de prînz, dar că primeşte şi vizite. întreg grupul pătrunse la el buluc. Camera în care primea şi mînca scrîntitul era destul de încăpătoare, cu trei ferestre şi o despărţitură din scînduri la mijloc de la un perete la altul, înaltă cam de un metru şi ceva, pînă la nivelul pieptului. Vizitatorii obişnuiţi rămîneau în faţa des-părţiturii, iar cei norocoşi erau admişi după dispoziţa scrîn-titului să treacă în al doilea compartiment printr-o uşiţă şi acolo erau aşezaţi, dacă binevoia el, pe nişte fotolii vechi de piele şi pe o canapea ; gazda trona totdeauna pe un fotoliu uzat de modă veche în stil voltairian. Era un om destul de voinic, cu faţa puhavă şi gălbejită, în vîrstă de vreo cincizeci de ani, blond şi chel, cu părul rar pe locurile unde se mai păstrase, cu barba rasă, cu obrazul drept umflat şi cu o gură cam strîmbă, cu un mare neg lîngă nara stingă, cu ochi mici, înguşti şi cu o expresie calmă, gravă şi somnoroasă a feţii. Era îmbrăcat în haine de croială nemţească, în surtuc negru, 'dar fără vestă şi fără cravată. De dedesubtul surtucului se vedea o cămaşă destul de groasă, dar albă, curată ; picioarele lui, 348 se pare bolnave, erau în pantofi de casă. Auzisem că pe vremuri fusese funcţionar, avînd şi un grad oarecare. Tocmai mîn-case ciorbă de peşte şi se apucase de felul doi preferat : cartofi fierţi în coajă pe care îi mînca presărîndu-i cu sare. Altceva nu mînca niciodată ; bea mult ceai, fiind un mare amator. In .preajma lui se învîrteau vreo trei servitori plătiţi de negustor ; unul din ei era îmbrăcat în frac, celălalt semăna cu un funcţionar, al treilea semăna cu un paraclisier. Mai era acolo şi un băiat de vreo şaisprezece ani, vioi şi sprinten în mişcări. Afară de acest*personal de serviciu, asista şi un respectabil călugăr cu părul cărunt şi cam prea obez, ţinînd în mîini cutia milelor. Pe una din mese clocotea un samovar imens şi cu o tavă alături pe care se aflau peste douăzeci de pahare. Pe o altă masă, în pârlea opusă a camerei, exau aşezate darurile : cîteva căpăţîni şi pachete de zahăr, cîteva pachete de ceai, o pereche de pantofi brodaţi, un fular, o bucată de stofă, un balot de pînză şi altele. Obolurile băneşti intrau aproape în întregime în cutia călugărului. Camera era ticsită de lume, cam peste zece vizitatori, dintre cari doi şedeau dincolo de despărţitură, în compartimentul din fund, lingă Semion Iakovlevici ; aceştia erau un bătrînel cărunt, închinător pe Ia locuri sfinte, pelerin din „prostime", şi un călugăr mic de statură şi uscăţiv, aflat în trecere, care şedea cuviincios, cu privirea plecată în pămînt. Toţi ceilalţi vizitatori stăteau în picioare în compartimentul din faţă, dincoace de despărţitul ă. tot mai mult lume de jos, afară de un negustor sosit dinii-o capitală de judeţ, un bărbos îmbrăcat în haine de tradiţionaiâ croială rusească şi care era cunoscut ca un om bogat, o doamnă din familie de nobili scăpătaţi şi un moşier. Cu toţii aşteptau să le pice norocul, neîndrăznind să deschidă gura ei înşişi. Vreo patru oameni stăteau în genunchi, dar cel mai mult atrăgea atenţia moşierul, un om gras de vreo patruzeci şi cinci de ani, care se lăsase în genunchi chiar lîngă despărţitură. în faţă, înaintea tuturor şi cu multă evlavie aştepta privirea binevoitoare sau cuvîntul lui Semion Iakovlevici. Stătea aşa cam de o oră, dar acesta nu-l lua în scamă. Doamnele noastre se îmbulziră chiar lîngă despărţitură, schimbînd şoapte vesele şi glumeţe. Cei aşezaţi în genunchi, ca şi ceilalţi vizitatori fură împinşi deoparte sau lăsaţi în spate, afară de moşier care rămăsese dîrz în faţă ţinîndu-se cu mîinile de despărţitură. Priviri curioase, avide şi vesele se aţintiră asupra Iui 349 I Semion Iakovlevici, deopotrivă cu lornioanele, ochelarii şi chiar binoclurile de teatru ; Leamşin cel puţin se înarmase cu un binoclu. Semion Iakovlevici, calm şi alene, se uită la toţi cu privirea ochişorilor săi mici. —■ Şolticarii, şolticarii, zise el cu o voce de bas, uşor spartă. Toţi cei din grupul nostru rîseră : „Ce însemna această vorbă?" Dar Semion Iakovlevici se afundă în tăcere, termi-nîndu-şi mîncarea de cartofi. In sfîrşit, se şterse cu şerveţelul la gură şi i se servi ceaiul. De obicei nu bea ceaiul singur, ci îl oferea şi vizitatorilor, dar nu oricui, ci indicînd personal pe cel fericit. Dispoziţiile acestea întotdeauna uimeau, prin neprevăzutul lor. Ocolind pe cei bogaţi şi pe demnitari, îl indica pe un ţăran sau o băbuţă uitată de Dumnezeu pe lume ; altădată, ocolind pe cei săraci, ospăta pe vreun negustor gras, bogătan. Chiar şi ceaiul era servit în diferite feluri, unii îl primeau cu zahărul pus în pahar, alţii cu zahărul fărîmat bucăţi lîngă pahar, alţii îl primeau fără zahăr. De data aceasta norocul căzuse pe călugărul aflat în trecere, care căpătă un pahar cu zahărul înăuntru, şi pe bătrînul pelerin care primi ceai fără zahăr. Iar călugărul gras cu cutia mînăstirii nu se ştie de ce fu uitat, deşi pînă atunci i se oferea zilnic cîte un pahar. — Semion Iakovlevici, spuneţi-mi ceva, am vrut atît de mult să vă fac cunoştinţa, gunguri surîzînd şi mijindu-şi ochii acea doamnă planturoasă din trăsura noastră, care făcuse observaţia de adineaori că nu trebuie să alegi distracţia, amuzant să fie. Semion Iakovlevici nici nu se uită la ea. Moşierul care stătea în genunchi oftă adînc şi cu zgomot, de parcă ar fi fost ridicate şi apăsate braţele unor foaie imense. — Cu zahăr în pahar ! indică deodată Semion Iakovlevici, arătînd spre negustorul bogătan ; acesta păşi înainte şi se opri lîngă moşier. — Mai pune-i zahăr ! porunci Semion Iakovlevici, după ce paharul fusese umplut. Încă o porţie ; şi încă una, şi încă una ! Adăugară zahăr şi a treia, şi a patra oară. Negustorul se apucă să bea siropul fără crîcnire. — Doamne ! şopti mulţimea făcîndu-şi cruce. Moşierul răsuflă iarăşi adînc şi zgomotos. — Taică ! Semion Iakovlevici ! se auzi brusc glasul trist, dar atît de ascuţit încît nimeni nu s-ar fi aşteptat să-l aibă 350 doamna cea săracă pe care ai noştri o împinseseră spre perete. De un ceas întreg, dragul meu, aştept binecuvîntarea. Ros-teşte-ţi cuvîntul, lămureşte-mă pe mine, nefericita. — întreab-o, porunci Semion Iakovlevici servitorului cu înfăţişare de paraclisier. Acesta se apropie de despărţitură. — Ai îndeplinit ce ţi-a poruncit data trecută Semion Iakovlevici ? întrebă el pe văduvă, cu glas potolit şi măsurat. — Cum s-*o împlinesc, taică Semion Iakovlevici, cum aş fi putut s-o îndeplinesc, cu nişte oameni ca ei ! se tîngui văduva. Nişte fiare, se plîng împotriva mea la tribunal, ameninţă să facă jalbă la senat ; împotriva mamei care i-a născut !... — Daţi-i !... arătă Semion Iakovlevici spre căpăţîna de zahăr. Băiatul sări, apucă căpăţîna de zahăr şi o duse văduvei. — Of, taică, mare îţi este mila. La ce-mi trebuie atîta zahăr ? începu să strige văduva. — Încă, încă ! o fericea Semion Iakovlevici. I se dădu încă o căpăţîna, „încă, încă", porunci scrîntitul; aduseră o a treia şi o a patra căpăţîna. Văduva era acum înconjurată din toate părţile de căpăţîni de zahăr. Călugărul mînăstiresc suspină : toate acestea ar fi putut nimeri chiar astăzi în cămările mînăstirii, după semnele de adineauri. — Ce să fac cu atîta zahăr, ofta umilită văduva, mi se apleacă, aşa singură cum sînt !... N-o fi vreo prorocire, taică ? — întocmai, o prorocire, zise cineva din mulţime. — Daţi-i şi o pungă ! nu se astîmpără Semion Iakovlevici. Pe masă rămăsese încă o căpăţîna întreagă, dar Semion Iakovlevici indicase punga şi văduvei îi dădură o pungă de zahăr. — Doamne i Doamne ! oftă şi îşi făcu cruce mulţimea. E curată prorocire. — îndulceşte-ţi de-aici înainte inima cu bunătate şi milostenie şi după aceea să vii să te plîngi de copiii tăi, os din osul tău, iată ce pare să însemne acest simbol, zise încet, dar mulţumit de el, călugărul gras, neospătat cu ceai, luînd asu-pra-şi tălmăcirea, fiind cuprins de un acces de amor propriu iritat. — Ce spui, taică, se înfurie brusc văduva, păi, ei m-au dus cu arcanul în foc, cînd s-a aprins la alde Verşinin, mi-au 351 aruncat în aşternut o pisică moarta, sint gata să-mi facă orice rairşăvie... — Alung-o, alung-o ! dădu din mîini Semion Iakovlevici. Servitorul cu înfăţişarea de paraclisier şi băiatul ieşiră dincolo de despărţitură. Cel dinţii o luă pe văduvă de mînă şi aceasta cuminţindu-se porni spre uşă, întoreînd capul spre căpăţînile de zahăr primite în dar, pe care le luă băiatul şi i ie dădu. — Luaţi-i una înapoi, înapoi ! strigă Semion Iakovlevici servitorului cu înfăţişarea de paraclisier. Acesta se repezi după cei plecaţi şi toţi trei servitorii se întoarseră peste scurt timp aducînd înapoi una din căpăţînile dăruite văduvei, care totuşi plecase cu trei căpăţîni, — Semion Iakovlevici, se auzi un glas chiar de lingă uşă. am văzut in vis o pasăre, o cioară, şi-a luat zborul din apă spre foc. Ce înseamnă acest vis ? — Arată a ger, zise Semion Iakovlevici — Semion Iakovlevici. dar de ce nu mi-ai răspuns nimic, mă interesez de dumneata de atîta timp ? ridică iar glasul doamna noastră. — întreabă-l ! arătă deodată spre moşierul lăsat în genunchi şi fără s-o asculte Semion Iakovlevici. Călugărul de la mînăstire. care fusese indicai să întrebe, Se apropie grav de moşier. — Plin ce-ai păcătuit ? Şi n-ai avut poruncă să îndeplineşti ceva ? — Să nu bat. să-mi stăpînesc mîinile, răspunse răguşit moşierul. — Şi ai îndeplinit porunca ? întrebă călugărul. — N-o pot îndeplini, nu pot să mă stăpînesc ! — Alungă-l, alungă-l ! Cu mătura, cu mătura ! îşi vîntură ■mîinile Semion Iakovlevici. Moşierul, fără să mai aştepte executarea pedepsei, sări din loc şi fugi din cameră. — A lăsat o monedă de aur, anunţă călugărul ridicînd de pe podea moneda. — Să i se dea lui ! arătă cu degetul Semion Iakovlevici .spre negustorul bogat. Bogătanul nu îndrăzni să refuze şi o luă. — Aurul la aur trage, nu-l rabdă inima să nu spună pe călugărul de la mînăstire. I ■— Iar ăstuia, ceai cu zahăr în pahar. îl arătă deodată Semion Iakovlevici pe Mavriki Nikolaevici. Servitorul turnă ceaiul şi îl aduse din greşeală filfizonului cu ochelari. — Lunganului, lunganului. îl corectă Semion Iakovlevici. Mavriki Nikolaevici luă paharul, salută discret milităreşte şi începu să bea. Nu ştiu de ce ai noştri se prăpădiră toţi de rîs. — Mavriki Nikolaevici, i se adresă Liza, domnul acela care stătuse în genunchi a plecat, ia-i locul în genunchi. Mavriki Nikolaevici o privi nedumerit. —• Te rog, îmi vei face o mare plăcere. Ascultă, Mavriki Nikolaevici, începu ea deodată să-i vorbească repede, repede, cu stăruinţă aprinsă, îndărătnică, lasă-te în genunchi negreşit, vreau să te văd cum o să stai. Dacă nu te laşi în genunchi, să nu mai vii pe la mine. Vreau, vreau, neapărat !... Nu ştiu ce o fi vrut să spună cu asta ; dar o pretindea eu o stăruinţă neînduplecată, ca într-un acces de isterie. Mavriki Nikolaevici interpretase, după cum vom vedea mai departe, aceste manifestări capricioase ale ei, foarte frecvente în ultima vreme, drept nişte izbucniri de ură oarbă faţă de dînsul, pornite nu din răutate sau mînie, dimpotrivă, ea îl respecta. îl iubea şi îl preţuia, el o ştia, ci dintr-o ură inconştientă, inexplicabilă, pe care ea nu era în stare s-o învingă uneori El dădu ceaşca de ceai unei bătrîne care se afla în spatele lui, deschise portiţa despărţiturii, păşii fără a fi poftit în jumătatea intimă a lui Semion Iakovlevici şi se lăsă în genunchi în văzul tuturor. Cred că a fost prea zguduit în sufletul său simplu şi delicat de această ieşire brutală şi batjocoritoare a Lizei, în văzul întregii societăţi. Şi-o fi închipuit poate că ea se va ruşina de fapta ei. văzîndu-l atit de umilit, prin stăruinţa ei nesăbuită. Bineînţeles, nimeni altul n-ar fi îndrăznit să încerce o îndreptare a unei femei zănatice pe o cale atîi de naivă şi riscantă, afară de dînsul. Stătea în genunchi cu o faţă gravă şi impeiturbabiiă, lung, deşirat, ridicol. Dar ai noştri nu mai rîdeau ; pretenţia aceasta cu totul neaşteptată produse un efect rău. Toate privirile se îndreptară spre Liza. — Mir pe frunte, mir pe frunte, murmură Semion Iakovlevici. Liza păli brusc, strigă, scoţînd un „ah': strident, şi se repezi dincolo de despărţitură şi aci se produse fulgerător o scenă isterică : din toate puterile ea se sili să-l ridice pe Ma•■3 — Dostoievski — Opere voi. 7 353 vriki Nikolaevici din genunchi, trăgîndu-l cu ambele mîini de cot. — Ridică-te, ridică-te ! strigă ea, ca ieşită din minţi. Ridi-că-te îndată, îndată ! Cum ai îndrăznit să te laşi în genunchi !? Mavriki Nikolaevici se ridică în picioare. Ea îl apucă de braţe mai sus de cot şi, strîngîndu-i-le tare, îl privea ţintă în obraz. Ochii ei trădau spaimă. — Şolticarii, şolticarii ! repetă încă o dată Semion Ia-kovlevici. în sfîrşit ea îl scoase pe Mavriki Nikolaevici dincoace de despărţitură. Tot grupul nostru fu cuprins de o teribilă agitaţie. Doamna din trăsura noastră, voind probabil să împrăştie impresia, pentru a treia oară îl întrebă cu glas tare şi strident pe Semion Iakovlevici, schiţînd acelaşi zîmbet cochet : -— Dar bine, Semion Iakovlevici, chiar aşa, n-ai să „rosteşti" nimic la întrebarea mea ? Contam atît de mult pe dumneata. —• Să-mi... în tine ! Să-mi... în tine... zise deodată, întor-cîndu-se spre dînsa, Semion Iakovlevici. Cuvintele fuseseră rostite cu furie şi cu o claritate înspăi-mîntătoare. Doamnele noastre, scoţînd ţipete stridente, dădură buzna afară, iar cavalerii izbucniră într-un hohot de rîs nebun. A.şa luă sfîrşit călătoria noastră la Semion Iakovlevici. Şi totuşi, se zice că se produsese cu acest prilej încă un fapt foarte enigmatic şi, mărturisesc, tocmai din cauza lui am relatat cu atîta amănunţime această călătorie. Se zice că, după ce toată lumea năvăli afară, Liza, susţinută de Mavriki Nikolaevici, se ciocni deodată în înghesuiala de la uşă cu Ni-kolai Vsevolodovici. Trebuie spus că din dimineaţa aceea de duminică şi de la leşinul Lizei, deşi se mai întîlniseră de cîteva ori în societate, nu se apropiaseră unul de celălalt şi nu schimbaseră nici o vorbă. Am văzut bine momentul ciocnirii lor în uşă : mi s-a părut că amîndoi se opresc brusc şi se privesc într-un fel ciudat. S-ar putea totuşi eu să fi văzut prost în mulţime. Ceilalţi asigurau însă într-un glas, şi cu toată seriozitatea, că Liza ridicase repede mîna, cam la nivelul obrazului celuilalt şi că l-ar fi lovit probabil dacă el n-ar fi apucat să se dea puţin la o parte. Poate că nu i-a plăcut expresia feţei lui, sau vreun surîs al lui, mai ales atunci, după acel episod cu Mavriki Nikolaevici. Mărturisesc, eu personal n-am văzut nimic, şi totuşi cei ce pretindeau că au văzut afirmau cu tărie că aşa a fost, deşi după părerea mea acest 354 lucru n-ar fi putut să-l observe chiar toată lumea din cauza zăpăcelii şi îmbulzelii, ci doar cîţiva. De fapt nici n-am dat crezare atunci acestei afirmaţii. Mi-aduc aminte totuşi că la întoarcere Nikolai Vsevolodovici era cam palid. III Aproape în acelaşi timp, mai exact în aceeaşi zi, avu loc în sfîrşit şi întîlnirea dintre Stepan Trofimovici şi Varvara Petrovna, pe care aceasta de mult o proiectase şi o anunţase fostului său mare prieten, dar nu se ştie de ce o amînase mereu, întîlnirea avu loc la Skvoreşniki, Varvara Petrovna sosi în conacul ei încărcată de griji : în ajun se luase hotărîrea definitivă ca festivitatea proiectată să aibă loc la soţia mareşalului nobilimii. Dar Varvara Petrovna îşi făcu imediat socoteala, cu mintea ei ageră, că după festivitate nimic n-o va împiedica să ofere o chermeză specială la Skvoreşniki, convo-cînd tot oraşul. Astfel toată lumea ar fi avut ocazia să se convingă concret a cui casă este mai frumoasă şi cine ştie mai bine să primească şi să dea un bal cu mai mult gust. în general era de nerecunoscut. Părea că renăscuse transformîn-du-se din inaccesibila de altădată, „venerabilă doamnă din lumea mare" (expresia aparţine lui Stepan Trofimovici), într-o femeie de lume dintre cele mai obişnuite şi capricioase. Deşi nu era exclus ca totul să nu fie decît o simplă aparenţă. Sosind în conacul pustiu, ea trecu prin toate camerele însoţită de bătrîna şi credincioasa ei slugă Aiexei Egorovici şi de Fomuşka, un om umblat şi trecut prin multe, mare specialist în materie de ornamentare şi decor. Se angaja o consfătuire amplă în privinţa celor ce erau de făcut : ce anume mobilier urma să fie adus din casa de la oraş ; ce obiecte, ce tablouri, cum să fie aranjate ; cum să folosească florile din seră ca şi sera însăşi ; unde să fie puse draperii noi, unde să fie instalat bufetul, numai unul, sau chiar două ? şi aşa mai departe. Ei bine, în toiul acestor preocupări însufleţite, îi veni deodată în cap să-şi trimită trăsura ca să-l aducă pe Stepan Trofimovici. Acesta fusese de mult anunţat şi pregătit, zilnic aşteptîn-du-se la o asemenea invitaţie fără veste. Aşezîndu-se în cu23* 355 peu, el îşi făcu semnul crucii ; se hotăra soarta lui. îşi găsi prietena în salonul cel mare, pe un divan micuţ aşezat în nişă, în faia unei măsuţe de marmoră, cu hîrtie şi creion în mînă ; Fomuşka măsura cu arşinul înălţimea balconului pentru cor şi a ferestrelor, iar Varvara Petrovna nota personal cifrele, făcînd însemnări marginale. Fără a-şi părăsi ocupaţia, ea dădu din cap înspre Stepan Trofimovici şi, cînd acesta bîigui nu ştiu ce salut, îi întinse repede mîna arătîndu-i fără să-l privească locul de lîngă dînsa. — Am stat şi am aşteptat vreo cinci minute, „cu inima strînsă", îmi povesti el mai tirziu. Am văzut cu totul altă femeie decît aceea pe care o cunoscusem timp de douăzeci de ani. Convingerea absolută, în privinţa sfîrşitului inevitabil, mi-a dat nişte forţe care au uimit-o chiar şi pe dînsa. Iii jur că ea a rămas surprinsă de stoicismul meu din această ultimă oră. Varvara Petrovna lăsă deodată creionul pe măsuţă şi se întoarse cu o mişcare bruscă către Stepan Trofimovici. — Stepan Trofimovici, trebuie să stăm puţin de vorbă. Sînt convinsă că ţi-ai pregătit o sumedenie de fraze frumoase şi tot felul de expresii patetice, dar e mai bine să păşim direct la obiectul discuţiei noastre, nu-i aşa ? El tresări scuturat de un fior rece. Prea se arăta grăbită să-şi impună tonul, la ce se mai putea el aştepta în cursul conversaţiei ? — Aşteaptă, taci, lasă-mă să-ţi spun tot ce am de spus eu. şi după aceea vei vorbi dumneata, deşi nu ştiu, zău, ce ai mai putea să-mi obiectezi, continuă ca pe acelaşi ton precipitat. O mie două sute de ruble cu titlu de pensie viageră consider a mea datorie sfîntă să ţi-o prestez pînă la sfîrşitul vieţii ; adică de ce să-i zicem neapărat datorie sfîntă, pur şi simplu o înţelegere între noi, ar fi o formulare mult mai conform cu realitatea, nu-i aşa ? Dacă vrei o consemnăm şi într-un act formal. Pentru cazul morţii mele am lăsat dispoziţii speciale. Afară de aceasta, eu îţi asigur dumitale de aci încolo locuinţă, serviciul şi întreţinerea completă. Dacă transformăm toate acestea în bani, vor reprezenta suma de o mie cinci sute ruble, nu-i aşa ? Mai adaug pentru cazuri neprevăzute trei sute ruble, în total fac trei mii. îţi va fi de ajuns pe un an ? Mi se pare că nu e puţin ? în cazuri cu totul excepţionale voi veni şi cu alte sume. Aşadar, primeşte banii, dă drumul la oamenii mei şi rînduieşte-ţi viaţa după pofta inimii, unde vrei, Ia 336 Petersburg, la Moscova, în străinătate sau chiar aici. numai nu la mine. E bine ? — Nu demult tot atît de hotărît şi tot atît de rapid mi se transmisese prin aceeaşi gură o altă propunere, zise rar şi cu o claritate tristă Stepan Trofimovici. M-am resemnat şi... am jucat cazaciocul ca să fac pe placul dumitale. Oui, la compa-raison peut etre permise, C'etait comme un petit cosak du Don, qui sautait sur sa propre tombe * Acum... ■— Opreşte-te, Stepan Trofimovici. Eşti formidabil de vorbăreţ. N-ai jucat, ci mi te-ai înfăţişat punîndu-ţi cravată nouă, cămaşă nouă, înmănuşat, pomădat şi parfumat. Te asigur, erai chiar foarte dispus să te căsătoreşti ; se vedea cît colo după faţa dumitale şi, crede-mă, departe de a te prinde, expresia chipului dumitale nu era de loc plăcută la vedere. Dacă nu ţi-am spus-o chiar atunci, a fost numai şi numai din delicateţe. Căci dumneata doreai, doreai să te căsătoreşti cu toate josniciile pe care le proferai în scrisorile dumitale intime în privinţa mea şi a logodnicei dumitale. Acum totul s-a schimbat. Şi ce rost are să pozezi în nu ştiu ce cosak du Don deasupra unui mormînt al dumitale închipuit ? Nu înţeleg de loc comparaţia. Dimpotrivă, n-ai de ce să mori, ci trebuie să trăieşti, trăieşte cît mai mult, şi eu voi fi mulţumită. — într-un azil ? — în azil ? Nimeni nu se duce într-un azil avînd un venit de trei mii de ruble. Ah, da, îmi amintesc, zîmbi ea : într-adevăr, Piotr Stepanovici a pomenit o dată în glumă despre azil. Dar gîndeşte-te că este un azil într-adevăr cu totul aparte, la care merită să reflectezi. O instituţie specială pentru persoane foarte onorabile, e internat acolo un colonel, acum solicită să fie internat şi un general. Dacă vei intra cu banii de care dispui, vei găsi acolo fără îndoială şi linişte, şi mulţumire, şi personal de serviciu. îţi vei dedica timpul ştiinţei şi oricînd vei putea să faci o partidă de preferans... — Passons. — Passons ? repetă contrariată Varvara Petrovna. în cazul acesta, sîntem înţeleşi ; dumneata ai luat cunoştinţă, şi de azi înainte ducem o viaţă separată. * O asemenea comparaţie e admisibilă. Ca un pui de cazac de la Don care juca pe propriul său mormînt. (Fr.) 357 — Şi atîta tot ? E tot ce a mai rămas din cei douăzeci de ani ? Ultimul rămas bun ? — îţi plac grozav exclamaţiile patetice, Stepan Trofimo-vici. Astăzi nu mai sînt la modă. Ei vorbesc brutal, dar simplu. Ţi-au intrat în cap aceşti douăzeci de ani! Douăzeci de ani de harţă orgolioasă reciprocă, şi altceva nimic. Fiecare dintre scrisorile dumitale adresate mie n-au fost scrise pentru mine, ci pentru posteritate. Eşti un stilist, nu un prieten, iar prietenia la dumneata nu era decît un cuvînt frumos, care în cazul nostru nu se reducea în fond decît la plăcerea reciprocă de a deşerta hîrdăul de lături... — Doamne, cîte cuvinte ce nu-ţi aparţin ! Lecţii prinse şi învăţate din zbor ! Şi pe dumneata te-au îmbrăcat în uniforma lor ! Şi dumneata eşti radioasă, şi dumneata stai în soare ; chere, chere, pentru ce blid de linte ţi-ai vîndut libertatea dumitale ! — Nu sînt un papagal, ca să repet cuvintele altora, se aprinse Varvara Petrovna. Fii sigur că am destule lucruri acumulate în inimă, de atîta timp, ca să găsesc cuvintele care-mi convin. Ce ai făcut pentru mine în aceşti douăzeci de ani ? Mi-ai refuzat pînă şi cărţile, pe care ţi le procuram prin abonamente şi care, dacă nu treceau pe la legătorie, ar fi rămas netăiate. Ce mi-ai dat să citesc, cînd team rugat să mă îndrumi în primii ani ? Pe Capefîgue şi mereu pe Cape-figue. Erai gelos pînă şi pe năzuinţa mea de a mă cultiva şi-ţi luai măsurile respective. Şi cînd mă gîndesc că, de fapt, toată lumea rîde de dumneata. Mărturisesc, întotdeauna te-am considerat un simplu critic ; eşti un critic literar şi nimic mai mult. Cînd am plecat la Petersburg ţi-am explicat pe drum că aş vrea să editez o revistă şi să-mi consacru ei toată viaţa ; nu s-a ivit în inima dumitale alt imbold decît să schiţezi un zîmbet ironic şi să mă priveşti de sus, cu un aer de trufie arogantă. — Dar n-a fost aşa, n-a fost aşa... Ne temeam doar de persecuţii pe atunci... — Ba, aşa a fost; iar la Petersburg n-aveai de ce să-ţi fie frică de persecuţii. îţi aduci aminte cum mai tîrziu, în februarie, cînd s-a răspîndit vestea despre revistă, ai venit la mine în fuga mare, speriat la culme, cerîndu-mi să-ţi dau imediat o dovadă, în formă de scrisoare, că dumneata nu ai nici un amestec în revista proiectată şi că tineretul vine la mine şi nu la dumneata, iar dumneata nu eşti decît preceptorul casei, 358 care locuieşte în casa mea numai pentru că nu i s-a achitat salariul, n-a fost aşa ? îţi aduci aminte de asta ? Te-ai distins mereu în acest sens toată viaţa dumitale, Stepan Trofimovici. — N-a fost decît o clipă de timorare, un moment petrecut între patru ochi, strigă el disperat; dar e posibil aşa ceva, e posibil ca o ruptură definitivă să fie provocată de nişte impresii atît de mărunte ? E posibil oare ca nimic mai mult să nu fi rămas mai trainic între noi după atîţia ani ? — Eşti foarte calculat ; mereu ai vrea să fie aşa ca tot eu să-ţi rămîn datoare. Cînd te-ai întors din străinătate mă priveai de sus şi nu mă lăsai să spun nici un cuvînt, iar cînd am plecat eu acolo şi întorcîndu-mă am deschis vorba despre impresia produsă asupra-mi de Madona Sixtină, n-ai vrut să mă asculţi şi ai arborat un zîmbet dispreţuitor examinîndu-ţi cravata, ca şi cum n-aş fi fost în stare să am aceleaşi sentimente ca şi dumneata. —■ Dar nu este aşa, probabil că n-a fost aşa... J'ai oublie *. — Ba aşa a fost; de altfel, nici nu era cazul să te lauzi atîta în faţa mea pentru că toate nu erau decît nişte prostii şi născociri de ale dumitale. Astăzi nimeni, dar nimeni nu se mai entuziasmează de Madona şi nu-şi pierde timpul cu aşa ceva, afară de bătrînii închistaţi. E un lucru dovedit. — Chiar şi dovedit ? — Nu este de nici un folos. Cana aceasta este folositoare, pentru că se poate turna apă în ea ; creionul acesta e folositor pentru că poţi scrie cu el; pe cînd aici ce vezi : un chip de femeie şi încă inferior atîtor chipuri văzute în natură, încearcă să pictezi un măr "'5 şi pune alături de el un măr adevărat, pe care îl vei lua ? N-ai să greşeşti, desigur. Iată la ce se reduc toate teoriile dumitale acum, de îndată ce au fost luminate de cea dinţii rază a unei cercetări libere, -— Aşa, aşa. — Zîmbeşti ironic. Dar ce-mi spuneai, de pildă, despre milostenie ? Cînd de fapt, bucuria actului de milostenie este o bucurie orgolioasă, vanitoasă şi imorală, plăcerea omului care dispune de avuţie, voluptatea puterii şi comparaţiei între importanţa sa şi lipsa de oiice importanţă a unui cerşetor. Pomana îl perverteşte şi pe cel care o dă şi pe cel care o ia şi afară de aceasta nu-şi atinge scopul, pentru că nu face decît * Am uitat. (Fr.) sa accentueze mizeria. Leneşii care nu vor să lucreze se îmbulzesc in jurul celor care dau de pomană, ca jucătorii în jurul meselor de joc în speranţa să cîştige. In realitate sumele mizere care le sînt aruncate nu sînt suficiente nici a suta parte. Cît ai dat în felul acesta în viaţa dumitale ? Vreo opt grivne, nu mai mult, adu-ţi aminte. încearcă să-ţi aminteşti, cînd ai dat pentru ultima oară ; acum doi ani, sau poate acum patru ani. Vorbăria şi strigătele dumitale împiedică pe alţii să lucreze. Pomana trebuie interzisă prin lege chiar şi în societatea noastră de astăzi. Noua orînduire nu va cunoaşte săraci. — Vai, ce torent de cuvinte împrumutate ! Aşadar, a ajuns treaba şi pînă la o nouă orînduire ? Sărmana, să te ajute Dumnezeu ! ■— Da, aşa este, a ajuns, Stepan Trofimovici ; mi-ai ascuns cu grijă orice idee nouă, acum cunoscute tuturor, şi ai făcut-o numai din gelozie, ca să mă domini. Astăzi, pînă şi această Iulia e cu o sută de verste înaintea mea. Dar acum mi s-au deschis şi mie ochii. Te-am apărat, Stepan Trofimovici, cît am putut ; pe dumneata te învinuieşte toată lumea. — Destul, dădu el să se ridice din fotoliu, destul ! Şi ce ar trebui să-ţi mai urez altceva decît să te căieşti ? — Aşază-te pentru un minut, Stepan Trofimovici, aş avea ceva să te mai întreb. Ţi s-a transmis invitaţia să citeşti ceva îa matineul literar ; prin mine s-a aranjat. Spune-mi, ce anume ai de gînd să citeşti ? — Păi, tocmai despre această regină a reginelor, despre acest ideal al omenirii, despre Madona Sixtină care nu valorează, după părerea dumitale, nici cît un pahar sau un creion. — Cum adică, nu ai de gînd să tratezi un subiect din istorie ? se miră necăjită Varvara Petrovna. Dar nu te va asculta nimeni. Ţi-a intrat în cap această Madonă ! Ce rost are, dacă toată lumea va dormi ? Fii sigur, Stepan Trofimovici, că nu-ţi vorbesc decît în interesul dumitale. Altceva este dacă vii cu o istorioară scurtă, dar amuzantă; cu subiect luat din viaţa vreunei curţi medievale, să zicem, din istoria Spaniei, sau, şi mai bine, un fapt cu caracter anecdotic, presărat cu tot felul de reflecţii spirituale, cum ştii să le faci dumneata. Au existat în această ţară curţi somptuoase, cu femei impresionante, cu otrăviri, Karmazinov zice că va părea ciu360 dat, dacă tocmai din istoria Spaniei fiind subiectul, să nu iasă ceva amuzant. — Aşa va să zică, Karmazinov, acest nerod, complet epuizat, îmi alege el tema ? — Karmazinov are o inteligenţă aproape de om de stat ! Eşti prea îndrăzneţ vorbind astfel, Stepan Trofimovici. —■ Karmazinov al dumitale este o muiere îmbătrînită şi înrăită, care nu mai este capabil să scrie ! Chete, chere, ce puţin timp le-a trebuit ca să te laşi înrobită de ei, o Doamne ' — Eu nici acum nu-l pot suferi pentru aerul lui de importanţă, dar trebuie să-i recunosc inteligenţa. Repet, te-am apărat din răsputeri, pe cît mi-a fost posibil. Şi ce rost are să te expui riscului de a fi ridicol şi plictisitor ? De ce, adică, să nu apari pe estradă cu un zîmbet venerabil, ca un reprezentant demn al secolului trecut, povestind două-trei anecdote cu acea elegafiţă spirituală care te caracterizează, aşa cum te pricepi uneori să povesteşti. Să zicem că eşti un om bătrîn, să zicem că aparţii unor timpuri trecute, să zicem, în sfîrşit, că ai rămas în urma lor ; dar o vei recunoaşte chiar dumneata cu zîmbetul pe buze în introducere, şi toată lumea îşi va da seama că eşti un vestigiu simpatic, bun, spiritual... într-un cuvînt, un om de altădată, dar suficient de perspicace ca să-şi dea seama de toată enormitatea unor concepţii pe care le-a urmat pînă acum. Fă-mi această plăcere, te rog. — Chere, ajunge ! Nu mă ruga, pentru că nu pot s-o fac. Voi prezenta o expunere despre Madona, dar voi stîrni o furtună care sau îi va strivi pe toţi, sau mă va prăbuşi pe mine ! — Presupun că numai pe dumneata, Stepan Trofimovici. — Acesta îmi este destinul. Voi povesti despre acel sclav nemernic, despre acel slugoi pervers şi puturos, care primul se va urca pe scară cu foarfecă în mînă şi va sfîşia chipul dumnezeesc al măreţului ideal, în numele egalităţii, invidiei şi... digesiiei. Să răsune blestemul meu, şi pe urmă, pe urmă... — Direct la ospiciu ? —■ Se poate. în orice caz insă, fie că voi fi învins, fie ca voi ieşi învingător, în aceeaşi seară îmi iau pe umăr traista. traista mea de cerşetor, las puţinele lucruşoare pe care le am, toate cadourile dumitale, toate subvenţiile şi făgăduielile de binefaceri viitoare şi voi pleca pe jos ca să-mi închei viaţa ca 3C1 preceptor la vreun negustoraş, ori să mor undeva de foame sub un gard. Am zis. Alea jacta est! * '■' El dădu din nou să se ridice. — Eram sigură, se ridică Varvara Petrovna cu ochii scîn-teind, eram sigură de ani de zile că nu trăieşti decît cu gîndul ca spre sfîrşit să-mi acoperi casa şi pe mine de ruşine prin cine ştie ce calomnii. Ce înseamnă cuvintele dumitale că te vei duce ca preceptor la un negustoraş, ori vei muri sub gard ? Nimic altceva decît răutate şi calomnie ! i — întotdeauna m-ai dispreţuit; dar eu voi termina ca un cavaler, credincios doamnei sale, pentru că părerea dumitale mi-a fost totdeauna mai scumpă decît orice. începînd din clipa aceasta nu primesc nimic, ci te respect dezinteresat. — Ce stupizenie ! ' — Nu mi-ai purtat niciodată măcar un pic de respect. Se prea poate să fi avut o mulţime de slăbiciuni. Da, ţi-am mîncat pîinea ; folosesc acum limbajul nihiliştilor; dar aceasta niciodată n-a constituit principiul suprem al actelor mele. S-au întîmplat nu ştiu cum, de la sine... Am crezut întotdeauna că între noi va exista şi va dăinui ceva ce depăşeşte actul îngurgitării, şi niciodată, niciodată n-am fost un ticălos ! Aşadar, la drum, ca să mai dreg ce se poate drege ! La un drum întîrziat, afară e toamnă, ogoarele sînt învăluite în ceaţă rece, o brumă moşnegească acoperă viitorul meu drum, iar vuietul vîntului îmi aminteşte de mormîntul ce mă aşteaptă curînd... La drum, aşadar, la drum, la un drum nou : Pătruns de o dragoste curată,56 Credincios unui vis ademenitor... O, adio, visurile mele ! Douăzeci de ani ! Alea jacta est. Faţa lui fu brusc scăldată în lacrimi. El îşi luă pălăria. : — Nu înţeleg latina, proferă Varvara Petrovna ferindu-se ţeapănă de emoţia care o stăpînea. Cine ştie, poate că îi venea şi ei să plîngă, dar indignarea şi capriciul învinseră şi de data aceasta. — Dar ştiu un singur lucru, că toate acestea nu' sînt decît nişte mofturi. Niciodată n-ai fost în stare săţi aduci la îndeplinire ameninţările pline de egoism. Nu vei pleca nicăieri, la nici un negustor, ci vei isprăvi prin a rămîne senin pe * Zarurile sînt aruncate. (Lat.) 362 braţele mele, încasînd subvenţia şi adunîndu-ţi fiecare marţea amicii dumitale imposibili. Adio, Stepan Trofimovici. — Alea jacta est! o salută el cu o plecăciune adîncâ şi se întoarse acasă abia tîrîndu-şi picioarele, mai mult mort decît viu. Capitolul al şaselea PIOTR STEPANOVICI SE DĂ PESTE CAP ,': ■ Ziua serbării fusese fixată definitiv, iar von Lembke devenea tot mai trist şi mai îngîndurat. Era plin de presentimente ciudate, sinistre şi asta o neliniştea mult pe Iulia Mihailovna. E drept că nici prin gubernie lucrurile nu prea mergeau bine. Cumsecadele nostru fost guvernator lăsase administraţia cam în dezordine. Se iviseră semnele unei epidemii de holeră ; pe alocuri dăduse molima în vite ; vara întreagă prin oraşe şi sate bîntuiră incendii, iar în popor se înrădăcina tot mai mult credinţa că focul era pus de cineva şi se auzeau murmure prosteşti. Jaful luase proporţii mari. Dar toate acestea n-ar fi fost desigur lucruri prea grave, dacă nu s-ar fi adăugat şi alte motive de nelinişte pentru Andrei Antonovici, care se simţise atît de fericit pînă atunci. O surprindea pe Iulia Mihailovna mai ales faptul că, pe zi ce trecea, el devenea tot mai taciturn şi, lucru ciudat, mai ascuns. Şi ce ar fi avut, mă rog, de ascuns ? E adevărat, rareori o contrazicea şi în bună parte i se supunea cu totul. La insistenţa ei au fost luate, de pildă, două sau trei măsuri foarte riscante şi aproape ilegale în scopul întăririi autorităţii guvernatorului. Au fost îngăduite şi cîteva favoruri inadmisibile, cu acelaşi scop ; astfel, indivizi care meritau să fie judecaţi şi trimişi în Siberia, numai şi numai la intervenţia ei fură prezentaţi spre decorare. Unele plîngeri şi interpelări sistematice erau lăsate fără răspuns. Toate acestea se aflară mai tîrziu. Lembke nu numai că semna orice, dar nici nu punea în discuţie măsura participării soţiei sale în eiQctuarea 363 propriilor lui îndatoriri. In schimb îl apuca din cînd în cînd duhul împotrivirii la nişte „adevărate fleacuri"' uimind-o pe lulia Mihailovna. Desigur, pentru zilele de ascultare simţea omul nevoia să se recompenseze prin cîteva clipe de revoltă. Din nefericire, lulia Mihailovna, cu toată perspicacitatea ei. nu ştiu să înţeleagă acest rafinament la un om delicat din lire ! Vai, era preocupată prea mult de altele ca să-şi dea seama de asta şi de aceea se ajunsese la atîtea încurcături. Nu stă în puterile mele şi nici nu voi şti să povestesc unele lucruri. După cum nici nu este de competenţa mea să discut unele greşeli cu caracter administrativ. De altfel, tot aspectul acesta administrativ îl las deoparte, înlăturîndu-l de plano. Apucîndu-mă să scriu această cronică îmi propusesem alte scopuri. Afară de aceasta, multe lucruri vor ieşi la iveală abia după ancheta care în prezent este încă în curs în gubernia noastră, îneît se cuvine să mai aşteptăm puţin. Cîteva lămuriri totuşi mi se par necesare. Dar să ne reîntoarcem la lulia Mihailovna. Biata femeie, îmi pare sincer rău de ea, ar fi reuşit să obţină tot ce-şi dorise 5i o pasiona atîta (glorie şi altele) fără acele acţiuni forţate şi excentrice pe care şi le propusese să le întreprindă chiar din capul locului. Fie din cauza unei înclinaţii excesiv de romantice, fie din cauza neizbînzilor şi decepţiilor îndelungate din prima ei tinereţe, ea se simţi brusc, o dată cu această schimbare a sorţii, într-un fel purtătoarea unei meniri aparte, aproape unsă cu har, „deasupra capului căreia se aprinsese o limbă de foc", şi tocmai în această limbă de foc zăcea adevărata nenorocire ; oricum, nu era un conciu pe care îl putea îmbrăca orice cap de femeie. E un adevăr însă de care nu poţi să convingi o femeie ; dimpotrivă, cîntîndu-i în strună, izbuteşti întotdeauna, ceea ce se şi întîmplă în realitate, cei din jurul ei profitînd din plin. Şi dintr-o dată biata femeie se pomeni punct convergent şi jucăria celor mai diverse influenţe, deplin convinsă totodată că este foarte originală. Mulţi profitori îşi încălziră în preajma ei mîinile, manevrînd cu abilitate naivitatea ei, în timpul scurt cît îi fu dat să conducă destinele guberniei. Şi ce harababură rezultă din această pretinsă independenţă şi originalitate ! li plăcea şi proprietatea latifundiară, şi elementul .aristocratic, şi întărirea autorităţii guvernatorului, şi elementul democratic, şi noile instituţii, şi ordinea, şi tendinţele liber-cugetătoare, şi 364 ideile socialiste, şi ţinuta riguroasă a salonului aristocratic, ţi atitudinea vulgar-degajată, aproape de cafenea, a tineretului din anturajul ei. Visa să aducă fericirea şi să împace ceea ce era de neîmpăcat, sau mai exact, să unească pe toţi şi totul în adorarea propriei ei personalităţi. Avea şi cîţiva favoriţi : Piotr Stepanovici, de pildă, care acţiona, între altele, printr-o linguşire brutală, îi plăcea foarte mult. De altfel, ţinea la eî şi dintr-o altă cauză, năstruşnică de tot, şi care o caracteriza cel mai bine pe biata femeie : nutrea mereu speranţa că acesta-i va divuiga un mare complot contra statului ! Oricît de greu ar fi să ne închipuim o asemenea speranţă naivă, acesta era adevărul. I se părea, nu se ştie de ce, că în gubernie se ascund negreşit firele unui complot antistatal. Piotr Stepanovici, prin tăcerile lui în unele cazuri şi aluziile în altele, contribuise mult Ia întărirea acestei idei. îşi vîrîse femeia în cap că el întreţine legături cu toate elementele revoluţionare din Rusia, şi că îi este devotat ei în acelaşi timp pînă la adorare. Descoperirea complotului, recunoştinţa Petersburgului, perspectivele unei cariere strălucite în viitor, exercitarea unei influenţe binefecătoare „prin blîndeţe şi atenţie" asupra tineretului, pentru a-l reţine de pe marginea prăpăstiei, toate acestea se împăcau perfect în capul ei fantezist. îl salvase doar, îl subjugase pe Piotr Stepanovici (nu se ştie de ce era ferm convinsă de acest lucru), tot astfel va şti să-i salveze şi pe alţii. Nimeni, nimeni dintre ei nu va trebui să piară, îi va salva pe toţi ; îi va categorisi ; va raporta în acest sens ; va proceda astfel în scopul justiţiei supreme, şi nu este exclus ca istoria şi întreaga mişcare liberală rusă să-i binecuvînteze numele ; dar şi complotul va fi descoperit. Toate avantajele dintr-o dată. Şi totuşi era necesar ca pentru ziua festivităţii chipul lui Andrei Antonovici să se lumineze. Trebuia neapărat să fie înveselit şi liniştit. în acest scop îl trimise la el pe Piotr Stepanovici, sperînd că acesta va izbuti să-l scoată din starea depresivă în care se afla printr-un procedeu oarecare, numai lui cunoscut. Poate chiar prin nişte informaţii, ca să zicem aşa, transmise din prima sursă. Era deplin încredinţată de priceperea acestuia. Piotr Stepanovici de mult nu mai intrase în cabinetul domnului von Lembke. Pătrunse vijelios la el, tocmai într-un moment cînd pacientul se afla într-o dispoziţie din cale afară de proastă. 365 II Intervenise o complicaţie pe care domnul von Lembke nu izbutea nicicum s-o dezlege. într-unui din judeţe (chiar în judeţul în care chefuise nu demult Piotr Stepanovici) un căpitan făcuse o admonestare verbală subalternului său. Faptul se petrecuse în faţa întregii companii. Subalternul era un ofiţer tînăr, în gradul de sublocotenent, recent sosit din Petersburg, totdeauna foarte tăcut şi posomorit, cu un aer impunător, deşi mic de statură, gras şi rubicond. Neputînd suporta admonestarea, el se repezi brusc asupra comandantului său cu un ţipăt surprinzător de ascuţit, care uimi toată compania şi, aplecîndu-şi într-un mod ciudat capul, îl lovi cu toată puterea şi-l muşcă de umăr ; cu greu putură să-l tragă deoparte. Nu încăpea îndoială că omul înnebunise ; în orice caz se constată că în ultimul timp dăduse numeroase semne de comportare mai mult decît ciudată. Astfel, aruncase din locuinţa sa două icoane care aparţineau gazdei, iar una din ele o sfărîmase cu toporul ; iar în camera sa expusese pe nişte suporturi în chip de trei pupitre scrieri de Vogt, Moleschott şi Biichner, aprinzînd regulat în faţa fiecărui pupitru luminări de ceară bisericeşti. După numărul de cărţi găsite la el se putea conchide că era un om foarte cult. Dacă ar fi avut cincizeci de mii de franci, probabil că ar fi plecat pe insulele Marchize, ca acel „cadet" despre care aminteşte cu atîta haz d. Herzen :>1 într-una din operele sale. Cînd fu ridicat, în buzunarele sale şi în locuinţă se găsiră pachete de proclamaţii incendiare. Proclamaţiile ca atare erau cu totul lipsite de importanţă şi, după părerea mea, n-ar fi putut cauza cine ştie ce bătaie de cap. Am văzut atîtea în viaţa noastră. De altfel nici nu prezentau vreo noutate : exemplare identice, după cum s-a constatat mai pe urmă, fuseseră împrăştiate în gubernia H., iar Liputin, care făcuse un drum cu vreo lună şi jumătate înainte în acel judeţ şi în gubernia învecinată, asigura că pe atunci încă văzuse acolo asemenea foi. Ceea ce îl uimise pe Andrei Antonovici era însă faptul că directorul fabricii Şpi-gulin, exact în acelaşi timp, depusese la poliţie două sau trei pachete de manifeste identice cu ale sublocotenentului, aruncate noaptea prin fabrică. Nici nu fuseseră încă desfăcute şi nimeni dintre muncitori nu apucase să citească măcar unul. Fap366 tul părea de o naivitate prostească evidentă, dar Andrei Antonovici căzu pe gînduri. Chestiunea i se înfăţişa într-un aspect extrem de complicat şi neplăcut. Tocmai în această fabrică se iscase acea „istorie'"38 despre care s-a vorbit atît de mult, făcîndu-se caz mare la noi şi care fusese relatată cu lux de amănunte în diferite versiuni de gazetele din capitală. Cu vreo trei săptămîni în urmă se îmbolnăvise şi decedase acolo unul dintre muncitori, atins de holera asiatică ; după el se îmbolnăviră şi alţi cîţiva. Tot oraşul fu cuprins de spaimă, întrucît primejdia răspîndirii molimei venea dintr-o gubernie învecinată. Notez că la noi fuseseră luate din timp măsuri sanitare preventive, în limita posibilităţilor destul de satisfăcătoare, pentru a bara drumul acestei musafire nepoftite. Fabrica Şpigulin însă, proprietatea unor milionari şi oameni cu întinse relaţii, fusese nu ştiu cum omisă. Şi deodată toată lumea începu să ţipe într-un glas că tocmai acolo se ascunde un focar de infecţie, că în fabrică şi îndeosebi în locuinţele muncitorilor domneşte atîta necurăţenie, încît chiar dacă nu s-ar fi încuibat holera, venind din altă parte, ea tot ar fi trebuit să apară acolo. Bineînţeles, fură luate toate măsurile şi Andrei Antonovici insistă în modul cel mai energic ca ele să fie imediat puse în aplicare. Fabrica fu curăţită şi dezinfectată în trei săptămîni, dar proprietarii, nu se ştie de ce, o închiseră. Unul dintre fraţii Şpigulin locuia permanent la Petersburg, iar celălalt, după ordinul de revizuire sanitară, plecase la Moscova. Directorul începu concedierea muncitorilor şi, după cum s-a constatat ulterior, făcuse abuzuri cu acest prilej, înşelîndu-i. Muncitorii începură să murmure, pretinzînd o socoteală dreaptă ; din prostie începură să bată pragurile poliţiei, deşi fără prea multă gălăgie şi fără multă turburare. Ei bine, tocmai în acest moment Andrei Antonovici primi teancurile de proclamaţii trimise de director. Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet fără să fie anunţat, ca un prieten bun şi om al casei, ba şi cu o însărcinare de îndeplinit din partea Iuliei Mihailovna. Văzîndu-l, von Lembke îşi încruntă sprîncenele şi se opri cu un aer ursuz lingă biroul său. Pînă atunci se plimbase prin cabinet discu-tînd între patru ochi cu şeful cancelariei sale Blum, un neamţ foarte posac şi greoi pe care-l adusese cu el din Petersburg, cu toată împotrivirea energică a Iuliei Mihailovna. Funcţionarul, văzîndu-l pe Piotr Stepanovici, se trase spre uşă, dar "Î67 nu ieşi. Piotv Stepanovici avu chiar impresia că acesta schimbă o privire plină de înţeles cu şeful său. — în sfîrşit, v-am surprins, căpetenie ascunsă a guberniei, strigă rîzînd Piotr Stepanovici şi acoperi cu palma manifestul de pe masă, piesa aceasta e menită probabil să vă îmbogăţească colecţia, nu-i aşa ? Andrei Antonovici se aprinse la faţă. Un tremur convulsiv îi strîmbă faţa. — încetează, încetează imediat ! strigă el tresărind de mînie. îţi interzic... domnule... — Dar ce este ? Am impresia că sînteţi supărat ? — Dă-mi voie să-ţi spun, domnul meu, că de azi înainte nu sînt de loc dispus să-ţi mai suport apucăturile acestea sans facon * şi te rog să nu uiţi... — Ei drăcie, văd că vorbiţi serios ! — Taci, taci odată, bătu din picior von Lembke, şi să nu îndrăzneşti... Dumnezeu ştie pînă unde s-ar fi ajuns. Căci se strecurase la mijloc o împrejurare total necunoscută nici lui Piotr Stepanovici, nici Iuliei Mihailovna însăşi. Bietul Andrei Antonovici ajunsese într-un asemenea hal de zăpăceală, încît în ultimele zile începuse să fie gelos pe Piotr Stepanovici în legătură cu soţia sa. Rămînînd singur, mai ales noaptea, el trăia momente de frămîntare penibilă. — Şi eu care credeam că după ce un om, două zile la rînd, îţi citeşte pînă peste miezul nopţii romanul său, cerîn-du-ţi părerea, asemenea convenţii strict protocolare nu-şi mai au rostul... lulia Mihailovna mă primeşte în termeni foarte amicali; nici nu ştiu ce să mai cred, zise Piotr Stepanovici cu un aer nu tocmai lipsit de demnitate. Şi fiindcă veni vorba, poftim, aveţi aici şi romanul dumneavoastră, depuse el pe birou un caiet voluminos făcut sul şi înfăşurat într-o coala de hîrtie albastră. Lembke se făcu roşu la faţă şi dădu semne de ezitare. — Şi unde l-ai găsit ? întrebă el nehotărît, cuprins do o bucurie năvalnică pe care nu putea s-o reţină, dar pe care ar fi vrut totuşi să şi-o stăpînească. — închipuiti-vă, aşa cum era făcut sul, se rostogolise în spatele comodei. Probabil că intrînd în odaie l-am aruncat * Nepoliticoase. (F>.\) 363 •*>>* nu prea îndemînatec şi abia acum trei zile a fost găsit, cu prilejul curăţeniei; mare bătaie de cap mi-aţi dat ! Lembke îşi plecă sever privirea în jos. -— Două nopţi la rînd n-am dormit din pricina dumneavoastră. Acum trei zile a fost găsit şi a trebuit să citesc nopţile, neavînd timp ziua. Ei bine, nu mă satisface : ideea nu-mi convine. Dar să lăsăm asta, n-am fost niciodată un critic ; ce-i drept însă, n-am putut să mă smulg pînă nu l-am citit pînă la capăt, cu toate că nu sînt mulţumit ! Capitolele patru şi cinci sînt... sînt... dracu ştie ce ! Şi ce încărcătură densă de umor, am rîs în hohote. Sînteţi un meşter grozav de a lua în rîs sans que cela paraisse ! * Hai, să zicem, capitolul nouă şi zece, unde se vorbeşte despre dragoste, nu-i domeniul meu ; şi totuşi sînt pline de efect ; după scrisoarea lui Igrenev îmi venea aproape să plîng, deşi l-aţi înfăţişat cu multă fineţe... Ştiţi, e foarte emoţionant şi în acelaşi timp parcă aţi vrea să-l înfăţişaţi printr-o latură falsă, nu-i aşa ? Am ghicit bine sau nu ? Iar în ce priveşte finalul, pur şi simplu, v-aş lua la bătaie. în definitiv care este ideea ? Aceeaşi idealizare de altădată a fericirii familiale, cu înmulţirea copiilor capitalurilor, cu viaţa prosperă dominată de grija de înavuţire ! Cititorii vor rămîne bineînţeles încmtaţi, dacă pînă şi eu nu m-am putut smulge, dar e cu atît mai rău. Cititorul e la fel de prost ca altădată, ar trebui ca oamenii cu scaun la cap să-l zguduie puţin, iar dumneavoastră... Dar ajunge deocamdată, adio. Să nu vă supăraţi, altădată ; veneam să vă spun cîteva vorbe foarte necesare ; dar sînteţi într-o dispoziţie... Intre timp Andrei Antonovici îşi culesese de pe masă romanul, încuindu-l în dulapul de stejar plin de cărţi şi reuşind totodată să-i facă lui Blum un semn discret să plece. Acesta dispăru, cu faţa amărîtă şi tristă. — Nu sînt eu chiar aşa... ci pur şi simplu... tot felul de neplăceri, murmură el încruntîndu-se, dar acum fără mînie şi aşezîndu-se la birou, ia loc şi spune-mi ce te aduce. De mult nu te-am văzut, Piotr Stepanovici, numai te rog nu mai intra pe viitor în felul acesta... Uneori chestiunile de serviciu... — Felul meu este acelaşi... — Ştiu şi cred că n-o faci intenţionat, dar împovărat uneori de felurite griji... Dar şezi, te rog. * Fără ca acest lucru să se vadă ! (Fr.) 369 Piotr Stepanovici se aşeză comod pe canapea, trăgîndu-şi picioarele sub el. III — Şi ce griji, mă rog ; nu cumva flecuşteţele astea ? arătă el cu capul spre manifeste. Dacă vreţi vă aduc foi de astea cu toptanul, încă de prin gubernia X am făcut cunoştinţă cu ele. — Adică, pe timpul cînd ai locuit acolo ? — Bineînţeles, doar nu puteam s-o fac nefiind acolo. Are şi o vinietă, o secure desenată în partea de sus. îmi daţi voie (şi luă un manifest) ? Ei da, uite, şi securea ; este exact aceeaşi. — Da, da ; o secure. Vezi dumneata, o secure. — Ei şi ce, v-aţi speriat de secure ? — Nu de secure... şi nu m-am speriat, dar afacerea aceasta... e o afacere care... dă de gîndit, date fiind împrejurările... — Ce împrejurări ? Faptul că au fost găsite în fabrică ? He, he. Dar ştiţi că la fabrica aceasta a dumneavoastră foarte curînd înşişi muncitorii vor scrie proclamaţii ? — Cum adică ? îl privi sever von Lembke. — Uite aşa. Să fiţi atenţi la ei. Sînteţi prea blînd, Andrei Antonovici; scrieţi romane. Cînd, de fapt, ar trebui să procedaţi după metode vechi. — Care metode vechi, ce fel de sfaturi sînt astea ? Fabrica a fost dezinfectată ; am dat ordin şi s-a făcut curăţenie radicală. — Iar muncitorii sînt în plină răscoală. Ar fi cazul să fie bătuţi zdravăn cu nuiaua, toţi pînă la unul, şi să se pună capăt agitaţiei, o dată pentru totdeauna. — Răscoală ? Prostii; am dat poruncă şi s-a făcut curăţenie. — De, Andrei Antonovici, sînteţi prea moale ! — în primul rînd, nu sînt chiar atît de moale, şi în al doilea... se simţi iar atins von Lembke. Vorbea cu tînărul vădit în silă. mai mult din curiozitate, poate află de îa eî ceva nou. — Aha, încă o cunoştinţă veche ! îl întrerupse Piotr Stepanovici, aţintindu-şi privirea pe o altă foaie vîrîtă sub tampon. Probabil tot o proclamaţie, tipărită se pare în străinătate, dar în versuri, pe asta o ştiu chiar pe de rost : ,,O personalitate luminoasă !'' Ia să vedem : exact, ,,O personalitate luminoasă", aşa cum am crezut. Cunosc această personalitate încă din străinătate. De unde aţi dezgropat-o ? — Zici că ai văzut-o în străinătate ? tresări von Lembke. — Ba bine că nu, cu patru sau cinci luni în urmă. — Multe lucruri ai mai văzut dumneata în străinătate, observă subtil von Lembke, privindu-l ţintă. Fără să-l asculte, Piotr Stepanovici desfăcu foaia şi citi cu glas tare versurile : O personalitate luminoasă69 Nu era de neam vestit, Din popor s-a fost ivit. Cu dîrzenie înfruntă Ţarul şi prigoana-i cruntă, Veninata boierime, Invechităn uri şi crime. Nu e spaimă sâ-l abată De pe calea lui bărbată ; Şi cuvîntu-i arzător Viu răsună în popor : Libertate şi frăţie, Toţi de-o seamă să se ştie ! Vis de altă rînduială L-a purtat într-o răscoală, Şi-a fugit atunci din ţară Dintr-a călăului gheară. Iar poporul ciocoieşte De luptă se chibzuieşte... De la Smolensk la Taşkent îl aşteaptă pe student, . Ţar. boieri şi silnicie Să răpună pe vecie, Ogoare să înfrăţească, Viaţă nouă să-şi clădească ! — Le-aţi găsit probabil la ofiţerul acela ? întrebă Piotr Stepanovici. 370 371 — îl cunoşti şi pe acest — Ba bine că nu. Vreo două zile am chefuit cu ei acoio. Nu-i râmînea decît să înnebunească. — Poate că nici nu-i vorba de nebunie. — Pentru că a început să muşte ? — Dă-mi voie însă, dacă zici că ai citit aceste versuri in străinătate şi după aceea se găsesc aici, la acest ofiţer... — Vi se pare curios, nu-i aşa ? După cum văd, Andrei Antonovici, mă supuneţi la un examen ? Să vedeţi, începu ei cu un aer neobişnuit de grav, întrucît le-am citit în străinătate, la întoarcerea mea în ţară, am şi adus faptul la cunoştinţa celor în drept, cu explicaţiile respective, explicaţii apreciate ca fiind satisfăcătoare, altminteri oraşul n-ar fi avut fericirea să se bucure de prezenţa mea. Consider afacerea lămurită şi încheiată din acest punct de vedere, şi nu sini obligat să dau nimănui socoteală. Şi este încheiată nu pentru că aş fi un denunţător, ci pentru că n-am avut cum proceda altfel. Cei ce au scris Iuiiei Mihailovna, în deplină cunoştinţă de cauză, m-au descris ca pe un om cinstit... Dar să lăsăm naibii toate acestea, venisem să vă expun o chestiune foarte importantă, şi bine aţi făcut că l-aţi expediat pe homarul dumneavoastră. O chestiune foarte importantă pentru mine. Andrei Antonovici ; vin la dumneavoastră cu o rugăminte specială. — O rugăminte ? Hm. poftim, te ascult şi, mărturisesc, cu multă curiozitate. Şi în general, aş vrea să adaug că dumneata, Piotr Stepanovici. pur şi simplu mă uimeşti. Von Lembke părea tulburat. Piotr Stepanovici îşi puşi. picior peste picior. — La Petersburg, începu el, am fost destul de sincer In multe privinţe, dar unele lucruri, ca de exemplu această foaie (el lovi cu degetul în ,,O personalitate luminoasă"), am trecut-o sub tăcere ; în primul rînd, pentru că nu merii a să vorbesc despre asta, în al doilea rînd. pentru că n-am declarat decît ceea ce m-au întrebat. Nu-mi place să anticipez asupra unor lucruri în privinţa cărora nu sînt întrebat ; aci după mine stă deosebirea între un ticălos şi un om cinstit, căzut pur şi simplu în nişte împrejurări... în sfîrşit, să lăsăm asta la o parte. Acum însă... cînd aceşti neghiobi... în sfîrşit, cînd chestiunea aceasta a ieşit la iveală şi se află în mîinile dumneavoastră şi, după cum înţeleg, nu poate scăpa vigilenţei 372 dumneavoastră, pentru că sînteţi un om cu ochi ageri şi nimeni n-ar putea să vă ghicească gîndurile, iar aceşti imbecili, cum văd eu, se încăpăţînează să continue, eu... eu, într-un cuvînt, am venit să vă rog să salvaţi un om, tot un imbecil, poate chiar şi nebun, în numele tinereţii, nenorocirilor sale, în numele concepţiilor dumneavoastră umanitariste... că doar nu sînteţi uman numai în paginile romanelor dumneavoastră de fabricaţie proprie ! îşi curmă el brusc discursul, cu un sarcasm brutal şi plin de nerăbdare. într-un cuvînt, apăru ca un om sincer şi deschis, dar lipsit de abilitate şi de politeţea necesară, din cauza sentimentelor umane care-l copleşeau şi poate chiar din cauza delicateţei exagerate a unui om cam redus, după cum aprecie îndată von Lembke şi cum îl crezuse încă de multă vreme, mai ales în ultima săptămînă, cînd rămînînd singur în cabinetul său, îndeosebi nopţile, îl înjura în gînd pentru succesele lui inexplicabile pe lîngă Iulia Mihailovna. — Pentru cine intervii şi ce înseamnă toate acestea ? se informă guvernatorul grav, căutînd să-şi ascundă curiozitatea. — Pentru... pentru.... ei drăcie... dar n-am nici o vină că cred în dumneavoastră ! Ce vină am eu că vă consider un om cu sufletul nobil şi generos şi, mai ales, un om înţelept... capabil adică să înţeleagă... dracu să mă ia... Sărmanul, se vedea cît colo, nu izbutea să-şi învingă jena. i— Dar înţelegeţi odată, continuă el, înţelegeţi că rostin-'du-I numele îl dau legat în miinile dumneavoastră ; îl trădez, nu-i aşa ? Nu-i aşa ? — Păi, cum altfel aş putea eu să ştiu despre cine este vorba, dacă nu îndrăzneşti să-mi spui chiar dumneata ? — Ei vedeţi, asta este, totdeauna mă daţi gata cu această logică a dumneavoastră, dracu să mă ia... In sfîrşit, n-am încotro... Această „personalitate luminoasă", acest ,,student" este Şatov... Poftim, am spus-o ! — Şatov ? Cum adică este Şatov ? — Şatov e „studentul" despre care se aminteşte aici. El locuieşte aici, e un fost iobag, acela care 1-a pălmuit pe Sta-vroghin. — Cunosc, cunosc, îşi îngustă ochii Lembke, dă-mi voie însă, ce acuzaţii i se aduc şi care e în definitiv rostul intervenţiei dumitale ? — Păi, vă rog să-l salvaţi, mă înţelegeţi ? L-am cunoscut încă acum opt ani, i-am fost chiar prieten poate, îşi ieşi din 373 fire Piotr Stepanovici. în definitiv, nu sînt obligat să vă dau socoteala despre viaţa mea anterioară, dădu el din mîini, şi de fapt nu era decît o înjghebare mizera, în total trei oameni şi jumătate, iar cu cei din străinătate nu se numărau poate decît vreo zece oameni ; principalul e că mi-am pus nădejdea in spiritul dumneavoastră uman, în înţelepciunea dumneavoastră. Veţi înţelege cum trebuie lucrurile şi veţi înfăţişa chestiunea în lumina ei adevărată, şi nu cine ştie cum, doar ca un vis absurd al unui om zănatec... din cauza nenorocirilor, notaţi, din cauza unor nenorociri îndelungate, şi nu ca un complot nemaipomenit antistatal, sau dracu mai ştie cum... Aproape se sufoca. — Hm. Văd că el este vinovat de aceste proclamaţii cu securea, conchise aproape majestuos Lembke, dă-mi voie să-ţi spun totuşi că, dacă este singur, cum putea să le difuzeze şi aici, şi în provincie, ba şi în gubernia CH-n şi... şi, în sfîrşit, principalul, de unde le-a luat ? — Păi, nu v-am spus că nu sînt, probabil, decît vreo cinci oameni în total, hai să zicem zece, de unde să ştiu ? — Dumneata nu ştii ? — Păi, de unde să ştiu, dracu să mă ia ? — Dar văd ca despre Şatov ai ştiut că este unul dintre complici ? — Of ! dădu din mînă Piotr Stepanovici, apărîndu-sc parcă de perspicacitatea zdrobitoare a celui care-l întreba. Ei bine, ascultaţi atunci, vă spun tot adevărul : în privinţa manifestelor n-am nici o cunoştinţă, adică nu cunosc absolut nimic, dracu să mă ia, înţelegeţi ce înseamnă nimic ?... Desigur, e acel sublocotenent sau şi altcineva de aici... poate şi acest Şatov, şi altcareva, şi atîta tot, nişte prăpădiţi păcătoşi... Eu însă am venit să vă rog în privinţa lui Şatov, el trebuie salvat, pentru că aceste versuri sînt scrise de el, le-a compus chiar el, şi în străinătate prin el au fost tipărite ; iată tot ce cunosc eu absolut precis, dar despre manifeste nu ştiu chiar nimic. — Dacă a scris versurile înseamnă că a compus şi manifestele. Dar ce anume te face să-l bănuieşti pe domnul Şatov ? Cu aerul omului total scos din răbdări, Piotr Stepanovici îşi smulse din buzunar portofelul, iar din portofel un bilet. — Poftim dovada ! strigă el aruncind biletul pe birou. Lembke îl desfăcu ; biletul fusese scris cu jumătate de an în 374 urmă şî expediat de aici undeva în străinătate, era foarte scurt şi nu cuprindea decît aceste cuvinte : „«Personalitatea luminoasă» n-o pot tipări aici, de altfel nu pot face nimic aici ; tipăriţi-o în străinătate. I v. Ş a t o v" Lembke îşi aţinti privirea asupra lui Piotr Stepanovici. Bine îl caracterizase Varvara Petrovna că avea întrucîtva o privire de berbec, mai ales în unele momente. — Adică, iată cum vine toată treaba, se smuci iar din loc Piotr Stepanovici, el a scris, va să zică, versurile acestea aici, acum o jumătate de an, dar n-a putut să le tipărească în vreo tipografie tăinuită şi de aceea roagă să fie tipărite in străinătate... Nu e clar ? — Da, e clar, dar cui se adresează el în acest bilet ? Iată ce nu apare clar ! observă Lembke cu ironia cea mai şireată. — Lui Kirilîov, desigur ; biletul este adresat lui Kirillov în străinătate... Ce, n-aţi ştiut ? Ceea ce mă necăjeşte e faptul că dumneavoastră, probabil, vă prefaceţi în faţa mea cum că nu ştiţi, cînd de fapt de mult ştiaţi despre aceste versuri şi despre tot ! Cum se explică faptul că ele se află pe biroul dumneavoastră ? S-au priceput ele aşa, singure, să apară aici ! De ce mă chinuiţi, aşadar ? El îşi şterse cu un gest convulsiv transpiraţia de pe frunte. — Poate că am ştiut şi eu ceva... se eschivă abil Lembke, dar cine este acest Kirillov ? — Păi, un inginer sosit de curînd, a fost martorul lui Sta-vroghin la duel, un maniac, un nebun ; sublocotenentul dumneavoastră într-adevăr poate că e într-o stare de delirium tremens, dar acesta e nebun cu adevărat... De asta vă garantez. Eh, Andrei Antonovici, dacă ar şti guvernul ce fel de oameni de nimica sînt toţi, n-ar mişca nici un deget împotriva lor. Pe toţi i-ar trimite grămadă la dracu în praznic ; încă în Elveţia şi la diferitele lor congrese mi-am dat seamă ce fel de oameni sînt. — De acolo este condusă mişcarea de la noi ? — Cine să conducă ? Trei oameni şi încă o jumătate de om. Numai cînd îi priveşti, îţi vine să mori de plictiseală. Şi care mişcare de la noi, mă rog ? Cea a circulaţiei de manifeste, cumva ? Şi cine este recrutat aici, nişte sublocotenenţi ajunşi în stare de delirium tremens şi doi-trei studenţi ! Sîn-teţi un om deştept, vă pun o întrebară : de ce nu sînt recrutaţi 375 nişte oameni cu greutate, de ce numai studenţi şi nişte neisprăviţi, în vîrstă de douăzeci şi doi de ani ? Şi cîţi sînt Ia număr, mă rog ? îmi închipui că un milion de dulăi îi caută, şi cîţi au fost găsiţi ? Şapte inşi. Vă spun, îţi vine să mori de plictiseală. Lembke îl ascultă cu multă atenţie, dar cu o expresie care părea să spună : „Vrei să vinzi castraveţi la grădinar ?" — Dă-mi voie să-ţi spun totuşi, dumneata binevoieşti să afirmi că biletul a fost expediat în străinătate ; dar nu văd nici un fel de adresa ; cum puteai şti dumneata că adresantul este domnul Kirillov şi, în sfîrşit, trimis în străinătate şi... fi... că într-adevăr e scris de domnul Şatov ? — Procuraţi-vă imediat ceva scris de Şatov şi controlaţi. în cancelaria dumneavoastră negreşit trebuie să existe vreo hîrtie cu semnătura lui, iar faptul că a fost adresat lui Kirillov îl ştiu chiar de la acesta, de la Kiriliov, care mi-a şi arătat biletul atunci. — Prin urmare şi dumneata... — Ei da, bineînţeles, şi eu. Cîte şi mai cîte nu mi s-au arătat acolo. Iar în ce priveşte versurile, se pare că însuşi decedatul Herzen le-a scris atunci lui Şatov, cînd acesta rătăcea prin străinătate, ca amintire despre întîlnirea lor, şi cu titlu de elogiu pentru el, de recomandare, sau dracu ştie pentru ce... iar Şatov le difuzează în rîndurile tineretului. Aflaţi, adică, cum m-a apreciat însuşi Herzen. — Te-te-te, se dumeri în sfîrşit complet Lembke. Mă gîn-deam eu : manifeste, mă rog, se înţelege de la sine, dar ce rost au versurile ? , — Păi, tocmai dumneavoastră să nu înţelegeţi? Dracu ştie de ce v-am spus cu toate acestea ! Ascultaţi-mă, mie să mi-l daţi pe Şatov, iar în ce priveşte pe toţi ceilalţi, să-i ia dracu, chiar şi pe Kirillov, care stă acum încuiat în casa lui Filippov, unde se ascunde şi Şatov. Ei nu mă suferă, pentru că m-am întors... Dar făgăduiţi-mi-l pe Şatov, şi atunci vi-i » servesc pe toţi ca pe tavă. Vă voi fi de folos, Andrei Antono-vici ! Tot grupuşorul acesta mizer de vreo nouă-zece oameni, cred. Şi-i urmăresc, din proprie iniţiativă. Trei ne sînt cunoscuţi deja : Şatov, Kirillov şi acel sublocotenent. Pe ceilalţi îi am deocamdată sub observaţie... deşi poate că nu sînt chiar atît de miop. Exact ca în gubernia CH-n ; au fost surprinşi acolo cu manifeste asupra lor doi studenţi, un licean, doi nobili în vîrstă de douăzeci de ani, un învăţător şi un maior în 370 retragere, de vreo şaizeci de ani, ameţit de băutură, şi atîta tot; şi vă rog să mă credeţi că aceştia erau toţi ; s-au şi mirat chiar, că numai atîţia erau. Dar am nevoie de vreo şase zile. Mi-am şi făcut socoteala pe abac ; vreo şase zilişoare, nu mai înainte. Dacă vreţi să obţineţi un rezultat serios, să nu vă atingeţi de ei încă vreo şase zile şi eu vi-i predau pe toţi grămadă ; dacă faceţi vreo mişcare mai devreme, cuibul va fi gol. Să mi-l daţi însă pe Şatov, mă rog pentru Şatov... Şi cel mai bine ar fi să fie chemat în mod secret şi prieteneşte, fie chiar şi aici în biroul dumneavoastră, şi anchetat temeinic, arătîndu-i-se adevărul, ridicînd în faţa ochilor săi cortina... Sînt convins că el singur se va arunca la picioarele dumneavoastră şi va izbucni în lacrimi ! Este o fire nervoasă, nenorocită ; nevastă-sa e în relaţii cu Stavroghin. Mîngîiaţi-l, adresaţi-i nişte cuvinte calde şi va spune totul; dar trebuie să aveţi răbdare vreo şase zile... Şi mai ales, mai ales, nici un cuvinţel să nu-i spuneţi Iuliei Mihailovna. Să fie secret, puteţi păstra secretul ? — Cum ? căscă ochii Lembke. Nu i-ai spus nimic... Iuliei Mihailovna ? •— Iuliei Mihailovna ? Ferească sfîntul ! Vai de mine, Andrei Antonovici ! Să vedeţi : preţuiesc mult prietenia pe care mi-o arată şi o stimez nespus de mult, mă rog, şi toate celelalte... dar n-aş face o asemenea greşeală. N-o contrazic, pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, e primejdios s-o contrazică cineva. Am aruncat poate aşa, un cuvinţel, pentru că îi plac asemenea chestii, dar ca să-i spun ei totul, cum am făcut acum faţă de dumneavoastră, să dau numele sau altceva mai precis, cum v-aţi putut închipui aşa ceva ! De ce m-am adresat acuma direct dumneavoastră ? Pentru că sînteţi totuşi bărbat, un om serios, cu o experienţă de serviciu de ani de zile, pătruns de fermitate profesională. Aţi văzut atîtea în viaţa dumneavoastră. Cred că orice pas făcut de cineva pe aceste cărări vă este cunoscut anticipat, după exemplele pe care le-aţi avut la Petersburg. Dar dacă i-aş fi spus dumneaei aceste două nume, de exemplu, ar fi pornit imediat să bată toba... că doar dumneaei vrea să uimească Petersburgul cu ceva de aici. Nu, nu ; este exclus, e prea înflăcărată, să ştiţi. — Da, într-adevăr, e cam repezită, murmură cu o vădită satisfacţie Andrei Antonovici, regretînd în acelaşi timp teribil că acest individ redus îşi permite se pare să-ţi dea cu părerea cam prea liber despre Iulia Mihailovna. în schimb Piotr Ste377 panovici avu impresia, probabil, că a spus prea puţin şi că trebuie să mai îngroaşă puţin culorile şi, flatîndu-i amorul propriu lui „Lembka", să-l subjuge astfel total. — Exact, cam repezită, îi cîntă el în strună ; să zicem că este într-adevăr o femeie genială, o literată, dar e în stare să sperie vrăbiile. Nici şase ore nu va rezista să ţină secretul, necum şase zile. Ei bine, Andrei Antonovicî, este riscant să pui o femeie la o asemenea restricţie pe un termen de şase zile ! îmi veţi recunoaşte totuşi şi mie oarecare experienţă în aceste chestiuni ; cunosc doar şi eu cîte ceva, de altfel, ştiţi şi dumneavoastră că pot cunoaşte cîte ceva. Aceste şase zile nu vi le solicit aşa, dintr-un capriciu, ci în interesul cauzei. —• Am auzit., ezită să-şi exprime gîndul Lembke, am auzit că reîntorcîndu-te din străinătate ţi-ai făcut în faţa celor în drept... un fel de mea culpa ? — Mă rog, ce a fost a fost. — Bineînţeles, n-aş vrea să intru în... dar am avut mereu impresia că tot timpul aici ai vorbit întrun stil cu totul diferit, despre religia creştină, de pildă, despre temeiurile organizării sociale, şi în sfîrşit, despre guvern... — Se poate, cîte n-am vorbit eu. Acelaşi lucru spun şi acum, numai că aceste idei nu trebuie promovate în felul cum o fac imbecilii aceia, iată care-i deosebirea. Ce folos dacă-l muşcă de umăr ? N-aţi fost şi dumneavoastră de acord cu mine, dar rămînînd la părerea că este prea devreme ? — De fapt, nu în privinţa aceasta înţelegeam eu să fiu de acord şi spuneam că e prea devreme. — E surprinzător cum fiecare cuvinţel al dumneavoastră este bine cîntărit şi plasat la locul lui. Ehei, sînteţi un om extraordinar de circumspect! se înveseli brusc Piotr Stepa-novici. Dar bine, papă, trebuia doar să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, tocmai de aceea am vorbit în stilul meu personal. Şi nu numai cu dumneavoastră, ci cu mulţi alţi fac cunoştinţă în felul acesta. Poate că voiam să vă cunosc caracterul. — Pentru ce-ţi trebuia să-mi cunoşti caracterul ? — Păi, ce ştiu eu pentru ce (rîse el iarăşi) ? Vedeţi, mult stimate şi scumpe Andrei Antonovici, sînteţi un om şiret, dar pînă la aceasta lucrurile n-au ajuns încă şi, desigur, nu vor ajunge, mă înţelegeţi ? Probabil că înţelegeţi. Deşi am prezentat unde trebuie explicaţiile mele la întoarcerea din străinătate, şi zău nu ştiu de ce un om cu anumite vederi 378 şi convingeri n-ar putea să acţioneze în favoarea acestor convingeri ale sale sincere... dar mie acolo nimeni nu mi-a vorbit nimic despre firea dumneavoastră şi nici un fel de indicaţii în acest sens n-am luat asupră-mi de acolo. Gîn-diţi-vă : aş fi avut doar posibilitatea să divulg aceste două nume nu numaidecît dumneavoastră, ci direct acolo, adică acolo unde am prezentat explicaţiile iniţiale ; iar dacă şi-ar putea închipui cineva că o fac din interes personal sau financiar, desigur ar fi fost o socoteală greşită din parte-mi, pentru că toată recunoştinţa celor de acolo se va revărsa acum asupra dumneavoastră, şi nu asupra mea. Eu lupt pentru Şatov, adăugă cu un aer nobil Piotr Stepanovici, numai pentru Şatov, şi numai în numele prieteniei de altădată... Mă rog, cînd veţi pune mîna pe condei ca să raportaţi acolo, poate că, şi numai dacă veţi dori bineînţeles, strecuraţi şi pentru mine o laudă... nu mă opun, he he ! Adieu! E timpul să plec, am abuzat cam mult; n-ar fi trebuit să vorbesc atîta! adăugă el cu un zîmbet afabil, ridicîndu-se de pe canapea. — Dimpotrivă, îmi pare bine că lucrurile încep, ca să zic aşa, să se precizeze, se ridică şi von Lembke de pe fotoliu, zîmbind şi el foarte amabil, plăcut impresionat probabil de ultimele cuvinte ale interlocutorului său. Primesc cu recunoştinţă serviciile dumitale şi fii încredinţat că tot ce se va putea din parte-mi în ce priveşte referinţele şi aprecierea rîvnei dumitale... — Numai şase zile. Principalul, să-mi acordaţi acest răgaz de şase zile în care dumneavoastră să nu întreprindeţi nici o mişcare, numai atîta îmi trebuie ! — Fie. — Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că vreau să vă leg la mîini, de altfel nici n-aş putea îndrăzni. O supraveghere se impune, fireşte; dar să nu-i speriaţi din cuib înainte de vreme, iată pe ce mizez eu contînd pe înţelepciunea şi experienţa dumneavoastră. îmi închipui cîţi copoi şi agenţi aveţi în acest scop, he, he ! trînti, cu haz şi uşurinţa caracteristică unui tînăr fluşturatic, Piotr Stepanovici. — Ei, nu-i chiar aşa, se eschivă cu un zîmbet afabil Lembke. E o prejudecată a tinereţii, că sînt nenumăraţi... Apropo, dă-mi voie să te întreb un lucru : păi, dacă acest Kirillov a fost martor la duelul lui Stavroghin, înseamnă că şi domnul Stavroghin în acest caz... 379 — Cum adică ? — Vreau să spun. adică, întrucît sînt prieteni atît de buni? — A, nu, nu, nu ! Aicea aţi dat greş, cu toate că sînteţi foarte perspicace. Mă şi surprinde. Am crezut că în privinţa aceasta aveţi informaţii suficiente... Hm, Stavroghin este exact contrariul, dar absolut... Avis au lecteur *. — Să fie adevărat ? Te pomeneşti ! făcu Lembke cu un aer neîncrezător. Mi-a spus Iulia Mihailovna că, potrivit informaţiilor pe care le deţine de la cineva din Petersburg, este un om cu oarecare, ca să zicem aşa, însărcinări... — Eu nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, absolut nimic. Adieu. Avis au lecteur! găsi cu cale Piotr Stepanovici să se eschiveze brusc şi nedisimulat. Cu aceste cuvinte el se repezi spre uşă. — Dă-mi voie, Piotr Stepanovici, dă-mi voie, strigă Lembke, încă o chestiune de mică importanţă, şi imediat îţi dau drumul. Guvernatorul scoase dintr-un sertar al biroului un plic. — Iată o mică mostră, din aceeaşi categorie, şi prin aceasta îţi dovedesc încrederea mea deosebită faţă de dumneata. Poftim, ce părere ai ? Plicul cuprindea o scrisoare; o scrisoare ciudată, anonimă, adresată lui Lembke şi primită chiar în ajun. Spre marea lui ciudă, Piotr Stepanovici citi următoarele : Excelenţă ! Pentru că aşa vă numiţi. Prin aceasta vă anunţ că se pregăteşte un atentat asupra vieţii unor personagii înalte şi asupra patriei; căci totul duce la asta. Personal am difuzat necontenit ani de-a rîndul. Aşişderi şi impietate. Se pregăteşte o răscoală, iar manifeste cîteva mii şi după fiecare manifest vor alerga o sută de oameni cu limba scoasă, dacă acestea nu vor fi din timp confiscate de autorităţi, pentru că multă recompensă se promite, iar mulţimea e neroadă, pe deasupra şi vodca. Poporul, respectîndu-l pe vinovat, distruge şi pe unul şi pe celălalt, şi, temîndu-mă de ambele părţi, mă căiesc de ceea ce n-am făcut, pentru că aşa sînt împrejurările mele. Dacă doriţi un denunţ pentru salvarea patriei, precum şi a bisericilor şi a icoanelor, numai eu aş putea să-l * Aţi îost prevenit. (Fr) 330 fac, dar ca condiţia să mi se dea iertare din partea secţiei a treia imediat telegrafic numai mie singur, dintre toţi, iar ceilalţi să fie traşi la răspundere. Pe fereastra portarului. în semn convenit, să ardă în fiecare seară la ora şapte o luminare. Văzînd-o, voi crede şi voi veni să vă sărut mina milostivă din capitală, dar şi cu condiţia să-mi fie asigurată o pensie, căci altfel cum voi trăi ? Iar dumneavoastră nu veţi regreta, pentru că veţi fi decorat. Trebuie procedat disciet, pentru că altminteri mă curăţă. Al excelenţei-voastre, un om disperat. Cad la picioarele dumneavoastră. un liber-cugetător pocăit Incognito". Von Lembke lămuri că scrisoarea fusese lăsată ieri în vestibulul casei în lipsa portarului. -— Şi ce părere aveţi despre asta ? întrebă aproape brutal Piotr Stepanovici. — înclin să cred că nu este decît o intrigă murdară anonimă, în bătaie de joc. — Mai mult ca probabil că aşa este. Văd că nu vă lăsaţi păcălit. — Am ajuns la această concluzie pentru că c prea absurdă. — Aţi mai primit aici şi alte asemenea scrisorele ? — De vreo două ori, anonime. — Bineînţeles, cine ar cuteza să le semneze ? într-un Stil diferit ? Scrise de mîini diferite ? — într-un stil diferit şi cu scris diferit. ■— Aveau şi un conţinut caraghios, ca acesta ? — Da, erau caraghioase, ştii... foarte scîrboase. — E clar, dacă aţi mai primit, înseamnă că şi asta vine din aceeaşi sursă. — Dar mai ales e atît de tîmpit. Aceia sint doar nişte oameni culţi şi, desigur, nu vor scrie într-un fel atît de stupid. — Bineînţeles, bineînţeles. — Dar nu cumva acest cineva ar vrea totuşi să facă un denunţ adevărat ? — Neverosimil, i-o reteză sec Piotr Stepanovici. Ce vrea să zică telegrama din partea secţiei a treia şi pensiune ? E un caraghiozlîc, evident. — Ai dreptate, se ruşina Lembke. — Ştiţi ceva, daţi-mi-o mie deocamdată. Sînt sigur că voi 331 afla de unde vine. Mai înainte chiar decît să vi-i dau în H'înă pe toţi ceilalţi. — Poftim, se învoi von Lembke, deşi cu oarecare ezitare, — Aţi arătat-o cuiva ? — Nu, cum se poate, nimănui. — Adică, vreau să spun, Iuliei Mihailovna ? — Ferească sfîntul, şi te conjur să nu-i arăţi nici dumneata ! strigă Lembke speriat. Va fi zguduită... şi se va supăra foc pe mine. — într-adevăr, veţi fi primul care să aibă neplăceri, va spune că aţi meritat-o, de vreme ce vi se scrie în felul acesta. Cunoaştem noi logica femeiască. Aşadar, adio. E posibil ca peste vreo două-trei zile să vi-l prezint pe acest autor de anonime. Esenţialul, să ne respectăm înţelegerea ! IV Piotr Stepanovici era poate un om destul de inteligent, dar Fedka-ocnaşul îl ghicise bine spunînd despre el că „trăia cu ideea despre un om pe care şi-o inventase". Plecă de la von Lembke perfect convins că a reuşit să-l liniştească cel puţin pe timp de şase zile, termen de care avea absolută fevoîe' }şi făcuse totuşi o idee greşită, şi numai pentru că îşi făurise chiar de la început imaginea unui Andrei Anto-novici închipuit, o dată pentru totdeauna, drept un prost fără margini. Ca orice om ipohondru şi suspicios, Andrei Antonovici se arăta de fiecare dată foarte încrezător in primele clipe de evadare din necunoscut. întorsătura nouă a lucrurilor i se înfăţişă la început într-un chip destul de plăcut, cu toate complicaţiile îngrijorătoare ce se puteau întrevede. In orice caz, cel puţin îndoielile de pînă atunci păreau să se risipească. Afară de aceasta, în ultimele zile se simţea atît de obosit, atît de chinuit şi neajutorat, încît sufletul său tînjea după linişte. Dar, vai, liniştea aceasta nu dură mult. Viaţa îndelungată la Petersburg îi lăsase în suflet urme neşterse Istoria oficială, ba şi cea secretă, „a generaţiei noi" îi fusese destul de bine cunoscută, era un om curios din fire şi colecţiona chiar manifeste, dar nu fusese niciodată în stare să 332 înţeleagă din ea cuvîntul esenţial. Iar acum rătăcea ca într-un codru : prin toate fibrele fiinţei sale presimţea că în cuvintele lui Piotr Stepanovici se ascunde ceva cu totul fără noima, în afară de orice forme şi condiţii, „deşi, dracu ştie ce se mai poate întîmpla cu această «generaţie nouă» şi dracu ştie cum se pot petrece lucrurile la ei acolo" medita el, pier-zîndu-se în tot felul de consideraţii. Şi, ca un făcut, tocmai în acel moment îşi vîrî capul în uşa cabinetului său Blum. Tot timpul cit durase vizita lui Piotr Stepanovici el aşteptase prin apropiere. Blum acesta îi venea lui Andrei Antonovici întrucîtva şi rudă depărtată, faptul acesta însă fusese ascuns cu grijă şi teamă toată viaţa. Cer iertare cititorului pentru cele cîteva cuvinte acordate acestui personaj neînsemnat. Blum făcea parte din familia ciudată a nemţilor „nenorociţi" şi nu din cauza incapacităţii sale totale, dar tocmai că nu se ştie din ce cauză anume. Nemţii „nenorociţi" nu sînt un mit, ci există realmente, chiar şi în Rusia, şi reprezintă un tip aparte. Andrei Antonovici a nutrit o viaţă întreagă faţă de Blum cea mai înduioşătoare compasiune şi pretutindeni, unde se putea, pe măsura propriilor sale succese în serviciu, îl promova şi pe Blum într-un loc subordonat lui la instituţia respectivă ; dar omului nu-i mergea nicăieri. Fie că postul era declarat la un moment dat disponibil, fie că se schimba între timp conducerea, ba la un moment dat se pomeni şi trimis în judecată împreună cu mai mulţi alţii. Era un funcţionar punctual şi meticulos, dar carn prea posomorit, fără de nevoie şi de multe ori în dauna sa ; un om roşcovan, înalt, adus din spate, cu aer deprimat, sentimental întrucîtva şi, cu toată înfăţişarea lui umilă, încăpăţînat şi tenace ca un bou, deşi totdeauna anapoda. Faţă de Andrei Antonovici, atît el cît şi nevastă-sa şi numeroşii săi copii nutreau o afecţiune îndelungată şi aproape pioasă. Afară de Andrei Antonovici, nimeni niciodată nu-l iubise. Iulia Mihailovna dintru început 1-a declarat indezirabil, nereuşind totuşi în această privinţă să înfringă îndărătnicia soţului ei. De fapt a fost prima lor ceartă de familie şi care avusese loc imediat după căsătorie, chiar în cele dinţii zile de miere, în momentul cînd a apărut în faţa ei pentru prima oară Blum, care pînă atunci fusese cu grijă ţinut în umbră, la adăpostul tainei relaţiilor de rubedenie dintre ei. Andrei Antonovici implora, împreunîndu-şi palmele şi povestind cu emoţie întreaga istorie a prieteniei sale cu Blum încă din fragedă 383 copilărie, dar Iulia M:hai!ovna se socoti dezonoiată pentru vecie şi recurse chiar şi la tactica leşinurilor, dar von Lembke nu cedă cu nici un pas, declarînd că nu-l va părăsi pe Blum pentru nimic în lume şi nu-l va depărta din preajma sa, incit pînă la urmă şi ea rămase uimită, împăcîndu-se cu gîndul prezenţei lui Blum. Fusese însă hotărît că înrudirea aceasta va fi ţinută şi mai departe în taină cu toată grija, foarte strict, dacă va fi posibil, şi chiar şi numele şi prenumele lui Blum vor fi schimbate, întrucît nu se ştie prin ce împrejurare el se numea, ca şi von Lembke, tot Andrei An-tonovici. în oraşul nostru Blum nu legă cunoştinţă cu nimeni, afară doar de farmacistul neamţ ; nu făcea vizite nimănui şi, după obiceiul său, ducea o viaţă zgîrcită şi singuratică. Cunoştea de mult păcatele literare ale lui Andrei Antonovici. Tocmai el era acela care trebuia să asculte lectura primă a romanului în şedinţele secrete între patru ochi, rezistînd cîte şase ore la rînd, aşezat pe scaun şi neîndrăznind să facă nici o mişcare ; omul transpira, îşi încorda toate puterile ca să nu adoarmă şi ca să zîmbească ; întorcîndu-se acasă, suspina împreună cu lungana şi uscăţiva lui nevastă vorbind despre slăbiciunea nefericită a binefăcătorului lor pentru literatura rusă. Andrei Antonovici se uită cu ochi plini de suferinţă la Blum care între timp pătrunsese în birou. — Te rog, Blum. să mă laşi în pace, începu el agitat, intenţionînd probabil să evite reluarea conversaţiei lor, întrerupte prin venirea lui Piotr Stepanovici. — Şi totuşi, acest lucru s-ar putea aranja într-un mod foarte discret, fără nici un fel de publicitate ; aveţi doar toate împuternicirile, stărui Blum respectuos, dar cu îndărătnicie, încovoindu-şi spatele şi mai mult şi apropiindu-se cu paşi mărunţi de Andrei Antonovici. — Blum, tu îmi eşti atît de devotat şi serviabil, îneît de fiecare dată mă uit la tine cuprins de teamă. — întotdeauna spuneţi nişte lucruri spirituale şi mulţumit de cele spuse adormiţi în linişte, dar tocmai prin aceasta singur \ă faceţi rău. — Blum, chiar adineaori m-am convins că ceea ce am discutat noi apare cu totul într-altfel, e absolut altceva. — Nu cumva vă formaţi această idee pe baza spuselor acestui iinăr fals şi vicios, pe care chiar dumneavoastră îl 334 bănuiţi ? V-a subjugat prin laude linguşitoare pentru talentul dumneavoastră literar. — Blum, tu nu înţelegi nimic ; proiectul tău este absurd, îţi spun eu. Nu vom găsi nimic, dar se va stîrni un scandal enorm, după care vor urma hohotele de rîs, batjocura, iar apoi Iulia Mihailovna... — Vom găsi neapărat ceea ce căutăm, păşi ferm spre din-sul Blum, lipindu-şi palma dreaptă pe piept la inimă. Vom face o percheziţie inopinată, dis-de-dimineaţă, cu toate menajamentele necesare faţă de persoana respectivă şi cu respectarea tuturor formalităţilor legale. Tinerii, Leamşin şi Teleatnikov, sînt ferm convinşi că vom găsi tot ce urmărim. Au fost acolo de nenumărate ori. Faţă de domnul Verhovenski nimeni nu are simpatie, generăleasa Stavroghina i-a refuzat pe faţă protecţia sa, şi orice om cinstit, dacă există în populaţia grosolană a acestui oraş un asemenea om, este convins că în acel loc întotdeauna s-a ascuns sursa propiietăţii şi teoriei socialiste. Acolo sînt păstrate toate cărţile interzise. Cugetările lui Rîleev *", toate scrierile lui Herzen... Pentru orice eventualitate, am întocmit un catalog aproximativ... — O, Doamne, aceste cărţi le are oricine ; cît de prost eşti, sărmanul meu Blum ! — Şi multe manifeste, continuă Blum fără să ţină seama de observaţia şefului. Vom încheia prin a da negreşit de urma manifestelor pe care le aveţi în birou. Acest tînăr Verhovenski mi se pare foarte, foarte suspect. •— Dar îl confunzi pe tată cu fiul. Ei nu se au bine ; fiul îşi bate joc pe faţă de tatăl său. — E numai o mască. —■ Blum, ţi-ai propus să mă omori chinuindu-mă ! Gîn-deşte-te, e doar o persoană marcantă aici. Fost profesor, un om cunoscut, va protesta şi imediat se vor porni în oraş glume şi ironii, şi cîte şi mai cîte... Dar gîndeşte-te ce se va întîmpla cu Iulia Mihailovna ! Blum îi da zor înainte, fără să asculte. — N-a fost decît conferenţiar, numai conferenţiar, iar ca grad n-a ajuns decît la asesor de colegiu în retragere, se bătu el cu mîna în piept; nu are nici un fel de decoraţie, a fost destituit din serviciu fiind bănuit de complot împotriva guvernului. A fost un timp şi probabil că se află şi acum sub supraveghere secretă. în faţa dezordinilor iscate acum sînteţi pur şi simplu obligat să luaţi măsuri. Iar dum25 — Dostoievski — Opere voi 7 neavoastră, dimpotrivă, pierdeţi ocazia de a vă distinge, pro-tejînd pe adevăratul vinovat. — Iulia Mihailovna ! Cară-te, Blum ! strigă brusc von Lembke, auzind din camera învecinată glasul soţiei sale. Blum tresări, dar nu cedă. — Dar daţi-mi voie, daţi-mi voie. stărui el lipindu-şi şi mai tare mîinile pe piept. — Pleacă ! scrîşni din dinţi Andrei Antonovici. Fă ce vrei... pe urmă... O, Doamne ! Draperia se dădu deoparte şi apăru Iulia Mihailovna. Se opri majestuos văzîndu-l pe Blum, îl măsură cu o privire trufaşă jignită, ca şi cum simpla prezenţă a acestui om constituia pentru dînsa o mare ofensă. Blum o salută tăcut şi respectuos printr-o plecăciune adîncă şi, încovoiat de respect, se îndreptă în vîrful picioarelor spre uşă, cu braţele în lături, atîrnînd ca două vîsle. Nu se ştie, fie pentru că într-adevăr înţelesese ultima exclamaţie isterică a lui Andrei Antonovici drept permisiune directă de a proceda aşa cum solicitase, fie pentru că vrusese să profite de acest echivoc în interesul direct al binefăcătorului său, întrucît era prea convins că întreaga acţiune propusă de el se va încununa cu succes, dar. în urma acestei conversaţii a şefului cu subalternul său, se produseră nişte lucruri neaşteptate, care stîrniră hazul multora. Ele provocară însă mînia cumplită a Iuliei Mihailovna şi prin aceasta măriră şi mai mult zăpăceala şi confuzia din capul lui Andrei Antonovici, care definitiv derutat căzu pradă, într-un moment critic, celei mai deplorabile nehotărîri. V Ziua aceea a fost pentru Piotr Stepanovici încărcată de griji. De la von Lembke el se grăbi să alerge în strada Bo-goiavlenskaia, dar, trecînd pe strada Bîkov pe lîngă casa în care se stabilise Karmazinov, el se opri brusc, surise şi intră în casă. I se răspunse : „Sînteţi aşteptat", ceea ce i se păru destul de curios, întrucît nu prevenise pe nimeni despre această vizită. Dar marele scriitor îl aştepta într-adevăr, de altfel de ieri şi de alaltăieri încă. Cu vreo trei zile în urmă îi încre386 dinţase manuscrisul operei sale Merci (pe care voia s-o citească la matineul literar al serbării organizate de Iulia Mihailovna) şi o făcuse din amabilitate, deplin convins că faptul de a-i fi oferit personal posibilitatea de a cunoaşte anticipat o operă atît de importantă îl va măguli nespus pe acest tînăr. Piotr Stepanovici observase de mult că domnul acesta vanitos, răsfăţat şi jignitor de inaccesibil pentru simplii muritori, această „inteligenţă aproape de om de stat" caută pur şi simplu, cu o lacomă nerăbdare, să se dea bine pe lîngă el. Mi se pare că tînărul ghicise, în cele din urmă, că domnul acesta, chiar dacă nu vedea în el pe capul întregii mişcări secrete revoluţionare din toată Rusia, îl considera cel puţin drept unul dintre cei mai apropiaţi de cercul care deţine secretele revoluţiei ruse şi care exercită o influenţă incontestabilă asupra tineretului. Concepţiile şi starea de spirit „ale omului cel mai inteligent din Rusia" îl interesau mult pe Piotr Stepanovici, dar pînă acum el, din anumite motive, evitase să le cerceteze şi să le lămurească. Marele scriitor se instalase în casa surorii sale, soţie de şambelan şi proprietară de moşii; amîndoi soţii venerau pe ruda lor celebră, dar în momentul de faţă se aflau la Moscova, spre marele lor regret, îneît onoarea de a-l întîmpina şi de a-l primi reveni unei bătrîne, rudă săracă şi depărtată a şambelanului, care locuia de mult în această casă şi conducea menajul. Din ziua sosirii domnului Karmazinov tot personalul casei începu să umble în vîrful picioarelor. Bă-trîna comunica la Moscova aproape zilnic cum dormise oaspetele, ce mîncase, iar într-o zi expediase chiai o telegramă cu ştirea cum că, după un prînz de gală la primarul oraşului, musafirul a fost nevoit să înghită o linguriţă dintr-un anumit medicament. Nu îndrăznea să intre în camera lui decît rareori, deşi acesta i se adresa cu multă politeţe, dar destul de sec, şi vorbea cu dînsa numai în chestiuni de gospodărie legate de persoana sa. în momentul cînd apăru Piotr Stepanovici, Karmazinov îşi consuma chifteluţa de dimineaţă, evînd în faţă şi o jumătate de pahar de vin negru. Cu prilejul altor vizite Piotr Stepanovici mai asistase la oficierea acestui dejun matinal, privind cum îşi consumă chifteluţa de dimineaţă în prezenţa sa, fără să-l trateze însă cu ceva şi pe vizitator. După chifteluţa i se aduse şi o mică ceaşcă de cafea. Valetul care îl servea era îmbrăcat în frac, purta mănuşi şi cizme moi, îneît nu i se auzeau paşii. 25* 387 — A-a ! se ridică Karmazinov de pe canapea ştergîndu-se cu şervetul şi, cu un aer de mare bucurie, se apropie să-l sărute, obicei caracteristic ruşilor, dacă sînt personaje foarte celebre. Dar Piotr Stepanovici reţinuse din experienţa trecută că, dînd să-l sărute, gazda de fapt îi oferea obrazul şi de aceea procedă şi el la fel; cei doi obraji se atinseră. Karmazinov, fără a arăta că a observat acest lucru, se aşeză pe canapea şi cu un zîmbet afabil îi indică lui Piotr Stepanovici fotoliul din faţă, în care acesta se şi grăbi să se trîn-tească. — Dar dumneata... n-ai dori să iei o gustare ? întreba gazda, trădîndu-şi de data aceasta obiceiul, dar spunînd-o cu un aer care sugera evident un răspuns politicos negativ. Piotr Stepanovici declară pe loc că ar dori să ia o gustare. O umbră de mirare jignită întunecă chipul gazdei, dar numai pentru o clipă ; sună nervos valetul şi, cu toată buna lui creştere, ridică dezgustat glasul, poruncind să fie servită gustarea. — Ce doriţi, o chifteluţă sau cafea ? întrebă el încă o dată. ţ — Şi chifteluţă şi cafea, şi vin dacă se poate, simt că am flamînzit, răspunse Piotr Stepanovici, examinînd cu atenţie calmă costumul gazdei. Domnul Karmazinov era îmbrăcat într-un fel de pufoaică de casă, în chip de jacheţică, cu năsturei de sidef, dar atît de scurtă, încît nu se potrivea de loc cu burticică lui îndestulată şi cu rotunjimea destul de proeminentă a şoldurilor lui. Ţinea pe genunchi un pled cadrilat de lînă care-i acoperea picioarele pînă la podea, deşi în cameră era cald. ! - — Sînteţi cumva bolnav ? se informă Piotr Stepanovici. — Nu, nu sînt bolnav, dar mă tem să nu mă îmbolnăvesc, dată fiind clima de aici, răspunse scriitorul cu glasul lui piţigăiat, dar scandînd graţios fiecare cuvînt şi pelticăind delicat cuvintele, după maniera aristocratică. V-am aşteptat încă de ieri. "' — Cum aşa? N-am promis doar. — Da, dar v-am încredinţat manuscrisul meu. L-aţi... citit ? — Manuscrisul, ce fel de manuscris ? Karmazinov păru foarte surprins. — L-aţi adus totuşi acum ? se nelinişti el brusc într-atît, încît încetă să mai mănînce şi-l privi pe Piotr Stepanovici cu un aer speriat. ■ - •—■ A, e vorba de acel Bonjour, mi se parc ? — Merci. — N-are importanţă. Am uitat de el şi nu l-am citit, n-am avut timp. Nici nu ştiu dacă e la mine, în buzunare, nu-l găsesc... L-oi fi lăsat acasă pe birou, nici o grijă, se va găsi. — Totuşi ar fi mai bine să trimit pe cineva acasă la dumneavoastră. Poate să dispară ; s-ar putea să-l fure cineva. — Cine să aibă nevoie de el! Dar ce atîta sperietură, ştiu de la Iulia Mihailovna că de obicei pregătiţi mai multe copii, una în străinătate la notarul public, alta la Petersburg, a treia la Moscova, alta o păstraţi în safeul băncii, se pare. — Păi, Moscova ar putea să fie mistuită de incendiu şi o dată cu ea să dispară şi manuscrisul meu. Mai bine trimit imediat să-l aducă. — Un moment, iată-l ! scoase Piotr Stepanovici din buzunarul de la spate un teanc de foi de formatul scrisorilor de corespondenţă. S-a cam mototolit. închipuiţi-vă, chiar din momentul cînd l-am luat de la dumneavoastră a rămas aşa în buzunarul din spate, unde-mi ţin batista ; am uitat. Karmazinov apucă febril manusci-isul, îl examina cu multă atenţie, numără foile şi, cu o grijă pioasă, îl depuse deocamdată pe o măsuţă alăturată, dar în aşa fel ca să-l aibă mereu sub ochi. — Mi se pare că nu prea citiţi mult ? şuieră el. nemai-putînd rezista. — într-adevăr, nu prea. — Dar din beletristica rusă, nici atît ? •— Din beletristica rusă ? Daţi-mi voie, ceva-ceva am citit eu... Pe drum... sau La drum... sau La răscruce de drumuri, parcă aşa ceva, nu ţin minte. E cam mult de atunci, au trecut vreo cinci ani. N-am timp. Urmă un timp de tăcere. — Chiar din momentul sosirii, i-am asigurat pe toţi că sînteţi un om foarte deştept, şi acum, se pare, toată lumea e nebună după dumneavoastră. — Vă mulţumesc, răspunse calm Piotr Stepanovici. Se servi gustarea. Piotr Stepanovici se năpusti şi mîncă cu o poftă extraordinară chifteluţă, bău paharul de vin, apoi şi cafeaua. „Acest ignorant, îl examina gînditor, privind u-l cu coada ochiului, Karmazinov, înghiţindu-şi ultima îmbucătură şi 383 389 sorbind ultima picătură de cafea, acest ignorant o fi înţeles acum toată usturimea frazei mele... de altfel, sînt convins că mi-a citit manuscrisul cu mult interes, dar nu ştiu de ce se preface. Deşi s-ar putea şi să nu mintă, ci e pur şi simplu un prost sadea. Prefer ca omul genial să fie întrucîtva prost. Nu cumva acest om e cu adevărat un geniu la ei, dracul să-l ia.'; Se sculă de pe canapea şi porni să se plimbe prin cameră, dintr-un colţ în celălalt, într-un fel de mişcare ritmică pentru stimularea digestiei, pe care o executa zilnic după dejun. — Mai staţi mult pe aici ? întrebă Piotr Stepanovici, ră-mînînd în fotoliu şi aprinzîndu-şi o ţigaretă. — Am venit de fapt să-mi vînd moşia şi plecarea mea depinde acum de administratorul meu. — După cîte ştiu însă aţi venit se pare pentru că lumea acolo se aşteaptă la tot felul de epidemii după război ? — N-nu, nu tocmai de aceea, continuă domnul Karma-zinov scandîndu-şi cu o calmă seninătate frazele şi la fiecare întoarcere din colţ făcînd o mişcare vioaie cu picioruşul drept, abia perceptibilă de altfel. într-adevăr, surise el cu oarecare venin, îmi propun să trăiesc un timp cît mai îndelungat. Boierimea rusă are în ea ceva care se uzează extraordinar de repede sub toate raporturile. Dar eu aş vrea să mă uzez cit mai tîrziu posibil şi acum am de gînd să mă stabilesc în străinătate pentru totdeauna ; e şi clima mai bună acolo, şi clădirile sînt de piatră, şi totul e mai trainic. Pentru veleatui meu Europa va dăinui, cred. Dumneata ce crezi ? —■ N-am de unde să ştiu. — Hm. Dacă într-adevăr acolo se va prăbuşi Babilonui şi vom asista la o cădere impresionantă (în această privinţă sînt perfect de acord cu dumneata, deşi sînt convins că pentru cît mai am eu de trăit va rezista încă), în schimb la noi în Rusia nici nu are ce să se prăbuşească, vorbesc în sens comparativ. Nu avem nimic de piatră care să se prăbuşească şi totul va aluneca în mocirlă. Sfînta Rusie este cea mai puţin capabilă să opună vreo rezistenţă. Poporul simplu se mai ţine cumva prin credinţa în Dumnezeul rusesc ; dar acest Dumnezeu rusesc, după ultimile informaţii, este prea nesigur, încît pînă şi în faţa reformei ţărăneşti abia a reuşit să ră-mînă în picioare, în orice caz s-a clătinat destul de serios. Unde mai pui apariţia căilor ferate, unde mai pui că aţi apărut şi voi... nu, nu, nu mai cred de loc în Dumnezeul rus. — Dar în cel european ? — Nu cred în nici un Dumnezeu. Am fost calomniat în faţa tineretului rus. întotdeauna am simpatizat mişcările sale. Mi-au fost arătate proclamaţiile de aici. Sînt privite cu nedumerire, pentru că toată lumea e speriată de forma lor, şi cu toate acestea, toţi sînt convinşi de puterea lor, chiar dacă nu sînt conştienţi de aceasta. Cu toţii au început de mult să se prăbuşească şi de mult ştiu că n-au de ce să se agate. Sînt convins de succesul acestei propagande secrete, fie chiar şi pentru faptul că Rusia este prin excelenţă acea ţară din lume unde orice se poate produce fără să i se opună vreo rezistenţă oarecare. îmi dau seama prea bine de ce toţi ruşii înstăriţi iau calea străinătăţii şi cu fiecare an tot mai mulţi pleacă acolo. Ei se lasă pur şi simplu minaţi de instinct. O corabie ameninţată să se scufunde e părăsită în primul rînd de şobolani. Sfînta Rusie este o ţară cu case de lemn, mizeră şi... primejdioasă ; ţara unor trufaşi săraci în straturile superioare, iar în marea ei majoritate trăieşte în nişte bojdeuci. Ar fi fericită orice ieşire i s-ar propune, e de ajuns numai să i se explice. Singur guvernul vrea încă să reziste, dar dă cu bîta pe întuneric în dreapta şi în stînga, lovind în ai săi. Aici totul este predestinat şi condamnat. Rusia, aşa cum apare, nu are nici un viitor. Am devenit neamţ şi îmi fac din aceasta un titlu de onoare. — Aţi pomenit adineaori despre proclamaţii; spuneţi-mi, care este părerea dumneavoastră în privinţa lor ? — Toată lumea se teme de ele, înseamnă că sînt puternice. Ele demască în mod făţiş minciuna şi demonstrează că la noi nu există nimic de care să te agăţi şi nici pe ce să te sprijini. Ele vorbesc în gura mare, cînd toată lumea tace. Forţa lor biruitoare (în pofida formei) constă mai ales în cutezanţa, nemaipomenită pînă azi, cu care privesc adevărul în faţă. Capacitatea aceasta de a privi adevărul drept în faţă este apanajul exclusiv al generaţiei ruse. Nu, nu, în Europa nu există o asemenea îndrăzneală : acolo e o împărăţie a pietrei, acolo mai există şi lucruri de care te poţi sprijini. Pe cît mi-a fost dat să văd şi să judec, esenţa ideii revoluţionare ruse constă în negarea onoarei. îmi place că ideea aceasta este proclamată cu atîta îndrăzneală şi fără nici un fel de teamă. Nu, nu, Europa încă nu e în stare să înţeleagă acest lucru, in timp ce la noi tocmai asta va prinde. Pentru omul rus onoarea este o adevărată povară de prisos. De altfel în tot 390 391 cursul istoriei sale a fost o povară. Mult mai repede poate fi atras rusul proclamînd în i'aţa lui „dreptul la dezonoare". Aparţin unei generaţii vîrstnice şi, mărturisesc, mai sînt încă pentru onoare, dar n-o fac decît în virtutea unei deprinderi. Ţin încă la formele vechi, să zicem, dintr-un fel de laşitate ; trebuie doar să-mi trăiesc cumva veacul. Gazda se opri brusc. ,,Eu tot vorbesc, vorbesc mereu, gîndi el, iar dumnealui tot tace şi mă observă, a venit probabil ca să-i pun întrebarea pe faţă. Şi am să i-o pun." — Iulia Mihailovna m-a rugat să aflu cumva pe căi ocolite de la dumneata ce fel de surpriză pregăteşti pentru balul de poimîine ? îl întrebă deodată Piotr Stepanovici. — Da, într-adevăr, va fi o surpriză şi-i voi ului realmente... se umflă în pene Karmazinov, dar secretul nu ţi—I voi spune. Piotr Stepanovici nu mai stărui. — Aveţi aici pe unul Şatov, se informă marele scriitor, şi închipuiţi-vă nu l-am văzut încă. — E un personaj interesant. Dar de ce întrebaţi ? — Aşa. Mi se pare că şi el ţine nu ştiu ce cuvîntare. N-o fi acela care 1-a pălmuit pe Stavroghin ? — El este. — Dar despre Stavroghin ce părere ai ? — Nici nu ştiu ce să spun : un crai. Karmazinov prinsese ură pe Stavroghin pentru că acesta îl ignora cu desăvîrşire. — Acest crăisor, zise el chicotind, dacă se va realiza la noi vreodată ceva în sensul proclamat in manifeste, probabil va fi spînzurat de o cracă. — Nu este exclus să se întîmple şi mai devreme, zise deodată Piotr Stepanovici. — S-ar cuveni, îl aprobă Karmazinov, de data aceasta fără să mai rîdă şi cu un aer grav de tot. — Mi-aţi tnai spus o dată acest lucru şi eu. ştiţi, i-am transmis. — Cum aşa, i-ai transmis cu adevărat ? rîsc iar Karmazinov. — La care el a răspuns că dacă el merită să fie spînzurat de o cracă, pentru dumneavoastră probabil va fi de ajuns o bătaie cu nuiaua, dar nu numai de formă, ci în modul cel mai drastic, cum sînt bătuţi mujicii. 392 Piotr Stepanovici puse mîna pe pălărie şi se ridică de pe fotoliu. Karmazinov îi întinse. în semn de rămas bun ambele mîini. — Dar cum crezi, miorlăi el cu un glăscior mieros şi cu o intonaţie cu totul aparte, continuînd să-i reţină mîinile în ale sale. cum crezi, dacă va fi să se înfăptuiască tot... ce se plănuieşte atunci... cam cînd s-ar putea să se întîmple ? — De unde să ştiu, răspunse Piotr Stepanovici cam brutal. Amîndoi se priviră fix în ochi. — Dar aşa, aproximativ ? miorlăi şi mai mieros Karmazinov. — Veţi avea timp să vă vindeţi moşia şi să plecaţi în străinătate, murmură şi mai brutal Piotr Stepanovici. Şi iarăşi se priviră ţintă în ochi. Se aşternu un minut de tăcere. — Către începutul lui mai viitor se va porni, iar cam pe la sfîrşitul lui octombrie totul se va încheia, zise deodată Piotr Stepanovici. — Vă mulţumesc din tot sufletul, zise cu glas emoţionat Karmazinov strîngîndu-i mîinile. „Vei avea timpul, şobolanule, să părăseşti corabia !" gîndi Piotr Stepanovici ieşind în stradă. „Ei bine, dacă pînă şi această «inteligenţă aproape ca de om de stat» este atît de convinsă că trebuie să se informeze în privinţa zilei şi orei şi cu atîta respect mulţumeşte pentru informaţia primită, ce să ne mai îndoim atunci chiar noi de noi înşine după toate astea. (El surîse.) Hm. într-adevăr, omul acesta al lor nu e chiar atît de prost şi... nu este decît un şobolan care părăseşte corabia ; unul ca el nu va denunţa !" El porni grăbit spre casa Filippov din strada Bogoiavlen-skaia. VI Piotr Stepanovici intră întîi la Kirillov. Kirillov era singur, ca de obicei, şi în momentul acela îşi făcea exerciţiile de gimnastică în mijlocul camerei, stînd cu picioarele depărtate unul de altul şi învîrtindu-şi braţele deasupra capului într-un anumit fel. O minge de cauciuc zăcea jos pe podea. Ceaiul răcit nu fusese încă strîns de pe masă. Piotr Stepanovici se opri un pic în prag. 393 — Văd că îţi îngrijeşti serios sănătatea, strigă el voios pătrunzînd în cameră. Ce minge frumoasă, ia te uită cum sare, tot pentru gimnastică ? Kirillov îşi îmbrăcă haina. i — Da, tot pentru sănătate, murmură el sec, ia loc. — Am trecut numai pentru o clipă. Dar hai să mă aşez. Sănătate-sănătate, dar vreau să-ţi amintesc de înţelegerea noastră. Se apropie „într-un anumit sens" termenul nostru, conchise el neîndemînatic. — Care înţelegere ? — Cum care înţelegere ? se alarmă Piotr Stepanovici, aproape speriat. — Nici o înţelegere şi nici o obligaţie, nu sînt legat prin nimic, eşti în eroare. — Ascultă, ce ai de gînd să faci ? sări din loc Piotr Stepanovici. — Voinţa mea. — Care? — Aceeaşi totdeauna. — Adică, ce vrea să zică asta ? înseamnă că ai rămas la ideea de atunci ? — Exact. Dar nici un fel de înţelegere n-a existat şi nu mă simt legat prin nici o obligaţie. A existat numai voinţa mea şi acum la fel nu există altceva decît voinţa mea. Precizarea aceasta Kirillov o făcu tăios şi cu dezgust. — Sînt de acord, de acord, fie şi voinţa ta, numai să nu se schimbe cumva, se aşeză Piotr Stepanovici cu un aer satisfăcut. Te superi pentru nişte cuvinte. Ai devenit prea supărăcios în ultimul timp, de aceea am evitat să mai vin pe la dumneata. De altfel eram absolut sigur că nu vei trăda. — Nu te iubesc de loc ; dar poţi fi absolut sigur. Deşi nu accept acest termen de trădare. — Ar fi cazul totuşi, se alarmă Piotr Stepanovici, din nou, să ne lămurim cum trebuie, ca să n-o încurcăm. Afacerea cere multă precizie, iar dumneata mă zăpăceşti groaznic, îmi dai voie să-ţi vorbesc ? — Vorbeşte, reteză Kirillov, privind într-un colt. — Ai hotărît mai demult să-ţi curmi viaţa... Adică ai avut o asemenea idee. Mă exprim bine ? Nu există nici o greşeală ? — Şi acum nutresc această idee. 394 — Perfect. Notează în acelaşi timp că nimeni nu te-a silit la aşa ceva. — Tronc ! Vorbeşti prostii. — Fie, fie ; m-am exprimat ca un tîmpit. Fără îndoială că ar fi fost cu totul absurd să îndemni pe cineva la asta ; aşadar : ai fost membru al Societăţii încă de pe timpul vechii organizaţii şi ai mărturisit atunci despre intenţia dumitale unuia dintre membrii societăţii. — N-am mărturisit nimic, ci pur şi simplu i-am spus. — Mă rog. Ar fi fost şi caraghios să „mărturiseşti", ca la spovedanie. Pur şi simplu ai spus, perfect. — Ba nu, nu-i de loc perfect, pentru că prea o lungeşti. Nu-ţi datorez nici un fel de socoteală, şi nici nu eşti în stare să-mi înţelegi gîndurile. Vreau să-mi curm viaţa pentru că am în mine această idee, pentru că nu vreau să existe frica morţii, pentru că... pentru că nici n-ai de ce să ştii pentru ce... Doreşti ceva ? Vrei ceai ? E rece. Să-ţi aduc un alt pahar. Piotr Stepanovici pusese într-adevăr mina pe ceainic şi căuta un pahar gol. Kirillov îi aduse din dulap un pahar curat. — Am luat adineaori dejunul la Karrnazinov, zise musafirul, apoi am ascultat vorbăria lui şi am transpirat, alergînd încoace am transpirat de asemenea, şi mi-e sete grozav. — Bea. Ceai rece face bine. Kirillov se aşeză iar pe scaun şi-şi aţinti privirea în acelaşi colţ. — în Societate s-a născut idcea, continuă el pe acelaşi ton, că aş putea fi cu ceva de folos dacă omor. în momentul cînd veţi face-o boacănă pe aici şi vor începe căutarea vinovaţilor, eu să mă împuşc pe neaşteptate, lăsînd o scrisoare în care să arăt că vinovatul sînt eu, încît, cel puţin un an întreg, să rămîneţi în afară de orice bănuială. — Ba şi cîteva zile ; şi o singură zi este preţioasă. — Bine. în acest sens mi s-a spus ca eu să mai aştept dacă vreau. Am răspuns că voi aştepta pînă mi se va anunţa ziua din partea Societăţii, pentru că mie mi-este absolut egal. — Aşa este, dar adu-ţi aminte că te-ai obligat ca redactarea scrisorii acesteia s-o faci numai împreună cu mine şi că, sosind în Rusia, să fii la... într-un cuvînt la dispoziţia mea, bineînţeles numai în vederea acestui caz, exclusiv ; în toate celelalte privinţe dumneata eşti desigur absolut liber, adăugă Piotr Stepanovici aproape cu amabilitate. 393 — Nu m-am obligat, ci am consimţit, pentru că îmi este absolut egal. — Atunci totul e perfect, perfect. N-am nici o intenţie .să-ţi lezez amorul propriu, dar... — Nici nu poate fi vorba despre amor propriu. -— Adu-ţi aminte totuşi că pentru dumneata, prin colectă, a fost adunată suma de o sută douăzeci de taleri bani de drum, va să zică, ai luat nişte bani. — Nicidecum, se aprinse Kirillov, e cu totul altceva. Pentru aşa ceva nu se iau bani. — Uneori se iau totuşi. — Minţi. Printr-o scrisoare trimisă din Petersburg am anunţat că-i voi restitui, iar la sosirea dumitale la Petersburg ţi-am numărat în mînă o sută douăzeci de taleri... care au fost expediaţi acolo, dacă nu i-ai reţinut cumva dumneata. — Bine, bine, nu te contrazic, au fost expediaţi. Principalul este că nu ai renunţat la ideea dumitale de atunci. — N-am renunţat. Cînd vei veni şi îmi vei spune „a sosit momentul", mă voi executa. E vorba să fie curînd ? — E o chestiune de zile... Nu uita însă bileţelul îl vom întocmi împreună, chiar în noaptea aceea. — Poate fi şi ziua-n amiaza mare. Ai spus că trebuie să iau asupra-mi răspunderea pentru manifeste ? — Şi încă ceva. — Dar nu-mi iau chiar totul asupra mea. — Ce anume nu vrei să iei asupra ta ? se nelinişti iar Piotr Stepanovici. — Ceea ce nu mi-ar conveni ; destul. Nu mai am chef să vorbesc despre asta. Piotr Stepanovici se stăpîni şi schimbă subiectul. — Altceva vreau să-ţi spun, îl preveni el, vii diseară la ai noştri ? Virghinski îşi sărbătoreşte ziua onomastică, e un pretext bun pentru a ne aduna. ■— Nu vin. — Fii bun, vino. E necesar. Trebuie să impunem şi prin numărul celor prezenţi şi prin înfăţişare... Ai o figură... într-un cuvînt, ai o figură fatală. — Găseşti ? rîse Kirillov. Bine, voi veni ; dar nu pentru a-mi etala figura. Cînd ? — Cît mai devreme, pe la şase şi jumătate. Ştii, poţi să intri şi să te aşezi, fără să fie nevoie să stai de vorbă cu 3915 cineva, oricîţi ar fi de faţă. Dar nu uita să iei cu dumneata hîrtie şi creion. — Pentru ce ? — Iţi este doar egal ; e o rugăminte a mea specială. Stai liniştit, nu schimbi o vorbă cu nimeni, asculţi şi te prefaci că notezi cîte ceva din cînd în cînd ; de fapt, poţi chiar să desenezi ce-ţi place. —■ Ce prostie, pentru ce ? — Dacă zici că-ţi este egal, o spui doar mereu că-ţi este absolut egal. — Şi totuşi ce rost are ? — Rostul este că acel membru delegat al Societăţii, inspectorul, s-a împotmolit la Moscova, iar eu m-am apucat să anunţ că e posibil să fim vizitaţi de un inspector ; şi iată că în felul acesta îşi vor închipui că dumneata eşti acela, şi întrucît eşti aici de vreo trei săptămîni, surprinderea lor va fi şi mai mare. — Ce tertipuri. N-ai dumneata nici o umbră de inspector acolo la Moscova. — Să zicem că nu există, dracul să-l ia, ce te priveşte şi prin ce te poate incomoda acest lucru ? Eşti doar membru al Societăţii. — Poţi să le spui lor că eu sînt inspectorul ; voi sta fără să deschid gura, dar nu vreau să am în mînă hîrtie şi ci'eion. — Dar de ce ? — Nu vreau. Piotr Stepanovici se înfurie, aproape se înverzi la faţă ; dar se stăpîni iar, îşi luă pălăria şi se ridică de pe scaun. — Ăla e la dumneata ? întrebă el coborînd deodată vocea. — E la mine. — Foarte bine. Curînd îl scot de aici, nici o grijă. — Nici gînd să fiu îngrijorat. Nu vine decît noaptea, să doarmă. Bătrîna e la spital, i-a murit nora ; de două zile sînt singur. I-am arătat locul din gard, cu seîndura desprinsă ; se strecoară pe acolo, fără să fie văzut. — îl iau curînd. — El zice că are mai multe locuri unde poate înnopla. — Minte, este căutat, iar aici n-o să-i treacă nimănui prin cap să-l caute. Staţi şi de vorbă ? — Aproape toată noaptea. Te înjură teribil. I-am citit într-o noapte din apocalips, l-am tratat şi cu ceai. A ascultat eu multă atenţie ; cu foarte multă atenţie, toată noaptea. 397 — Ei drăcie, te pomeneşti că-l aduci la credinţa creştină ! — De fapt este creştin. Nu te teme, va înjunghia. Dar pe cine vreţi voi să-l înjunghiaţi ? — Nu-l ţin ascuns în acest scop ; am alte gînduri cu el... Dar Şaiov ştie despre Fedka ? — Cu Şatov nu stau niciodată de vorbă şi nici nu-l văd. — Sînteţi porniţi unul contra altuia ? — Nu, nu sîntem porniţi, ci numai întoarcem privirile cînd ne întîlnim. Prea mult timp am zăcut într-un loc împreună în America. — Trec acum pe la el. — Cum vrei. — Pe la ora zece, poate că vin la dumneata direct de acolo împreună cu Stavroghin. — Veniţi. — Trebuie să discut cu el o chestiune foarte importantă... Ştii ce te-aş ruga, fă-mi cadou mingea dumitale ; la ce-ţi poate folosi acum ? Aş face şi eu exerciţii de gimnastică. Dacă vrei îţi plătesc cît costă. — Ţi-o dau aşa. Piotr Stepanovici vîrî mingea în buzunarul din spate. — N-ai să afli de la mine nimic împotriva lui Stavroghin, murmură Kirillov conducîndu-şi musafirul. Acesta îl privi mirat, dar nu mai spuse nimic. Ultimele cuvinte aruncate în urma lui de Kirillov îl tulburară mult pe Piotr Stepanovici; nu reuşea încă să pătrundă sensul lor adevărat, dar ajungînd la scara lui Şatov se forţă să-şi schimbe expresia de nemulţumire întrun zîmbet amabil. Şatov era acasă şi nu se simţea prea bine. Zăcea întins pe pat, deşi îmbrăcat complet. — Ce rău îmi pare ! strigă Piotr Stepanovici din prag. Eşti bolnav în mod serios ? Expresia amabilă dispăru brusc de pe chipul lui; ascuţişuri răutăcioase sclipiră în ochii săi. — De loc. se săltă nervos pe pat Şatov, nu sînt de loc bolnav, numai capul puţin... Părea că se pierde cu firea ; apariţia neaşteptată a unui asemenea vizitator îl speriase cumplit. — Vin într-o chestiune care nu îngăduie boală, începu Piotr Stepanovici vorbind repezit şi oarecum autoritar, dă-mi voie să iau loc (şi se aşeză), iar dumneata aşază-te pe patul dumitalc, uite aşa. Astăzi, sub pretextul onomasticii lui Vir398 ghinski, se vor aduna la el cîţiva dintre ai noştri; nici un alt caracter nu va avea reuniunea, s-au luat măsuri. Voi veni cu Nikolai Stavroghin. Nu te-aş tîrî şi pe dumneata acolo, bineînţeles, cunoscîndu-ţi starea de spirit din acest moment... adică în sensul că n-aş fi vrut să te chinuieşti acolo, şi deci nu pentru că am crede că ai putea să ne denunţi. Şi totuşi situaţia impune ca să fii prezent şi dumneata. Vei întîlni acolo pe aceia cu care va trebui să se ia hotărîrea definitivă în ce mod ai putea să părăseşti Societatea şi cui să predai ceea ce se află la dumneata. Acest lucru se va face cu totul discret; ne vom retrage undeva într-un colţ: va fi lume multă şi n-are nici un rost ca să ştie toţi. Mărturisesc că a trebuit să pledez cam mult cauza dumitale ; acum însă ei sînt de acord se pare, bineînţeles cu obligaţia pentru dumneata să predai tipografia şi toate actele. Şi atunci eşti liber să pleci unde vrei. Şatov ascultă încruntat şi mînios. Şocul nervos de pe urma spaimei de adineaori trecuse de tot. — Nu recunosc nici un fel de obligaţie de a da dracu ştie cui vreun raport, reteză el, nimeni nu poate şi n-are căderea să-mi dea sau nu voie să plec unde vreau. — Nu e chiar aşa. Ţi s-au încredinţat prea multe. N-aveai nici un drept să rupi brusc, cum te taie capul. Şi în definitiv, n-ai fost niciodată precis şi clar în această privinţă, încît i-ai ţinut tot timpul într-o situaţie echivocă. — Sosind aici am anunţat clar acest lucru printr-o scrisoare. — Nu, n-a fost de loc clar, obiectă calm Piotr Stepanovici, ţi-am trimis, de exemplu, Personalitatea luminoasă ca s-o tipăreşti aici şi exemplarele să le păstrezi pînă ce îţi vor fi cerute de cineva de aici ; la fel şi două proclamaţii. Le-ai res-stituit cu o scrisoare echivocă, din care nu reieşea nimic precis. — Am refuzat categoric să le tipăresc. — Ai refuzat, dar nu categoric. Ai scris : „Nu pot", dar n-ai explicat motivul pentru care nu poţi. „Nu pot" nu înseamnă şi „nu vreau". Se putea crede că nu poţi pur şi simplu din cauze materiale. Exact aşa s-a şi interpretat, con-siderîndu-se că eşti totuşi de acord să continui legătura cu Societatea, şi deci bazîndu-se pe asta, s-ar fi putut întîmpla să-ţi mai încredinţeze şi altceva, riscînd astfel să fie compromişi. Cei de aici susţin că dumneata pur şi simplu ai 399 vrut să-i induci în eroare, cu scopul de a primi vreo comunicare importantă şi de a-i denunţa. Te-am apărat cît mi-a stat în putere şi le-am arătat răspunsul dumitale scris în două rînduri, drept act doveditor in favoarea dumitale. Dar şi eu a trebuit să recunosc, recitind acum cele două rînduri, că sînt vagi şi capabile să inducă în eroare. — Ai păstrat cu atîta grijă această scrisoare ? — Nu e rău că am păstrat-o ; şi acum o am asupra mea. — N-ai decît, dracul să te ia !... strigă furios Şatov. Imbecilii aceştia ai dumitale n-au decît să considere că i-am denunţat, puţin îmi pasă ! Aş vrea să văd ce aţi putea să-mi faceţi ? — Te-ar nota şi, la cea dinţii izbîndă a revoluţiei, te-ar spînzura. — Adică în momentul cînd veţi pune mîna pe puterea supremă şi veţi subjuga Rusia ? — Nu rîde. Repet, te-am apărat. Oricum ar fi, eu te sfătuiesc totuşi să te prezinţi astăzi. Ce rost au atîtea cuvinte inutile izvorîte dintr-un fals sentiment de mîndrie ? Nu e mai bine să ne despărţim prieteneşte ? Că doar va trebui, în orice caz, să predai tiparniţa împreună cu literele şi actele vechi, iată dar că vom avea ce discuta. — Voi veni, murmură Şatov îngîndurat şi cu privirea în pămînt. Piotr Stepanovici îl observa atent din locul său. privindu-l cu coada ochiului. — Vine şi Stavroghin ? întrebă deodată Şatov, ridicînd capul. — Vine negreşit. — He, he! Se aşternu iar un minut de tăcere. Şatov zîmbea scîrbit şi iritat. — Dar acea mizerabilă Personalitate luminoasă a dumitale, pe care eu n-am vrut s-o tipăresc aici, a fost tipărită ? — E tipărită. — Şi liceenilor trebuie să li se spună că însuşi Herzen ţi le-a scris în albumul dumitale ? — însuşi Herzen. Iar se aşternu o tăcere de vreo trei minute. în sfîrşit Şaiov se ridică în picioare. — Poţi să pleci, n-am'nici un chef să stau cu dumneata. 400 — Plec, zise aproape înveselit Piotr Stepanovici, ridieîn-du-se imediat, un singur cuvînt încă : Kirillov, mi se pare, stă singur — singurel în pavilionul lui, şi fără servitoare ? — Singur — singurel. Pleacă, nu mai pot suferi să stau în aceeaşi încăpere cu dumneata. „Ai ajuns într-un hal, n-am ce zice ! gîndi Piotr Stepanovici ieşind în stradă. în acelaşi hal vei fi şi diseară, tot ce-mi trebuie de fapt. acum, nici nu m-am aşteptat să se potrivească lucrurile atît de bine, atît de bine ! însuşi Dumnezeul rusesc îmi vine în ajutor !" VII Alergase probabil foarte mult cu treburile lui în acea zi şi bineînţeles cu mult succes, deoarece pe faţă i se putea citi o expresie de mulţumire în acea seară cînd exact la ora şase apăru la Nikolai Vsevolodovici. Dar nu fu lăsat să intre imediat ; Nikolai Vsevolodovici tocmai se încuiase în cabinetul său între patru ochi cu Mavriki Nikolaevici. Vestea aceasta îl umplu imediat de îngrijorare. El se aşeză chiar lingă uşa cabinetului, cu gîndul să aştepte pînă la plecarea musafirului. De după uşă se auzeau glasuri, dar nu se putea distinge nici un cuvînt. Vizita dură puţin ; curînd se auziră paşi, răsună o voce puternică şi tăioasă, după care se deschise uşa şi Mavriki Nikolaevici ieşi cu faţa albă ca varul. Fără să-l observe pe Piotr Stepanovici, el trecu repede spre ieşire. Imediat Piotr Stepanovici pătrunse în cabinet. îmi este imposibil să nu relatez cît mai amănunţit despre această foarte scurtă întîlnire a celor doi „rivali", întâlnire care părea imposibilă, date fiind circumstanţele din ultimul timp, şi care totuşi avu loc. Iată cum se întîmplase : Nikolai Vsevolodovici dormita în cabinetul său întins pe canapea imediat după masă, cînd Alexei Egorovici anunţă vizita acestui musafir neaşteptat. Auzind numele anunţat, el aproape sări de pe canapea, neve-nindu-i să-şi creadă urechilor. Curînd însă pe buzele lui flutură un zîmbet, un zîmbet orgolios de triumf şi în acelaşi timp de uimire tîmpă, neîncrezătoare. Mavriki Nikolaevici, care intrase între timp, fu surprins pare-se de acest zîmbet, 401' în orice caz se opri brusc în mijlocul încăperii, nehotărît parcă : să înainteze mai departe, ori să se întoarcă ? Gazda izbuti însă pe loc să-şi schimbe expresia feţei şi, cu un aer de gravă nedumerire, păşi în întîmpinarea lui. Acesta nu-i strînse mina care-i fusese întinsă, trase neîndemînatec un scaun şi, fără a spune un cuvînt, se aşeză înainte de a o fi făcut gazda şi fără să mai aştepte poftirea. Nikolai Vsevoîodovici se aşeză la rîndu-i puţin pieziş pe canapea şi, scrutând chipul lui Ma-vriki Nikolaevici, aştepta în tăcere. — Dacă poţi, căsătoreşte-te cu Lizaveta Nikolaevna, îl ferici brusc Mavriki Nikoiaevici şi, ceea ce păru şi mai curios, nu se putea şti după intonaţia glasului său ce vrea să însemne această declaraţie : o rugăminte, o recomandare, o cedare sau un ordin. Nikolai Vsevoîodovici continua să tacă; oaspetele însă părea că spusese tot ce avea de spus şi îl privea cu ochii ţintă, aşteptînd răspunsul. — Dacă nu mă înşel (deşi e prea evident), Lizaveta Nikolaevna este logodită cu dumneata, rosti în sfîrşit Stavroghin. — Logodită, şi-am schimbat şi inelele, confirmă clar şi ferm Mavriki Nikolaevici. — V-aţi... certai ?... Te rog să mă scuzi, Mavriki Nikoiaevici. — Nu, ea mă .,iubeşte şi mă respectă'', repet cuvintele ei. Cuvintele ei sînt pentru mine lucrul cel mai preţios. — O, fără îndoială. — Dar să ştii, chiar dacă va sta în faţa altarului cu cununia pe cap, la chemarea dumitale, mă va părăsi imediat, pe mine şi pe toţi. şi se va duce la dumneata. — De sub cununie ? — Şi după cununie. — Nu greşeşti cumva ? — Nu. în spatele urei necontenite, sincere şi nemărginite, in fiecare clipă se străvede dragostea şi... nebunia... Cea mai sinceră şi nemăsurată dragoste şi nebunie ! Şi dimpotrivă, prin dragostea pe care o nutreşte faţă de mine, tot atît de sincer, în fiecare clipă, străbate ura cea mai cumplită ! Niciodată pînă acum nu mi-aş fi putui închipui asemenea... metamorfoze. — Mă surprinde totuşi, cum de-ai putut veni cu gîndul de a dispune de mina Lizavetei Nikolaevna ? Ce drept ai avut s-o faci ? Sau ai venit din împuternicirea ei ? 402 '■ Mavriki Nikolaevici se încruntă şi pentru un moment îşi lăsă capul în piept. — Nu sînt decît nişte cuvinte gratuite din partea dumitale, zise el deodată, cuvinte de răzbunare şi triumf, sînt sigur că dumneata înţelegi subtextul şi un sentiment de vanitate meschină nu-şi are locul aici. Nu-ţi este de ajuns satisfacţia pe care o încerci ? Neapărat trebuie să înşirăm la fraze punînd punctul pe „i", poftim, sînt gata să pun aceste puncte, dacă ai atîta nevoie de umilirea mea ; n-am nici un drept să vorbesc în numele ei, nici un fel de împuternicire nu este posibilă de imaginat; Lizaveta Nikolaevna nu ştie nimic despre vizita aceasta a mea, iar logodnicul ei, pierzîndu-şi ultima raţiune, ar merita să fie internat într-o casă de nebuni şi, culmea culmelor, se prezintă chiar el ca să-ţi raporteze aceste lucruri. In lumea întreagă numai dumneata ai putea s-o faci fericită şi numai eu aş putea s-o fac nefericită. Dumneata aspiri la ea, o urmăreşti, şi nu ştiu de ce nu te căsătoreşti cu ea. Dacă este vorba despre o ceartă întîmplată în străinătate, care pentru a fi curmată ar necesita să fiu eu sacrificat, sacrificaţi-mă. E prea nefericită şi acest lucru n-aş putea să-l suport. Cuvintele mele nu sînt nici autorizaţie, nici ordin, şi de aceea în, nici un caz nu te poţi considera atins în amorul propriu. Dacă ai fi vrut să-mi iei locul în faţa altarului, ai fi putut s-o faci fără învoirea mea, şi, bineînţeles, n-ar fi avut nici un rost să vin la dumneata cu această nebunie. Cu atît mai mult că nici căsătoria noastră n-ar fi posibilă după un asemenea demers din partea mea. Dar nu pot s-o duc la altar ca un ticălos ? Ceea ce fac eu acum, aici, precum şi faptul că ţi-o predau dumitale, celui mai neîmpăcat duşman al ei poate, după părerea mea este o ticăloşie pe care, bineînţeles, nu voi fi în stare s-o suport. — Te vei împuşca cînd vom merge la cununie ? — Nu, mult mai tîrziu. De ce să-i mînjesc vălul de cununie cu sîngele meu ? Poate că nici nu mă împuşc ; nici acum, nici mai tîrziu. — Şpunînd acestea, vrei probabil să mă linişteşti ? — Pe dumneata ? Ce ar putea să mai însemne pentru dumneata o ţîşnire de sînge în plus ? Mavriki Nikolaevici păli şi ochii îi seînteiară. Urmă o tăcere scurtă. — Te rog să mă scuzi pentru întrebările pe care ţi le-am pus, începu iar Stavroghin, pe unele din ele naveam nici un 403 drept să le formulez, dar una singură în orice caz am tot dreptul s-o pun : spune-mi, ce anume tc-a făcut să ajungi la asemenea concluzie în privinţa sentimentelor mele faţă de Lizaveta Nikolaevna ? Mă refer la acel grad de sentimente, în privinţa cărora fiind pe deplin convins ţi-ai îngăduit să vii la mine şi... să rişti asemenea propunere. —■ Cum ? tresări Mavriki Nikolaevici. N-ai dorit mîna ei ? N-ai dorit şi nu continui s-o mai doreşti ? — în general, despre sentimentele mele faţă de o femeie sau alta eu nu mă simt capabil să vorbesc unei a treia persoane, şi nimănui, oricine ar fi, afară de acea femeie. Te rog să mă ierţi, dar e o ciudăţenie a firii mele. In schimb îţi voi spune tot restul adevărului. Sînt căsătorit şi-mi este imposibil să mai contractez o căsătorie sau s-o „doresc". Mavriki Nikolaevici păru atît de uluit, încît se sprijini de speteaza fotoliului rămînînd un timp cu ochii pironiţi pe chipul lui Stavroghin. — Ei bine, aşa ceva nu mi-a trecut prin minte niciodată, murmură el, ai spus atunci, în dimineaţa aceea, că nu eşti căsătorit... şi am crezut că nu eşti căsătorit... Chipul lui devenea tot mai palid ; deodată el izbi cu pumnul cu toată puterea în masă. — Dar dacă după această mărturisire n-o vei lăsa în pace pe Lizaveta Nikolaevna şi o vei face nenorocită, te voi omorî izbindu-te cu bastonul ca pe un dine sub gard ! El sări din loc şi părăsi repede cabinetul. Piotr Stepanovici, care intră imediat după el în mare fugă, îl găsi pe Stavroghin stăpînit, de cea mai neaşteptată voie bună. — A, dumneata eşti ! rîse în hohote Stavroghin ; părea că rîde de mutra lui Piotr Stepanovici care năvălise mînat de o curiozitate mistuitoare. —■ Ai ascultat la uşă ? Ia stai, cu ce scop ai venit ? Mi se pare că ţi-am promis ceva... Aşa, mi-am adus aminte ; să mergem la „ai noştri" ! Merg, cu multă plăcere, nici că se putea o propunere mai nimerită în acest moment. îşi apucă pălăria şi părăsiră împreună casa. — Rîzi anticipat de faptul că îi vei vedea pe „ai noştri" ? se gudură vesel Piotr Stepanovici, ba încercînd să meargă în pas alături de însoţitorul său pe trotuarul îngust de cărămidă, ba coborînd pe caldarîm, în noroi, pentru că acesta nu observa 40 i de loc că merge prin mijlocul trotuarului, nelâsînd loc şi celuilalt. — Nu rîd de loc, răspunse Stavroghin cu glas voios, dimpotrivă, sînt convins că se vor aduna colo nişte oameni foarte serioşi. — „Nişte imbecili morocănoşi". cum ai binevoit să te exprimi într-o zi. — Ce poate fi mai amuzant decît un imbecil morocănos ? — Te referi probabil la Mavriki Nikolaevici ! Sînt convins că a venit la dumneata ca să-şi cedeze logodnica, am dreptate ? Eu i-am sugerat indirect acest gînd, îţi închipui ? Iar de n-o vrea să cedeze, o luăm noi şi fără voia lui, ce zici ? Piotr Stepanovici ştia, desigur, că e cam riscant să recurgă la asemenea manevre, dar în clipele cînd se simţea foarte agitat prefera să rişte totul, decît să rămînă în necunoş-tinţă de cauză. Nikolai Vsevolodovici nu-i răspunse decît pvin-tr-o nouă explozie de rîs. — Tot te mai gîndeşti să mă ajuţi ? întrebă el. — Dacă mă chemi. Să ştii însă că există o cale dintre cele mai bune. — Cunosc calea âumitale. — Ba nu, deocamdată e un secret, ţine minte însă că secretul costă bani. „Ştiu şi cît costă", murmură în sinea lui Stavroghin, dar se stăpîni şi tăcu. •— Cît ? Cum ai spus ? se încorda Piotr Stepanovici. — Am zis : să te ia dracul cu secretul dumifale ! Spune mai bine, cine va fi la voi acolo ? Ştiu că mergem să sărbătorim o onomastică, dar cine va fi anume ? — O, tot felul de lume pestriţă ! Pînă şi Kirillov va fi. — Toţi membrii grupurilor voastre ? — Ei drăcie, ce grăbit eşti ! Nici un singur grup măcar nu s-a constituit. •— Cum ai reuşit atunci să difuzezi atîtea manifeste ? •— Acolo unde mergem noi, vor fi numai patru membri ai grupului. Ceilalţi, în aşteptare, se spionează unul pe altul, întreeîndu-se să-mi raporteze. Oameni siguri. E un material care se cere organizat, trebuie s-o fac şi apoi so şterg. De altfel, chiar dumneata ai întocmit statutul, nu e nevoie să-ti explic. — Şi cum merge, cam greu, nu-i aşa ? întîmpini piedici ? 405 — Cum merge ? Uşor, cum nici nu s-ar cuveni. Aş putea să-ţi povestesc cîteva lucruri care să te facă să te prăpădeşti de rîs: în primul rînd îi fascinează uniforma cu atributele ei. Uniforma exercită o putere magică. Am născocit anume tot felul de funcţii şi grade : am secretari, agenţi secreţi, casieri, preşedinţi, registratori şi respectivii lor adjuncţi; le place extraordinar şi a prins de minune. Vine apoi forţa următoare, bineînţeles, sentimentalismul. Ştii, socialismul la noi se răs-pîndeşte mai ales din sentimentalism. Nenorocirea este că dăm uneori şi peste indivizi cum e acest sublocotenent colţos, care din cînd în cînd îţi fac pocinogul. Urmează apoi escrocii sadea ; aceştia, să zicem, sînt oameni de treabă, uneori sînt chiar foarte convenabili, dar reclamă mult timp, trebuie necontenit supravegheaţi. Şi, în sfîrşit, forţa principală, cimentul care încheagă totul, este teama de a avea o opinie personală. Ei bine, asta e o forţă grozavă ! Şi cine a elaborat-o, cine e „drăguţul" care a muncit şi s-a ostenit atîta, încît nimănui nu i-a mai rămas în cap o singură idee proprie măcar ! Le-ar fi ruşine să gîndească prin ei înşişi. — Atunci, ce te mai agiţi atîta ? — Păi cum, să nu profiţi de situaţie ? Cum să nu pui mina pe unul care se dă legat gata ? Se poate chiar în mod serios să nu crezi în posibilitatea succesului nostru ? Credinţă există, dar lipseşte dorinţa. Numai cu astfel de oameni e posibil succesul. Iţi spun, vor merge la semnul meu pînă şi-n foc, desigur, numai să strig la ei că nu sînt suficient de liberali. Gugumanii îmi reproşează că i-am păcălit pe toţi cu gogoriţa comitetului central şi a ,,nenumăratelor ramificaţii". Chiar şi dumneata mî-ai reproşat acest lucru într-o zi; dar ce fel de păcăleală ? Comitetul central sîntem eu şi dumneata, iar ramificaţii vor exista cîte vrei. — Şi toţi, unul şi unul, nişte ticăloşi ! — Acesta e materialul. Vor fi buni de ceva şi ei. — Tot mai contezi pe mine ? — Dumneata eşti şeful, dumneata eşti forţa ; iar eu pe lingă dumneata îţi voi fi secretar. Ştii, ne aşezăm într-o barcă, cu vîsle de arţar, cu pînze de mătase, pe pupă stă frumoasa zînă Lizaveta Nikolaevna... sau cum naiba îi spune acolo în cîntecul lor... — Te-ai poticnit ! rîse în hohote Stavroghin. Mai bine, să-ţi spun un adaos la poveste. Dumneata văd că socoteşti pe degete din ce forţe se organizează grupurile, Toţi factorii 406 aceştia de ordin funcţionăresc şi sentimental constituie un mortar bun de cimentare, dar există ceva şi mai bun : aţîţă pe vreo patru membri ai grupului să-l omoare pe al cincilea, sub pretextul că acesta va denunţa, şi dintr-o dată îi legi pe toţi ca într-un nod strîns prin sîngele vărsat. Vor deveni sclavii dumitale, nu vor mai îndrăzni să se răzvrătească sau să pretindă dări de seamă. Ha, ha, ha ! „Ei bine, tu... ei bine, va trebui să-mi plăteşti aceste cuvinte, gîndi în sinea lui Piotr Stepanovici şi anume chiar în seara aceasta. Cam prea multe îţi permiţi!" In felul acesta, sau aproape în felul acesta trebuia să gîndească Piotr Stepanovici. De altfel se şi apropiară de casa lui Virghinski. — Te pomeneşti că m-ai prezentat acolo drept cine ştie ce membru fondator, sosit din străinătate, care ţine legătura cu Internaţionala, sau drept inspector ? întrebă deodată Stavroghin. — Nu, nu ca inspector ; inspector nu vei fi dumneata ; dumneata vei apărea ca membru fondator venit din străinătate, care deţine cele mai importante secrete, acesta este rolul dumitale. Vei lua cuvîntul, nu-i aşa ? — Ce ţi-a venit? — Acum trebuie să iei cuvîntul. Stavroghin se opri în mijlocul străzii, în apropierea felinarului, atît era de mirat. Piotr Stepanovici rezistă obraznic şi calm privirii sale. Stavroghin scuipă şi porni înainte. — Dar dumneata vei vorbi ? întrebă el brusc pe Piotr Stepanovici. fc„ ; — Nu, prefer să te ascult pe dumneata. — Dracul să te ia. Dar cu aceasta îmi sugerezi o idee S -— Care ? sări în faţa lui Piotr Stepanovici. —- Să zicem că acolo iau eu cuvîntul, dar după aceea îţi trag o bătaie, dar ştii, o bătaie zdravănă. — Apropo, deunăzi i-am vorbit lui Karmazinov despre dumneata, şi i-am spus că ai declarat despre dînsul că trebuie bătut, şi nu pur şi simplu de formă, ci cu adevărat, ca pe un mujic. Păi, n-am spus niciodată aşa ceva, ha, ha ! — Nu face nimic. Se non e vero... * * Chiar dacă nu e adevărat... (Ital.) — Pentru aceasta îţi mulţumesc, îţi mulţumesc sincer. — Ştii ce mai spune Karmazinov : ca în fond doctrina noastră este o negare a onoarei şi că proclamînd un drept deschis la dezonoare este cel mai uşor să-l tentezi şi să-l antrenezi pe omul rus. — Admirabile cuvinte ! Cuvinte de aur ! strigă Stavroghin. A sesizat bine punctul vulnerabil ! Dreptul la dezonoare, păi asta înseamnă că toată lumea va alerga la noi, nu va rămîne nimeni dincolo ! Dar ia ascultă, Verhovenski, nu cumva iaci parte din aparatul superior al poliţiei ? — Ştiam că asemenea întrebări, chiar dacă îi trec cuiva prin gînd, nu se pun. — înţeleg. Dar sîntem între noi. — Nu, deocamdată nu fac parte. Gata, am ajuns. Compu-neţi o mină potrivită, Stavroghin ; întotdeauna fac asta cînd apar la ei. O expresie cît mai tenebroasă şi atît, nu e nevoie de nimic altceva ; e simplu de tot. Capitolul al şaptelea LA AI NOŞTRI Virghinski locuia în propria lui casă, adică în casa nevestei sale. în strada Furnicilor. Era o casă de bîrne, cu un singur cat, si nimeni altul în afară de familia lui nu mai locuia în ea. Sub pretextul onomasticii stăpînului se adunaseră vreo cincisprezece musafiri ; dar adunarea aceasta nu semăna de loc cu o serată de petrecere obişnuită în provincie. Chiar de la începutul convieţuirii lor, soţii Virghinski conveniră odată pentru totdeauna că este o prostie să chemi oaspeţi la onomastici, cînd în realitate „nu există nici un motiv de bucurie", în decurs de cîţiva ani reuşiră astfel să se izoleze complet de societate. Om capabil şi de loc „un sărac oarecare", el apărea în ochii tuturor, şi nu se ştie de ce, drept un original care preferă singurătatea şi care, în plus, vorbeşte „cu aere de superioritate". Iar m-me Virghinskaia, de profesie moaşă, prin însăşi faptul acesta ocupa o poziţie de ultimă treaptă pe scara 408 socială : inferioară şi celei de preoteasă, cu tot rangul funcţionăresc al soţului ei. însă nu prea dădea dovadă de modestie corespunzătoare poziţiei sale. Iar după legătura ei stupidă şi inadmisibil de făţişă, din principiu, cu un escroc, căpitanul Lebeadkin, pînă şi cele mai binevoitoare dintre doamnele noastre îi întorseseră spatele cu un dispreţ total. M-me Virghinskaia însă acceptă toate astea, ca şi cum tocmai asta urmărise. E de remarcat că aceleaşi doamne austere, în cazul cînd se pomeneau în pragul unei sarcini, se adresau pe cît era posibil tot Arinei Prohorovna (adică Virghinskaia), evi-tînd pe celelalte trei moaşe din oraşul nostru. Veneau după dînsa chiar şi trăsurile moşieriţelor din raza judeţului, în-tr-atît toată lumea era încredinţată de priceperea, îndemî-narea şi norocul ei în asemenea cazuri imperioase. Ajunsese, în cele din urmă, să-şi exercite practica profesională numai şi numai în casele cele mai bogate ; mai ales că era şi lacomă de bani. Simţindu-şi pe deplin puterea, nu se mai sinchisea de nimic în manifestările firii ei. Şi probabil înadins chiar, cu prilejul practicării meseriei ei în cele mai selecte case, îşi permitea să sperie clientele cu nervii slabi printr-o nemaipomenită şi nihilistă uitare a buneicuviinţe, sau, în sfîrşit, prin ze-flemisirea a „tot ce este sfînt", şi tocmai în clipele cînd „apelul la aceste lucruri sfinte" era poate de cea mai mare utilitate. Medicul-şef Rozanov, de la noi, de specialitate mamoş, relata ca un fapt autentic cum. într-un caz. în timp ce femeia care năştea zbiera în gura mare invocînd numele atotputernic al lui Dumnezeu, din gura moaşei ieşise tocmai o astfel de expresie libertină „ca un foc de pistol", care speriind-o pe bolnavă avu drept efect salutar o rapidă eliberare de sarcină. Deşi nihilistă, Arina Prohorovna nu dispreţuia însă de loc obiceiurile lumeşti şi nu numai de uzanţă curentă, dar şi pe cele vechi de tot, bazate pe cele mai absurde prejudecăţi, cînd asemenea prejudecăţi puteau să-i aducă vreun folos. N-ar fi admis în ruptul capului să lipsească, de pildă, de la botezul pruncului moşit de dînsa, apărînd la asemenes ocazii într-o rochie de mătase verde cu trenă, cu părul pieptănat şi aranjat în cîrlionţi şi bucle, deşi în restul timpului simţea o adevărată voluptate să umble cît se poate mai neglijent. Şi cu toate^ că în timpul oficierii tainei afişa întotdeauna „aerul cel mai insolent", îneît clerul se simţea scandalizat, după terminarea ceremoniei însă ţinea neapărat să apară personal cu tava pentru a servi cupele de şampanie de rigoare (singurul 409 scop pentru care venea gătită astfel), şi să fi îndrăznit careva, luînd cupa de şampanie, să nu depună pe tavă un ban pentru „casă". Oaspeţii adunaţi de data aceasta la Virghinski (aproape numai bărbaţi) aveau aerul de a se fi reunit din întîmplare şi cu totul ocazional. Nu se serviră nici gustări, nu se înjghebară nici partide de cărţi. în mijlocul camerei celei mai încăpătoare, care servea de salon, tapisată cu tapete bleu, foarte vechi, fuseseră alăturate două mese şi acoperite cu o faţă mare, deşi nu prea curată, iar pe mese clocoteau două samovare. O tavă imensă cu douăzeci şi cinci de pahare şi un coş de pîine albă de franzelă tăiată în numeroase felii, aşa cum se obişnuieşte în pensionatele pentru băieţi şi fete odrasle de nobili, erau aşezate într-un capăt al mesei. Ceaiul îl turna o domnişoară în vîrstă de vreo treizeci de ani. sora gospodinei, cu părul blond spălăcit, fără urmă de sprîncene, o fiinţă tăcută şi înveninată, dar care împărtăşea noile concepţii şi de care pînă şi Virghinski însuşi se temea în ambianţa casei. Nu erau decît trei doamne în salon : gospodina casei, surioara ei cea fără de sprîncene şi sora bună a Iui Virghinski, domnişoara Virghinskaia, care tocmai sosise din Petersburg. Arina Prohorovna era o doamnă impozantă, de vreo douăzeci şi şapte ani, destul de drăguţă, pieptănată cam neglijent şi îmbrăcată într-o rochie verzuie de lînă, ca de toate zilele. Şedea plimbîndu-şi ochii îndrăzneţi pe feţele musafirilor, voind parcă să spună neapărat: „Vedeţi, cum nu mă tem de nimic ?" Domnişoara Virghinskaia, nou sosită, destul de drăguţă şi ea, studentă şi nihilistă, durdulie ca o minge, cu obrajii rumeni, mică de statură, se aşezase lîngă Arina Prohorovna, aproape fără să-şi fi schimbat ţinuta de drum, cu un sul de hîrtie în mînă, şi examina feţele musafirilor cu o privire nerăbdătoare, plină de neastîmpăr. în seara aceea Virghinski nu prea se simţise bine, şi totuşi apăru şi el, luind loc într-un fotoliu la masa de ceai. Toţi musafirii se aşezaseră şi ei şi în dispoziţia aceasta ordonată a scaunelor în jurul mesei se putea întrevede că este vorba de o şedinţă. Era limpede că tcată lumea era încă în aşteptare şi că deocamdată cei prezenţi duc o conversaţie însufleţită pe chestiuni de alt ordin. La apariţia lui Stavroghin şi Verhovenski se aşternu brusc o linişte completă. Aici îmi voi permite să dau citeva lămuriri necesare pentru mai multă claritate. 410 Sînt convins că toţi domnii aceştia se adunaseră într-adevăr cu speranţa plăcută că vor auzi ceva foarte interesant, mai ales că fuseseră şi preveniţi. Toţi reprezentau crema liberalismului celui mai roşu din vechiul nostru oraş şi fuseseră cu multă grijă selecţionaţi de către Virghinski pentru această „şedinţă". Mai notez că unii dintre ei (deşi nu prea mulţi) niciodată pînă atunci nu-i frecventaseră casa. Bineînţeles, majoritatea oaspeţilor n-aveau o idee clară în ce scop fuseseră preveniţi. De altfel, cu toţii îl considerau pe Piotr Stepanovici drept un emisar sosit din străinătate cu anumite împuterniciri ; ideea aceasta se înrădăcina oarecum brusc şi, natural, păru măgulitoare. Şi totuşi în grupul acesta de cetăţeni adunaţi sub pretextul sărbătoririi unei onomastici, erau şi unii cărora li se făcuseră anumite propuneri concrete. Piotr Verhovenski izbutise să închege la noi „un cerc de cinci", asemănător aceluia pe care îl avea la Moscova şi, după cum s-a constatat ulterior, şi în judeţul nostru printre ofiţeri. Se spunea că mai avea un asemenea grup şi în gubernia Ch-n. Aceşti cinci aleşi şedeau acum la masa comună şi cu multă iscusinţă ştiuseră să-şi dea aerul celor mai obişnuiţi oameni, îneît nimeni să nu-i poată recunoaşte. Erau, fiindcă astăzi nu mai este o taină, în primul rînd Liputin, apoi Virghinski însuşi, urecheatul Şigaliov, fratele doamnei Virghinski, Leamşin şi, în sfîrşit, unul Tolkacenko, un personaj ciudat, om de peste patruzeci de ani, vestit prin cunoştinţele lui vaste asupra poporului, îndeosebi prin studii în mediul escrocilor şi tîlha-rilor ; hoinărea în mod special prin cîrciumi (deşi nu exclusiv pentru studiul poporului) şi brava prin veşmintele sale ponosite, prin cizmele unse cu dohot, prin aerul său şiret-iscoditor şi prin vorbirea sa cu înflorituri din graiul popular. O dată sau de două ori Leamşin îl mai adusese la seratele lui Stepan Trofimovici, unde însă nu produsese de fapt cine ştie ce impresie, în oraş apărea cu intermitenţe, mai ales cînd rămînea fără serviciu la calea ferată, în reţeaua căreia îşi căuta de obicei de lucru. Toţi aceşti cinci militanţi formaseră primul grup cu credinţa fermă că acesta nu este decît o mică unitate printre sutele şi miile de alte asemenea unităţi răspîndite prin toată Rusia, şi că totul depinde de un for central, masiv, dar secret, care la rîndul său este organic legat de revoluţia mondială din Europa. Din păcate însă, trebuie să recunosc, că printre ei chiar şi în această vreme începuseră să se ivească semne de discordie. Adevărul era că toţi aşteptau încă din primăvară sosirea lui Piotr Verhovenski, anunţată mai întîi de Tolkaconko, apoi de Şigalev, imediat după sosirea sa. Se aşteptau din partea lui la nişte minuni extraordinare şi cu toate că acceptaseră imediat, fără nici un fel de obiecţiuni, la cea dinţii chemare a lui să constituie acest cerc, tot imediat după constituirea lui se simţiră ofensaţi şi anume tocmai din cauza acestei adeziuni prea grăbite. Acceptaseră să intre în cerc bineînţeles dintr-o jenă generoasă, ca să nu se spună pe urmă că ei n-au îndrăznit să participe ; şi totuşi Piotr Verhovenski era dator să aprecieze în modul cuvenit isprava lor nobilă şi cel puţin să le spună drept recompensă ceva foarte important şi esenţial. Dar Verhovenski nici gînd nu avea să satisfacă curiozitatea lor legitimă şi nu le spunea decît ceea ce considera el absolut indispensabil. In general îi trata cu multă severitate, ba şi cu un fel de desconsiderare. Faptul în sine avu darul să-i irite, şi unul dintre membri, anume Şigalev, îi şi instigase pe ceilalţi „să ceară darea de seamă", bineînţeles, nu acum în casa lui Virghinski, unde se adunase atîta lume şi din afara grupului. In ce priveşte pe aceşti oameni din afară, mă bate de asemenea gîndul să cred că sus-numiţii membri ai primului cerc de cinci erau dispuşi să bănuiască prezenţa printre musafirii lui Virghinski şi a unor membri făcînd parte din alte cercuri necunoscute lor, dar înfiinţate prin oraş, potrivit aceluiaşi sistem secret şi de către acelaşi Verhovenski, încît în cele din urmă toţi cei adunaţi se suspectau unii pe alţii, pozînd fiecare în faţa celuilalt şi afectînd diferite aere, ceea ce imprima întregii adunări o înfăţişare confuză, ba şi cam bizară. Erau de faţă totuşi şi persoane absolut în afară de orice bănuială. Un maior activ, de pildă, ruda apropiată a lui Virghinski, un om cu totul inocent, care nu fusese invitat, dar venise din proprie iniţiativă să-l felicite pe sărbătorit. încît nu se putea să nu-l primească. Amfitrionul era totuşi liniştit, pentru că maiorul „n-ar fi putut denunţa în nici într-un caz", deoarece, în pofida tîmpeniei lui, îi plăcuse toată viaţa să se bage oriunde printre liberalii extremişti. Nu simpatiza personal cu aceştia, dar îi plăcea să-i asculte. Mai mult, fusese chiar şi compromis : cu totul întîmplător prin mîinile sale trecuseră în tinereţe depozite întregi ale revistei Clopotul61 şi manifeste şi, cu toate că se temuse să arunce în ele măcar o privire, socotise drept o ticăloşie să refuze răspîndirea lor ; aşa sînt unii ruşi chiar şi pînă în ziua de astăzi. Ceilalţi musafiri reprezentau fie tipul purtătorului unui nobil asaor propriu, profund lezat, fie tipul primului elan generos al tinereţii înflăcărate. Categoria aceasta o formau doi sau trei învăţători, dintre care unul şchiop, de vreo patruzeci şi cinci ani, profesor de liceu, foarte veninos la vorbă şi un om extrem de vanitos, precum şi doi sau trei ofiţeri. Dintre aceştia unul era un tînăr artilerist care, sosit abia de cîteva zile dintr-un liceu militar, un băiat tăcut şi necunoscînd încă pe nimeni, se pomeni deodată la Virghinski cu un creion în mînă şi, fără a participa la discuţie, nota mereu ceva în carnetul său. Toată lumea observase acest lucru, dar cu toţii, nu se ştie de ce, aveau aerul că nu observă. Mai erau prezenţi : un seminarist vîntură-lume, care împreună cu Leamşin strecurase acele fotografii obscene în desaga colportoarei de cărţi bisericeşti, un vlăjgan cu privirea insolentă, dar şi neîncrezătoare totodată, afişînd mereu un zîmbet sarcastic şi în acelaşi timp un aer satisfăcut, plin de conştiinţa triumfătoare a propriei sale perfecţiuni. Mai era aici, nu se ştie pentru ce, şi fiul primarului nostru, acel imberb mizerabil, înglodat în vicii şi uzat înainte de vreme, despre care am mai pomenit relatînd păţania micuţei soţii de locotenent. Junele acesta rămase tăcut toată seara. Şi în sfîrşit, ca să închei lista, un licean, un băieţandru de vreo optsprezece ani, cu fire aprinsă şi păr vîlvoi, care şedea cu înfăţişarea sumbră a unui tînăr jignit în demnitatea lui şi suferind vizibil pentru tinereţea celor optsprezece ani ai săi. Acest puşti era la rîndul său şeful unui grup independent de complotişti, care se formase în clasele superioare ale liceului, fapt descoperit spre surprinderea generală abia mai tîrziu. N-am amintit nimic despre Şatov : acesta se aşezase în colţul din fund al mesei, cu scaunul scos puţin înainte din rînd, uitîndu-se mereu în jos într-o tăcere posomorită. Refuză ceaiul şi pîinea şi tot timpul îşi ţinu şapca în mîini, ca şi cum ar fi vrut prin aceasta să arate că nu este un musafir, ci a venit numai cu treabă şi că va pleca îndată ce va găsi de cuviinţă, în apropierea lui se aşezase şi Kirillov, la fel de tăcut şi el, dar cu privirea dreaptă, cercetînd atent chipul fiecărui vorbitor cu ochii aproape ficşi, lipsiţi de orice luciu, şi ascul-tînd totul fără nici un fel de emoţie sau mirare. Unii dintre invitaţi, care nu-l mai văzuseră pînă atunci, îl examinau pe furiş cu priviri îngîndurate. Nu se ştie dacă m-me Virghin-skaia cunoştea ceva despre existenţa grupului de cinci. Consider că ştia totul de la soţul ei. Studenta, bineînţeles, nu lua 4'.2 413 parte !a nimic, dar avea o preocupare proprie; intenţiona să rămînă doar o singură zi sau cel mult două, după care să plece mai departe şi mai departe, prin toate oraşele universitare, „ca să participe la suferinţele studenţilor săraci şi să-i îndemne la un protest". Căra cu dînsa cîtova sute de exemplare dintr-o proclamaţie litografiată şi compusă, pare-se, chiar de ea personal. E de notat că liceanul chiar de la început prinse faţă de ea o ură de moarte, deşi n-o vedea decît pentru prima dată în viaţa lui, după cum şi ea începu imediat să-l urască pe el. Maiorul era un unchi de-al ei care o întîlni aici pentru prima oară de zece ani. în momentul cînd apărură Stavroghin şi Verhovenski obrajii fetei ardeau ca doi maci roşii, fiindcă tocmai atunci se certase cu unchiul ei în problema femeii. II Cu o remarcabilă nepăsare Verhovenski se instalase comod pe un scaun la capătul din faţă al mesei, aproape fără să fi schimbat cu nimeni un cuvînt de salut. Avea un aer dezgustat şi chiar dispreţuitor. Stavroghin salută politicos, dar cu toate că numai ei mai erau aşteptaţi să vină, cei de faţă, ca la comanda, se făcură că aproape nici nu-i observă. Gospodina casei se adresă sever lui Stavroghin, de îndată ce acesta se aşeză pe scaun. — Stavroghin, vrei ceai ? — Toarnă-mi, răspunse acesta. — Ceai pentru Stavroghin, porunci ea celeia care îngrijea de umplerea paharelor, dar dumneata vrei ? se întoarse ea şi către Verhovenski. — Dar bineînţeles. De unde-i moda aceasta să întrebi un musafir despre aşa ceva ? Dar aş vrea cu frişca, la voi întotdeauna se serveşte un ceai mizerabil ; şi cînd te gîndeşti că e ziua onomastică a stăpînului casei. — Cum, şi dumneata recunoşti zilele onomastice ? risc deodată studenta. Chiar acum s-a discutat această chestiune. — E o chestiune răsuflată, mormăi liceanul din celălalt capăt al mesei. — Ce este răsuflat ? Renunţarea la prejudecăţi nu poato fi niciodată ceva răsuflat, chiar dacă e vorba de cele mai ne414 vinovate, ci dimpotrivă, spre ruşinea generală, p;nă astăzi este încă ceva nou, replică ca repeziciune studenta smucin-du-se din tot trupul înainte pe scaunul ei. De altfel nici nu există prejudecăţi nevinovate, adăugă ea cu înverşunare. — Am vrut numai să spun, se agită groaznic liceanul, că prejudecăţile, deşi sînt lucruri desigur învechite şi trebuiesc extirpate, dar în privinţa onomasticei toată lumea ştie că este o prostie, o chestie prea învechită, ca să mai pierdem cu ea timpul preţios, şi aşa destul de mult pierdut de o lume întreagă, îneît agerimea minţii ar putea fi folosită pentru un subiect mai util... — Prea o lungeşti, nimic nu se înţelege, strigă studenta. — Mi se pare că oricine are dfeptul de a lua cuvîntul egal cu ceilalţi, şi dacă doresc să-mi exprim părerea, ca orişicare altul, atunci... — Nimeni nu-ţi ia dreptul de exprimare, reteză brusc însăşi gospodina, eşti. numai invitat să vorbeşti mai clar şi mai concis, pentru că nimeni nu te poate înţelege. — Daţi-mi voie să remarc totuşi că dumneavoastră nu mă respectaţi de loc ; dacă n-am reuşit să-mi duc ideea pînă la capăt, nu e pentru că n-aş avea idei, ci mai curînd dintr-un prisos de idei... bîigui aproape disperat liceanul şi se încurcă definitiv. — Dacă nu te pricepi să vorbeşti, mai bine taci, trînti studenta. Liceanul aproape sări de pe scaun. — Am vrut numai să declar, strigă el roşu de ruşine şi temîndu-se să se uite în jurul său, că dumneata ai vrut numai să arăţi cît de inteligentă eşti pentru că a intrat domnul Stavroghin, asta este ! — Gîndul dumitale e murdar şi imoral şi arată toată mizeria nivelului dumitale intelectual. Rog de aci încolo să nu-mi adresezi nici un cuvînt, turui studenta. — Stavroghin, începu gazda, înainte de venirea voastră s-a discutat aici foarte aprins despre drepturile familiei, iată acest ofiţer (şi arătă cu capul spre ruda sa, maiorul). Şi bineînţeles, nu eu ar trebui să te deranjez cu asemenea probleme răsuflate, şi de mult lămurite. Şi totuşi de unde au putut să apară drepturile şi îndatoririle familiare în sensul acelei prejudecăţi în care acum ne sînt înfăţişate ? Iată întrebarea. Ce părere ai ? 415 . . — Cum aşa, de unJe au putut să apară ? întrebă, repe-tindu-i cuvintele, Stavroghin. — Cu alte cuvinte, noi .ştim, de pildă, că prejudecata despre Dumnezeu provine de la tunet şi fulger, se smuci iar studenta, aproape năpustindu-se cu ochii asupra lui Stavroghin, este prea bine cunoscut că omul primitiv, speriat de tunet şi de fulger, 1-a zeificat pe duşmanul invizibil, simţindu-şi neputinţa în faţa lui. Dar de unde provine prejudecata în privinţa familiei ? De unde provine familia însăşi ? — Nu e acelaşi lucru... încercă s~o întrerupă gazda. — Cred că răspunsul la această întrebare riscă să fie cam indecent, răspunse Stavroghin. — Cum adică ? se smuci iar studenta. Dar în grupul dascălilor se auziră chicote la care imediat se alăturară din celălalt capăt al mesei chicotirile lui Leamşin şi ale liceanului, iar pe urmă hohotele de rîs răguşite ale maiorului, ruda studentei. — Ţi-ar şedea bine să scrii vodeviluri, observă Virghin-skaia adresîndu-se lui Stavroghin. — De loc nu-ţi face cinste, nu-ţi cunosc numele, reteză categoric indignată studenta. —• Ca să te înveţi minte şi să nu te mai bagi ! trînti maiorul. Eşti o domnişoară şi s-ar cuveni să te ţii mai modestă, cînd colo parcă te-ai aşezat pe un ac. — Te poftesc să taci şi să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe tonul acesta familiar venind cu asemenea comparaţii vulgare. Te văd pentru prima oară şi nici nu vreau să te recunosc ca rudă. — îţi sînt doar unchi ; te-am purtat în braţe cînd erai încă un prunc! — Nu mă interesează ce-ai purtat şi cînd ai purtat. Nu te-am rugat să mă porţi şi prin urmare, domnule ofiţer necuviincios, asta îţi făcea o plăcere personală. Şi dă-mi voie să-ţi atrag atenţia să nu mai îndrăzneşti a-mi vorbi per tu. Dacă nu o faci dintr-un principiu civic, eu personal îţi interzic o dată pentru totdeauna. -— Aşa sînt ei toţi ! izbi maiorul cu pumnul în masă, adresîndu-se lui Stavroghin, care şedea în dreptul lui de cealaltă parte a mesei. Daţi-mi voie, mă atrage liberalismul şi contemporaneitatea şi-mi place să ascult discuţii inteligente, dar eu o condiţie — cînd discută bărbaţii. Dar cînd se bagă femeile, cînd sar să clănţănească farfaralele astea contempo416 rane, să am iertare, mi se face lehamite ■ Nu te mai suci atita ! strigă el studentei care se smucea mereu să sară de pe scaun. Asta-i culmea ! Cer şi cu cuvîntul, mâ simt jignit. — Dumneata împiedici doar pe alţii să vorbească, şi singur nu eşti în stare să spui nimic, murmură indignată gazda. — Ba nu, vreau să spun tot ce gîndesc, se înfierbîntă maiorul, adresîndu-se lui Stavroghin. Eu, domnule Stavroghin, contez pe dumneata ca pe un om nou apărut, deşi nu am onoarea să te cunosc. Fără bărbaţi ele se vor pierde ca muştele, iată părerea mea. Toată problema lor feminină nu este decît o lipsă de originalitate. Vă asigur că problema aceasta feminină a fost născocită pentru ele tot de bărbaţi, dintr-o prostie, s-au legat singuri la cap ; slavă Domnului că nu sînt căsătorit ! Nici un fel de variaţie, un simplu model de broderie nu sînt în stare să născocească ; şi modelele acestea tot bărbaţii le născocesc pentru ele ! Poftim, am purtat-o în braţe, cînd avea zece ani, dansam cu ea mazurca, a sosit astăzi aici, bineînţeles m-am zorit să vin s-o îmbrăţişez, ca să aud din gura ei de la cea de a doua vorbă spusă că Dumnezeu adică nu există. Hai să zicem de Ia a treia să fi fost, da nu chiar de la a doua ; ţi-ai găsit, se grăbeşte ' Să zicem că oamenii inteligenţi nu cred, dar asta se explică prin faptul că sînt inteligenţi, dar tu, tu mormolocule, ce te pricepi tu în chestiunea dumnezeirii ? Te-a învăţat vreun student ? De te învăţa să aprinzi candele, le aprindeai. — Tot ce spui e o minciună, eşti un om foarte rău, iar adineaori am demonstrat cu toată claritatea inconsistenţa du-mitale etică, replică studenta cu dispreţ, ca şi cum ar fi considerat de prisos să discute cu un asemenea om. Ţiam spus adineaori că pe noi toţi ne-au învăţat după catehism : ,,Dacă-ţi vei respecta tatăl şi părinţii, vei trăi ani mulţi pe pămînt şi te vei bucura de bogăţie". E în Decalog. Dacă Dumnezeu a găsit necesar să ofere în schimbul iubirii filiale o recompensă, înseamnă că Dumnezeul vostru este imoral. Cu aceste cuvinte ţi-am demonstrat adineaori şi nu din al doilea cuvînt şi numai pentru că ţi-ai reclamat drepturile. Cine e de vină că eşti redus şi pînă acuma n-ai înţeles ? Te doare acest lucru şi de aceea eşti furios, iată enigma generaţiei dumitale. — Neroacio ! zise maioi ui. — Imbecil ! — Aşa, dă-i drumul î 27 — Dostoicvski — Opere \ o*. 1 417 — Dă-mi voie, Kapiton Maximovici, doar dumneata însuţi îmi spuneai că nu crezi în Dumnezeu, piui din capătul mesei Liputin. — Ce are a face că aş fi spus-o, eu sînt cu totul altceva ! Poate că şi cred, da nu chiar de tot. Deşi poate nu cred deplin, n-aş spune totuşi că Dumnezeu trebuie împuşcat. Pe cînd îmi făceam încă serviciul la husari, mă tot bătea gîndul în privinţa lui Dumnezeu. în toate versurile nu auzi decît că husarul bea şi chefuieşte ; ei bine, poate că am şi băut, dar, vă rog să mă credeţi, săream uneori din aşternut şi mă apucam să fac semnul crucii în faţa icoanelor, ca Dumnezeu să mă lumineze cu credinţa, pentru că nici pe atunci nu aveam linişte şi mă frămînta gîndul: există Dumnezeu sau nu există ? Mi-era uneori şi lehamite ! Dimineaţa, bineînţeles, te lăsai prins de altele şi părea că iar dispare credinţa ; şi, în general, am observat că ziua credinţa întrucîtva dispare. — N-aveţi cumva cărţi de joc ? căscă tare Verhovenski, adresîndu-se gazdei. — Consider foarte binevenită întrebarea dumneavoastră ! se smuci studenta, roşie de indignare faţă de cele auzite de la maior. — Se pierde un timp preţios cu aceste discuţii stupide, reteză gazda şi îl privi poruncitor pe soţul ei. Studenta se reculese : — Am vrut să înfăţişez adunării suferinţele şi protestul studenţilor, dar intrucît timpul se pierde în discuţii imorale... — Nu există nimic moral sau imoral! interveni imediat liceanul, de cum o auzi pe studentă. — Ştiu acest lucru, domnule licean, l-am ştiut cu mult înainte de a te fi dumirit să-l înveţi dumneata. — Eu însă declar, se înverşuna acesta, că dumneata nu eşti decît un copilaş sosit din Petersburg cu pretenţii să ne luminezi asupra unor lucruri pe care le cunoaştem cu toţii de mult. în ce priveşte porunca : „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", pe care n-ai ştiut nici măcar s-o reproduci şi faptul că ea este imorală o ştie toată Rusia încă de pe timpul lui Bielinski. — Dar nu se termină cu^ asta o dată ? se adresă hotărîtă m-me Virghinskaia soţului. în calitate de gazdă, ea se ruşina pentru nivelul mizer al acestei discuţii, mai ales că observa cîteva zîmbete, ba şi semne de nedumerire printre oaspeţii poftiţi. 418 — Domnilor, înălţă deodată vocea 'Virghinski, dacă^fineva doreşte să treacă la o discuţie mai la subiect sau are de făcut vreo declaraţie, propun să începem, fără a mai pierde timp. — Mi-aş permite să formulez o întrebare, zise blînd dascălul şchiop, care pînă atunci păstrase tăcerea şi o ţinută foarte cuviincioasă. Aş vrea să ştiu, ne constituim aici într-o şedinţă sau pur şi simplu formăm o adunare de simpli muritori, veniţi în vizită ? întreb acest lucru mai mult pentru respectarea unei rînduieli şi ca să nu plutim într-o incertitudine. întrebarea aceasta „şireată" îşi produse efectul; toţi schimbară între ei priviri, ca şi cum aşteptau ca celălalt să dea răspunsul, şi deodată brusc, ca la comandă, privirile tuturor se aţintiră asupra lui Verhovenski şi Stavroghin. — Propun pur şi simplu să punem la vot întrebarea : „Sîntem în şedinţă sau nu ?" zise m-me Virghinskaia. — Mă alătur întru totul propunerii, zise Liputin, deşi e formulată cam vag. — Şi eu mă alătur, şi eu, se auziră voci. — Şi mi se pare că astfel vom avea într-adevăr mai multă ordine, întări Virghinski. — Aşadar, chestiunea se pune la vot ! anunţă stăpîna casei. Leamşin, te rog, aşază-te la pian : poţi şi de acolo să-ţi dai votul, cînd va începe scrutinul. — Iarăşi, strigă Leamşin, nu ajunge cit v-am tot zdrăngănit ? — Te rog stăruitor să cînţi; nu vrei să fii de folos cauzei ? — Dar te asigur, Arina Prohorovna, că nimeni' nu ascultă la ferestre. E o fantezie de a dumitale, de altfel şi ferestrele sînt destul de sus, şi apoi cine va putea înţelege măcar ceva chiar şi dacă ar asculta ? — Nici noi înşine nu putem înţelege despre ce este vorba, murmură careva. — Eu însă vă spun că măsurile de precauţie sînt întotdeauna necesare. Mă gîndesc la cazul vreunor spioni, explică ea lui Verhovenski, din stradă să se audă muzica, aşa ca Ia onomastică. — Ei, drăcie ! zise cu năduf Leamşin. Se aşeză la pian şi se apucă să zdrăngăne un vals, lovind în clape aproape cu pumnul. — Cine doreşte ca să ne constituim în şedinţă, propun să ridice sus mîna dreaptă, zise m-me Virghinskaia. 419 Unii ridicară mina, alţii nu. Ba unii după ce o ridicară imediat o traseră în jos. După ce o traseră, iar o ridicară. — Dracul să mă ia ! N-am înţeles nimic, strigă un ofiţer. — Nici eu nu înţeleg, strigă altul. — Ba eu înţeleg, strigă al treilea, dacă eşti pentru da, ridici mîna în sus. — Dar acest da ce înseamnă ? — înseamnă şedinţă. — Nu, nu înseamnă şedinţă. — Eu am votat pentru şedinţă, strigă liceanul, adresîn-du-se către m-me Virghinskaia. — Atunci de ce n-ai ridicat mîna ? — M-am uitat la dumneavoastră şi, văzînd că n-aţi ridicat-o, n-am ridicat-o nici eu. — Dar e stupid, pentru că eu am fost aceea care am făcut propunerea, tocmai de aceea n-am ridicat-o. Domnilor, pro-fmn să procedăm invers : cine vrea şedinţă să stea locului şi să nu ridice mîna, iar cine nu vrea, să ridice mîna dreaptă. — Cine nu vrea ? întrebă liceanul. — Dar ce e cu dumneata, o faci înadins ? strigă mînioasă m-me Virghinskaia. — Dar daţi-ne voie, cine vrea sau cine nu vrea, pentru că acest lucru trebuie bine precizat ? se auziră două-trei voci. — Cine nu vrea, nu vrea. — Bine, bine, dar ce trebuie să facem, să ridicăm sau să nu ridicăm, daeă nu vrem ? strigă ofiţerul. — Ehe, nu sîntem încă obligaţi cu constituţia ! observă maiorul. — Domnule Leamşin, fă bine. baţi atît de tare, îneît nimeni nu poate auzi nimic, zise dascălul şchiop. — Dar crede-mă, Arina Prohorovna, nimeni nu ascultă la ferestre, sări Leamşin. Nu vreau să mai cînt ! Am venit în ospeţie la voi, nu să zdrăngănesc la pian ! — Domnilor, propuse Virghinski, răspundeţi cu glas răspicat : sîntem noi în şedinţă sau nu ? — Şedinţă, şedinţă ! se auzi din toate părţile. — Păi, dacă e aşa, ce nevoie este de vot, e suficient. Sîn-teţi mulţumiţi, domnilor, mai e nevoie să votăm ? — Nu e nevoie, nu e nevoie, am înţeles î •— Poate că cineva nu vrea sa fie şedinţă ? — Nu, nu, vrem cu toţii. 420 — Dar ce înseamnă şedinţă ? strigă un glas. Nu i se răspunse. — Să alegem un preşedinte, se auziră strigăte din diferite părţi. — Stăpînul, bineînţeles, stăpînul ! — Domnilor, dacă este aşa, începu Virghinski în calitate de preşedinte ales, reînnoiesc propunerea mea de adineauri: dacă cineva doreşte să ia cuvîntul mai la subiect sau are de făcut vreo declaraţie, să poftească şi să înceapă fără a mai pierde timpul. Se aşternu o tăcere generală. Privirile tuturor se întoarseră iarăşi asupra lui Stavroghin şi a lui Verhovenski. ._ Verhovenski, n-ai nimic de spus? întrebă direct m-me Virghinskaia. — Absolut nimic, îşi destinse acesta trupul, căscînd, pe scaun. Deşi aş dori poate un păhărel de coniac. — Stavroghin, dumneata nu doreşti ? — Mulţumesc, eu nu beau. — Vreau să spun, doreşti să iei cuvîntul sau nu. nu e vorba de coniac. —■ Să iau cuvîntul, despre ce anume ? Nu. nu doresc. — Ţi se va servi coniacul, răspunse ea lui Verhovenski. Se ridică studenta. Pînă atunci de cîteva ori ea schiţase mişcarea să sară de pe scaun. — Am sosit aici ca să fac o declaraţie despre suferinţele nenorociţilor studenţi şi despre necesitatea de a fi îndemnaţi pretutindeni să protesteze... Aci ea îşi înghiţi vorba ; în celălalt capăt al mesei se ivi un concurent, şi toate privirile se întoarseră spre el. Clăpău-gul Şigaliov, cu un aer sumbru şi întunecat, se ridică încet de pe locul său şi depuse melancolic un caiet cu scriere măruntă pe masă. Rămase în picioare şi în tăcere. Mulţi priveau consternaţi caietul, dar Liputin, Virghinski şi dascălul şchiop păreau că încearcă o mulţumire. — Cer cuvîntul, zise ursuz dar ferm Şigaliov. — Aveţi cuvîntul, încuviinţă Virghinski. Oratorul se aşeză, tăcu aproximativ o jumătate de minut şi rosti cu glas grav : — Domnilor... — Poftim coniacul! zise cu scîrbă şi dispreţ ruda gazdei care turna ceai, şi adusese acum coniacul, punînd sticla în 421 faţa lui Verhovenski împreună cu un păhărel adus în mină fără tavă sau farfurioară. Oratorul întrerupt se opri cu un aer plin de demnitate. — Nu e nimic, continuaţi, cu nu ascult, strigă Verhovenski turnîndu-şi coniac. — Domnilor, adresîndu-mă atenţiei dumneavoastră, reîncepu Şigaliov, după cum veţi vedea mai departe, solicitîndu-vă concursul într-un punct de importanţă primordială, mă văd nevoit să fac o introducere. — Arina Prohorovna, n-aveţi nişte foarfeci ? întrebă deodată Piotr Stepanovici. — Ce nevoie ai de foarfeci ? căscă ea spre dînsul ochii. — Am uitat să-mi tai unghiile, de trei zile tot vreau s-o fac, zise Piotr Stepanovici examinîndu-şi impasibil unghiile lungi şi murdare. Arina Prohorovna se înroşi, dar domnişoarei Virghinskaia îi plăcu probabil această figură. — Mi se pare că am văzut nişte foarfeci adineaori aici pe fereastră, se ridică ea de la masă pornind într-acolo să caute foarfecile şi întoreîndu-se apoi cu ele în mînă. Piotr Stepanovici, fără să o privească, apucă foarfecîle şi-şi făcu cu ele de lucru. Arina Prohorovna înţelese că este vorba de un procedeu cu un anumit rost şi se ruşina de susceptibilitatea ei. Adunarea schimba priviri tăcute. Dascălul şchiop urmărea cu privirea mînioasă şi plin de invidie gesturile lui Verhovenski. Şigaliov continuă : — Consacrîndu-mi energia problemei studiului organizării sociale a societăţii viitoare, care va veni să înlocuiască pe cea prezentă, am ajuns la concluzia că toţi făuritorii sistemelor sociale, de la cele mai îndepărtate timpuri şi pînă în anul nostru 187..., erau nişte visători, nişte fantezişti, nişte neghiobi, care se contraziceau pe ei înşişi neînţelegînd absolut nimic din ştiinţa naturii şi în ce priveşte acel animal ciudat care este omul. Platon, Rousscau, Fouricr nu sînt decît coloane de aluminiuC:;, toate astea sînt bune pentru vrăbii, şi nu pentru societatea umană. întrucît însă forma socială viitoare este necesară tocmai acum, cînd noi toţi, în sfîrşit, ne pregătim să trecem la acţiune, ca să nu existe nici un fel de ezitare, eu propun propriul meu sistem de organizare a lumii. Iată-l! izbi el cu pumnul în caiet. Am vrut să expun adunării cartea mea pe cît se poate într-o formă prescurtată ; dar văd că va fi nevoie să mai adaug şi o mulţime do explicaţii orale, 422 peste cele cuprinse în text, ceea ce înseamnă că întreaga expunere va necesita cel puţin zece şedinţe, după numărul capitolelor din carte. (Se auziră rîsete.) Afară de aceasta anunţ dinainte că sistemul meu nu este încă terminat. (Iar rîsete.) M-am încurcat în datele mele proprii şi concluzia la care am ajuns este în directă opoziţie cu ideea iniţială de la care am pornit. Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat. Ţin să adaug totuşi că afară de soluţia aceasta a mea, în ce priveşte formula socială, nu poate exista o altă soluţie. Rîsul creştea devenind tot mai puternic, dar rîdeau mai mult tinerii şi, ca să zicem aşa, musafirii prea puţin iniţiaţi. Pe chipul doamnei Virghinskaia, al lui Liputin şi al dascălului şchiop se ivi oarecare expresie de ciudă. — Dacă dumneata însuţi n-ai reuşit să-ţi închei propriul sistem şi ai ajuns la disperare, ce am putea face noi ? observă prudent unul dintre ofiţeri. — Aveţi dreptate, domnule ofiţer activ, i se adresă răstit Şigaliov, mai ales în ce priveşte folosirea foarte nimerită a termenului „disperare". Da, am ajuns la disperare şi totuşi tot ce am expus în cartea mea este de neînlocuit şi nu există o altă soluţie ; nimeni niciodată nu va născoci altceva. Şi de aceea mă grăbesc, fără a mai pierde timpul, să invit întreaga adunare să-şi exprime părerea după ce va asculta expunerea mea în cele zece şedinţe. Iar dacă membrii nu vor dori să mă asculte, să ne împrăştiem chiar de la început, bărbaţii ca să-şi vadă de serviciul la stat, femeile pe la bucătării, pentru că, respingînd cartea mea, o altă soluţie ei nu vor găsi. Nici o altă soluţie ! Iar prin pierderea de tirnp îşi vor dăuna lor înşişi, întrucît mai tîrziu se vor întoarce inevitabil la acelaşi lucru. Se produse o mişcare : „E nebun cumva ?" se auziră glasuri. — Va să zică, toată chestiunea constă în disperarea lui Şigaliov, conchise Leamşin, iar problema esenţială în a se şti: este sau nu cazul să fie dumnealui disperat ? — Eventuala stare de disperare a lui Şigaliov este o problemă a sa personală, declară liceanul. — Propun să se pună la vot în ce măsură disperarea lui Şigaliov priveşte cauza comună, şi totodată, merită sau nu merită să fie ascultat ? decise vesel ofiţerul. 423 — Chestiunea se prezintă puţin altfel, interveni, în sfîrşit, şchiopul. în general el vorbea cu un zîmbet întrucîtva ironic, îneît era greu de fapt să-ţi dai seama dacă vorbeşte- serios sau glumeşte. E altceva aici. Domnul Şigaliov este prea devotat sarcinei sale şi totodată este prea modest. Cartea dumi-sale îmi este cunoscută. Dumnealui propune, ca o soluţie finală a problemei, diviziunea omenirii în două părţi inegale. O a zecea parte capătă libertatea personală şi dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-şi piardă personalitatea şi să se transforme într-un fel de turmă si printr-o supunere nelimitată să atingă, pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocenţă primitivă, un fel de rai primitiv, deşi vor trebui totuşi să lucreze. Măsurile propuse de autor pentru deposedarea celor nouă zecimi din omenire de libeitatea voinţei şi pentru transformarea lor într-o turmă, pe calea reeducării mai multor generaţii, sînt absolut remarcabile, se bazează pe date naturale şi sînt foarte logice. Am putea să nu fim de acord cu unele concluzii, dar este greu să încapă vreo îndoială în ce priveşte inteligenţa şi cunoştinţele autorului. E regretabil că acea condiţie cu cele zece seri de şedinţe este cu totul incompatibilă cu circumstanţele, altminteri am putea auzi multe lucruri extrem de interesante. — Vorbeşti serios ? se adresă m-me Virghinskaia către dascălul şchiop, cuprinsă de oarecare nelinişte. Dacă acest om, neştiind ce să facă cu oamenii, transformă nouă zecimi din ei în sclavi ? De mult mi s-a părut suspect individul. —■ Vorbeşti adică despre frăţiorul dumitale ? întrebă şchiopul. — Rubedenie ? îţi baţi joc de mine ? ■— Şi afară de asta, este o ticăloşie să lucrezi pentru nişte aristocraţi şi să te supui lor ca unor zeităţi ! explodă furioasă studenta. — Nu propun ticăloşii, ci raiul, raiul terestru, şi nici un alt rai pe pămînt nu poale să existe, încheie autoritar Şigaliov. •— Eu însă în loc de rai, strigă Loamşin, aş lua aceste nouă zecimi din omenire, dacă n-ai ce să faci cu ele. şi le-aş arunca în aer. lăsînd numai o mînă de oameni culţi, care să înceapă a trăi huzurind după regulile ştiinţei. — Aşa poate vorbi numai un bufon ! izbucni studenta. ■— E un bufon, dar folositor, ii şopti mme Virghinskaia. 424 — Poate că aceasta ar fi cea mai bună soluţie a problemei ! se adresă înflăcărat Şigaliov către Leamşin. Dumneata, bineînţeles, nici nu-ţi dai seama, vechiul meu demon, ce idee profundă ai reuşit să exprimi. întrucît însă ideea dumitale este aproape irealizabilă, va trebui să ne mulţumim cu acest rai pămîntesc, dacă aşa a fost dat să-l denumim. — Şi totuşi e destul de absurd, lăsă Verhovenski să-i scape o reflecţie, posibil, cu totul fără voie. De altfel fără a-şi ridica privirea el continua cu aceeaşi nepăsare să-şi taie unghiile. — De ce adică să fie absurd? interveni imediat şchiopul, ca şi cum nu aşteptase din partea lui Verhovenski decît rostirea acestui prim cuvînt, ca să se ia cu el la harţă. De ce adică să fie absurd? Domnul Şigaliov e întrucîtva un fanatic al umanismului. Să ne aducem aminte însă că şi Fourier şi Cabet mai ales, şi chiar Proudhon însuşi au o mulţime de soluţii dintre cele mai despotice şi fanteziste în această problemă. Domnul Şigaliov oferă poate o soluţie mult mai lucidă decît ei. Vă asigur că, după ce i-ai citit cartea, este aproape imposibil să nu fii de acord cu unele lucruri. Poate că tocmai el este acela care, mai puţin decît oricare altul, s-a depărtat de realism, şi raiul lui pămîntesc este aproape rai adevărat, exact acelaşi pentru pierderea căruia suspină întreaga omenire, dacă acest rai a existat cîndva aievea. — Ştiam eu că voi fi luat în furci, murmură iar Verhovenski. — Daţi-mi voie, se înfierbîntă tot mai mult şchiopul, discuţiile şi consideraţiile în privinţa organizării sociale viitoare sînt aproape o necesitate imperioasă a tuturor oamenilor de gîndire contemporană. Herzen toată viaţa lui n-;\ avut decît grija aceasta. Bielinski, după cum ştiu cu precizie, petrecea seri întregi cu prietenii săi, dezbătînd şi soluţionînd anticipat pînă şi cele mai mici, ca să zicem aşa, amănunte de bucătărie ale viitoarei orînduiri sociale. — Ba unii înnebunesc chiar, remarcă pe dată maiorul. — Am putea ajunge totuşi la o concluzie oarecare, decîl să stăm aşa şi să tăcem cu aere de dictatori, şuieră Liputin îndrăznind parcă să înceapă, în sfîrşit. atacul. —■ Nu m-am gîndit la Şigaliov cînd am spus că este absurd, tărăgăna Verhovenski. Vedeţi, domnilor, îşi săltă el un pic privirea, după părerea mea, toate cărţile acestea, Fourier, Cabet, toate aceste „drepturi la muncă", şi celelalte de Ia 425 Şigaliov citire, toate acestea sînt un fel de romane, care pot fi scrise cu sutele de mii. O delectare estetică. înţeleg că aici în acest orăşel vă plictisiţi, şi desigur vă năpustiţi cu aviditate asupra unor pagini scrise. — Daţi-mi voie, se agită pe scaunul său şchiopul, deşi sîntem nişte provinciali şi, bineînţeles, demni de toată compătimirea, ştim totuşi că pe lumea aceasta deocamdată nu s-a întîmplat nici un fapt extraordinar sub raportul noutăţii şi a cărui ignorare va trebui s-o deplîngem. Ni se propune, de pildă, prin tot felul de foi strecurate, de factură străină, să ne strîngem rîndurile şi să ne organizăm în grupuri cu unicul scop de distrugere generală sub pretextul că, oricît ai lecui lumea aceasta, tot bolnavă va rămîne, dar aşa, retezînd radical o sută milioane de capete şi prin aceasta uşurîndu-ţi sarcina, poţi mai uşor să sari peste şanţ. Ideea e excelentă, fără îndoială, dar cel puţin tot atît de incompatibilă cu realitatea, ca şi cele de la „Şigaliov citire", în privinţa cărora aţi emis chiar acum aprecieri atît de dispreţuitoare. — Mă rog, de altfel nici n-am sosit aici pentru discuţii, lăsă Verhovenski să-i scape un cuvinţel de tulburătoare semnificaţie şi, făcîndu-se că nu-şi dă seama de această gafă, trase luminarea mai aproape de el, ca să aibă înaintea lui mai multă lumină. — E regretabil, e foarte regretabil că n-aţi venit aici pentru discuţii, şi e şi mai regretabil că în momentul acesta sînteţi atît de preocupat cu toaleta dumneavoastră. — Dar ce vă deranjează toaleta mea ? — O sută de milioane de capete retezate e tot atît de greu realizabil ca şi transformarea lumii prin propagandă. Chiar mai greu poate, mai ales dacă vrei s-o faci în Rusia, riscă iar Liputin. — Tocmai pe Rusia se pune toată nădejdea, strecură ofiţerul. ■— Am auzit-o noi şi pe asta, cum că în Rusia e toată nădejdea, profită de prilej şchiopul. Ştim că asupra patriei noastre minunate a fost aţintit acel index misterios, ca ţara cea mai aptă pentru înfăptuirea sarcinei măreţe. Un lucru însă vreau să vă spun : în cazul rezolvării treptate a problemei prin propagandă eu personal măcar ceva-ceva voi avea de cîştigat, să zicem, chiar şi prin faptul că voi purta nişte discuţii plăcute, iar din partea şefilor poate voi căpăta şi un grad pentru servicii aduse cauzei sociale ; pe cînd în cazul 423 celeilalte alternative, care urmăreşte o soluţie rapidă prin retezarea a o sută milioane de capete, la ce recompensă aş putea să mă aştept de fapt ? Pentru asemenea propagandă, te pomeneşti că îţi taie limba. — Dumitale negreşit ţi-o vor tăia-o, zise Verhovenski. — Vedeţi aşadar. Intrucît însă, chiar în condiţiile cele mai favorabile, un asemenea măcel nu poate fi terminat decît peste vreo cincizeci de ani, hai să zicem treizeci, că doar nu sînt nici ei nişte berbeci şi te pomeneşti că nu se lasă chiar aşa de uşor căsăpiţi, n-ar fi cazul atunci, luîndu-ne catrafusele, să ne strămutăm undeva peste mări şi ţări, pe nişte insule paşnice ca să ne închidem acolo ochii fără grijă ? Cre-deţi-mă, bătu el semnificativ cu degetul în masă, cu asemenea propagandă nu veţi reuşi nimic altceva decît să provocaţi o emigrare masivă ! Omul încheie cu un aer vizibil triumfător. Era incontestabil una din minţile cu mare pondere în toată gubernia. Liputin zîmbea viclean, Virghinski asculta cam abătut, toţi ceilalţi urmăreau disputa cu atenţie încordată, mai cu seamă doamnele şi ofiţerii. îşi dădeau seama cu toţii că agentul celor o sută milioane de capete fusese strîns cu uşa şi aşteptau urmarea. — Am impresia că ceea ce spui dumneata nu e de loc rău, rosti rar şi tărăgănat Verhovenski, cu un aer şi mai impasibil, aproape plictisit. Ideea emigrării este bună. Şi totuşi, dacă în pofida oricăror dezavantaje pe care le întrevezi, se ridică pentru cauza aceasta comună pe zi ce trece tot mai mulţi oşteni, înseamnă că se va putea şi fără dumneata. Aici, dragul meu, o religie nouă vine s-o înlocuiască pe cea veche, de aceea apar atîţia combatanţi şi de aceea cauza aceasta este o întreprindere de mari proporţii. Dumneata n-ai decît să emigrezi! Şi te-aş sfătui chiar să te duci la Drezda şi nu în nişte insule paşnice. în primul rînd, este un oraş care n-a cunoscut niciodată nici un fel de epidemii, şi întrucît eşti un om cult, probabil că ţi-e frică de moarte. în al doilea rînd, vei fi destul de aproape de graniţa rusească, îneît vei putea mult mai uşor şi repede să-ţi primeşti din scumpa dumitale patrie veniturile ; în al treilea rînd, are o mulţime de comori de artă, iar dumneata eşti un estetician, fost profesor de teorie literară, mi se pare ; şi, în sEîrşit, mai conţine într-însul şi un fel de Elveţie în miniatură, proprie inspiraţiilor dumitale poetice, 427 deoarece scrii probabil şi versuri. într-un cuvînt, e o comoară într-o tabachere. Se produse o animaţie generală ; mai ales se agitară ofiţerii, încă un moment, şi toată lumea s-ar i'i pornit să vorbească dintr-o dată. Dar şchiopul se năpusti enervat asupra momelii : — Să avem iertare, dar noi poate că nici nu vom părăsi cauza comună ! Acest lucru trebuie să fie bine înţeles... — Cum adică, ai intra şi într-un grup de cinci, dacă ţi-aş propune ? trînti pe neaşteptate Verhovenski şi depuse foarfecă pe masă. Cu toţii tresăriră parcă. Omul enigmatic se da brusc pe faţă într-un mod surprinzător : se referise expres şi fără ezitare la „grupul celor cinci". — Oricare dintre noi se simte un om cinstit şi nu se va eschiva de la cauza comună, se izmeni şchiopul, dar... — Mă rog, mă rog, aici nu mai încape nici un dor, îl întrerupse autoritar şi tăios Verhovenski. Vă anunţ, domnilor, că am nevoie de un răspuns categoric. îmi dau seama perfect de bine că venind aici, şi adunîndu-vă laolaltă, vă datorez nişte explicaţii (altă dezvăluire neaşteptată), dar eu nu pot să dau nici un fel de explicaţii fără să cunosc orientarea dumneavoastră ideologică. Lăsînd la o parte orice discuţii, pentru că nu vom sta doar treizeci de ani tot la discuţii, cum am tot pălăvrăgit pînă acum timp de treizeci de ani, eu vă întreb ce preferaţi: calea lentă, care constă în compunerea romanelor sociale şi într-o rezolvare birocratică a destinelor omenirii cu anticipaţii de o mie de ani numai pe hîrtie, în timp ce despotismul va înghiţi mereu bucăţi fripte, care de fapt zboară singure în gurile voastre şi pe care voi le lăsaţi să vă scape, sau o soluţie rapidă, oricare ar fi ea, dar care, în sfirşit, ne va dezlega mîinile şi va permite omenirii să-şi întocmească în voie singură orînduirea socială ce-i convine, dar de data aceasta prin fapte concrete, şi nu pe hîrtie ? Unii ţipă : ,,O sută de milioane de capete" ! Hai, să zicem, că ar putea să fie şi o simplă metaforă, dar de ce să ne temem de asta. dacă în cazul visărilor pe hîrtie despotismul va devora într-o sută de ani nu o sută, ci poate cinci sute milioane de capete ? Vă rog să mai notaţi că un bolnav incurabil n-are cum să se vindece, orice i s-ar prescrie pe hîrtia reţetelor, ci dimpotrivă, dacă se mai întîrzie, pînă într-atît se va descompune, îneît şi pe noi ne va molipsi, alterînd toate forţele proaspete pe care încă mai putem conta astăzi, încit în cele din urmă ne vom prăbuşi cu toţii. Sînt absolut de acord că este foarte plăcut să duci discuţii liberale frumoase, iar trecerea la acţiune e cam incomodă... în slirşit, nu mă pricep la discursuri ; am sosit aici pentru a face nişte comunicări şi de aceea rog întreaga onorabilă adunare nu să voteze de fapt, ci să declare deschis şi categoric ce-i surîde mai mult : un mers de broască ţestoasă prin mocirlă, sau cu toată viteza peste mlaştină ? — Eu sînt pentru mersul cu toată viteza ! strigă liceanul. — Şi eu, zise Leamşin. — Bineînţeles, nu există nici o îndoială în ce priveşte alegerea, murmură unul din ofiţeri, urmat apoi de altul, şi încă de careva. Deosebit de puternic impresionase pe toţi mai ales faptul că Verhovenski avea de făcut „comunicări", pro-miţînd să ia în acest sens cuvîntul. — Domnilor, eu văd că aproape toată lumea se declară pentru o soluţie în spiritul proclamaţiilor, zise el, plimbîn-du-şi privirea de la un chip la altul. — Toată lumea, toată lumea, se auzi strigătul majorităţii glasurilor. — Eu personal, trebuie să mărturisesc, sînt mai mult adeptul unei soluţii umane, murmură maiorul, intrucît însă toată lumea zice aşa, mă alătur şi eu la glasul celorlalţi. — Va să zică, nici dumneata nu te opui ? se adresă Verhovenski către dascălul şchiop. — Nu că m-aş... se înroşi acesta, dar dacă sînt acum de acord cu toată lumea, numai pentru a nu tulbura... — Uite, aşa sînteţi voi toţi! O jumătate de an e capabil omul să discute de dragul oratoriei liberale, ca la urmă să termine prin a vota ca ceilalţi ! Domnilor, gîndiţi-vă bine încă o dată, cu adevărat sînteţi cu toţii gata ? (La ce anume să fie gata ? era o chestiune vagă de tot, însă grozav de ademenitoare.) — Bineînţeles, toţi... se auziră glasuri. Deşi cu toţii se uitau unii la alţii. ' — N-o să vă simţiţi pe urmă ofensaţi de faptul că v-ati dat adeziunea atît de repede ? Pentru că la voi cam aşa se întîm-plă aproape totdeauna. Se produse o tulburare extraordinară în cele mai diverse sensuri. O adevărată fierbere. Şchiopul apostrofă pe Verhovenski, fără nici o reticenţă : 429 — Dă-mi voie să-ţi spun totuşi că răspunsurile la asemenea întrebări în mod obişnuit trebuiesc condiţionate. Chiar dacă ne-am declarat hotărîţi, notaţi că întrebarea pusă într-un fel atît de ciudat... — Cum adică, într-un fel ciudat ? — Pentru că asemenea întrebări nu se pot pune astfel. — Mă rog, învăţaţi-mă, cum anume ? De altfel eram convins că dumneata vei fi primul care te vei simţi jignit. — Ne-ai smuls aici răspunsul că sîntem gata pentru o acţiune imediată, dar cu ce drept ai procedat astfel ? Ce împuterniciri ai ca să pui asemenea întrebări ? — Păi, n-aveai decît să pui în prealabil această întrebare ! De ce ai răspuns ? Ţi-ai dat consimţămîntul şi acum baţi în retragere, — Credinţa mea este că francheţea uşuratică a întrebării durnitale principale îndrituieşte presupunerea că dumneata nu dispui de nici un fel de împuterniciri sau drepturi, ci ai procedat din proprie iniţiativă şi dintr-o simplă curiozitate personală. — Dar despre ce este vorba, despre ce ? strigă Verho-vensld. cuprins parcă de nelinişte. — Eu cred că adeziunile, oricare ar fi ele, trebuiesc date între patru ochi, şi nu într-o adunare întreagă de douăzeci de oameni necunoscuţi ! trînti şchiopul. îşi descărcase năduful, dar era prea enervat. Verhovenski se întoarse repede către adunare, cu un aer bine simulat de îngrijorare. — Domnilor, consider de datoria mea să declar în faţa tuturor că toate acestea sînt nişte prostii şi că discuţia noastră a depăşit orice limită. N-am luat încă adeziunea nimănui, şi nimerii nu are dreptul să afirme că eu adun adeziuni, ci pur şi simplu am discutat problema opiniilor. Nu-i aşa ? într-un fel sau altul, totuşi îmi provoci o mare îngrijorare, se adresă el din nou şchiopului, nici prin gînd nu mi-a trecut că aici, unde discutăm nişte chestiuni aproape cu totul inofensive, ar fi fost cazul sâ vorbim între patru ochi. Vă temeţi cumva de un denunţ ? E cu putinţă ca între noi să se afle vreun denunţător ? Se iscă o mare larmă ; toată lumea începu să vorbească deodată. — Domnilor, dacă ar fi aşa, continuă Verhovenski, cel mai compromis aş fi eu şi de aceea propun să mi se răspundă 430 la o singură întrebare, bineînţeles dacă doriţi. Aveţi toată libertatea. — Ce întrebare ? Ce întrebare ? strigară cu toţii. __ O întrebare care va limpezi totul: este cazul să mai rămînem aici cu toţii laolaltă sau ar fi mai bine sâ ne luăm în tăcere căciulile şi să ne împrăştiem care încotro. — Să auzim întrebarea! întrebai ea? — Dacă fiecare dintre noi ar avea cunoştinţă despre punerea la cale a unui omor de natură politică, sar duce el să denunţe, prevăzînd toate consecinţele, sau ar rămîne acasă aşteptînd desfăşurarea evenimentelor ? Aici opiniile pot fi împărţite. Răspunsul la întrebarea aceasta ne va lămuri dacă trebuie să ne despărţim sau să rămînem împreună şi de aci încolo şi nu numai pentru o adunare de o singură seară. Dă-mi voie să te întreb pe dumneata primul, se întoarse el către dascălul şchiop. -— De ce să fiu cu primul ? — Pentru că dumneata ai fost acela care ai început. Fă bine şi nu te eschiva, nu-ţi va fi de folos nici un fel de subterfugiu. Deşi, voia dumitale, eşti liber să procedezi cum vrei. —■ Scuză-mă, dar o asemenea întrebare este chiar jignitoare. — Nu s-ar putea să fii mai precis ? — N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete, se schimonosi celălalt şi mai mult. — Fă bine şi răspunde precis, nu zăbovi. Şchiopul se înfuriase într-atîta, îneît încetă să mai răspundă. Cu pîlpîiri de răutate în ochi, se uita ţintă la călăul său pe deasupra ochelarilor. — Da sau nu ? Ai denunţa sau n-ai denunţa ? strigă Verhovenski. — Bineînţeles că nu voi denunţa ! strigă şi mai tare şchiopul. — Şi nimeni nu va denunţa, bineînţeles că nu va denunţa, se auziră mai rnultc glasuri. — Dă-mi voie să mă adresez acum dumitale, domnule maior : ai denunţa sau nu ai denunţa ? continuă Verhovenski. Şi, te rog, notează, în mod intenţionat mă adresez acum dumitale. — Nu voi denunţa. ,. 431 — Dar dacă ai şti că cineva vrea să omoare şi să jefuiască pe un altul, pe un simplu muritor, în cazul acesta ai denunţa, ai aduce la cunoştinţă ? — Desigur, e doar un caz civil, iar aci e vorba de un denunţ politic. N-am fost niciodată un agent al poliţiei secrete. — Şi nimeni de aici dintre noi n-a fost. se auziră iar glasuri. O întrebare de prisos. Cu toţii avem acelaşi răspuns. Nu există denunţători între noi ! — De ce se ridică acest domn ? strigă studenta. — E Şatov. De ce te-ai sculat, Şatov ? strigă m-me Vir-ghinskaia. Şatov într-adevăr se sculase de pe scaunul său cu şapca în mînă şi se uita la Verhovenski. Părea că vrea să-i spună ceva, dar ezită. Faţa îi era palidă şi rea, dar se stăpîni, nu pronunţă nici un cuvmt şi porni tăcut spre ieşire. — Şatov, dar ceea ce faci este în defavoarea ta ! strigă enigmatic în urma lui Verhovenski. — în schimb va fi în avantajul tău, spion şi mizerabil ce eşti! îi întoarse din prag Şatov şi părăsi încăperea. Izbucniră iar strigăte şi exclamaţii. — Poftim proba încercării ! strigă un glas. — A fost de folos ! strigă altul. — Numai să nu fi fost prea tardivă ? observă un al treilea. — Cine 1-a invitat? Cine 1-a primit ? Cine este ? Cine e acest Şatov ? Va denunţa sau nu va denunţa ? se precipitară întrebările. —■ Dacă era un denunţător, s-ar fi prefăcut, dar văd că a scuipat şi a plecat, zise careva. — Uite că pleacă şi Stavroghin, nici Stavroghin n-a răspuns la întrebare, strigă studenta. Stavroghin într-adevăr se ridicase în picioare şi o dată cu el, în celălalt capăt al mesei, se ridică şi Kirillov. — Dă-mi voie, domnule Stavroghin, i se adresă tăios stă-pîna casei, noi toţi aici am răspuns la întrebare, pe cînd dumneata vrei să pleci fără să te declari ? — Nu găsesc pentru mine necesar să răspund Ia întrebarea care vă interesează pe dumneavoastră, murmură Stavroghin. — Dar noi ne compromitem, iar dumneata nu, se auziră cîtcva strigăte. 432 — Ce mă priveşte pe mine faptul că voi vă compromiteţi ? rîse Stavroghin, dar ochii îi semteiară. — Cum ce te priveşte ? Cum ce te priveşte ? se auziră exclamaţii. Mulţi săriră de pe scaune. —■ Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie. strigă şchiopul, dar nici domnul Verhovenski n-a răspuns la întrebare, ci numai a pus-o. Observaţia avu un efect uluitor. Toată lumea schimbă priviri. Stavroghin îi rîse tare drept în faţă dascălului şchiop şi plecă. Kirillov îl urmă imediat. Verhovenski se repezi după ei în vestibul. — Ce mi-aţi făcut ? bîigui el, prinzîndu-l pe Stavroghin de mînă şi strîngînd-o cu toată puterea. Acesta îşi smulse în tăcere mîna. — Duceţi-vă direct la Kirillov. Vin şi eu... Am absolută nevoie, absolută nevoie ! —• Eu însă nu simt nici o nevoie să merg. refuza sec Stavroghin. — Stavroghin va veni, curmă Kirillov. Stavroghin, e necesar să vii şi dumneata. îţi voi demonstra acolo. Capitolul al optulea ŢAREVICIUL IVAN Cei doi plecară. Piotr Stepanovici se repezi să se întoarcă la ,,şedinţă", ca să restabilească ordinea, dar socotind probabil că nu merită osteneala, renunţă lăsînd totul baltă şi peste două minute era în stradă, zorindu-se în urma celor plecaţi, în timp ce alerga îşi aduse aminte de ulicioara prin care putea ajunge mai repede la casa lui Filippov ; afundîndu-se pe alocuri în noroi pînă în genunchi, el se repezi pe această ulicioară şi într-adevăr ajunse chiar în clipa cînd Stavroghin şi Kirillov intrau pe poartă. — Ai şi sosit ? zise Kirillov. Foarte bine. Intră. — Parcă spuneai că stai singur ! zise Stavroghin, văzînd în vestibul samovarul în clocot. — Vei vedea îndată cu cine stau, murmură Kirillov, intraţi. 433 Imediat ce intrară, Verhovenski scoase din buzunar scrisoarea anonimă luată în ziua aceea de la Lembke şi o depuse în faţa lui Stavroghin. Toţi trei se aşezară. Stavroghin citi în tăcere scrisoarea. — Ei ? făcu el. — Mizerabilul va proceda întocmai aşa cum a scris acolo, explică Verhovenski. Fiindcă el depinde de dumneata, înva-ţă-mă cum să procedez. Te asigur că e în stare chiar mîine să se ducă la Lembke. — N-are decît. — Cum aşa ? Putem să-l împiedicăm. — Greşeşti, el nu depinde de mine. De altfel îmi este absolut egal ; pe mine nu mă ameninţă, ci te ameninţă pe dumneata. — Şi pe dumneata. — Nu cred. — Dar nu-ţi dai seama că ceilalţi ar putea să nu te cruţe ? Ascultă, Stavroghin. ce rost are să ne jucăm aici cu cuvintele ? îţi pare rău cumva de bani ? — Crezi că e nevoie de bani ? —■ Neapărat, vreo două mii sau minimum o mie cinci sute. Dă-mi-i mîine sau chiar astăzi şi mîine seară îl expediez la Petersburg, ceea ce, de fapt, şi urmăreşte. Dacă vrei o ia şi pe Măria Timofeevna, notează acest lucru. Părea cu totul derutat, vorbea fără nici un pic de prudenţă, lăsa să-i scape cuvinte nechibzuite. Stavroghin îl privi surprins. — Nu văd nici o nevoie s-o expediez pe Măria Timofeevna. — Poate că nici nu vrei ? zîmbi ironic Piotr Stepanovici. — Poate că nici nu vreau. —■ Mă rog, dai sau nu dai bani ? strigă el la Stavroghin cu o nerăbdare mînioasă şi pe un ton ce părea că nu mai admite nici o discuţie. Acesta îl măsură de sus pînă jos cu o privire gravă. — Nu dau nici un ban. — Bagă de seamă, Stavroghin ! Probabil că ai aflat ceva sau ţi-ai luat toate măsurile. Glumeşti ? Faţa i se schimonosi, colţurile buzelor tresăriră şi deodată el izbucni într-un rîs fără nici o noimă, cu totul nelalocul lui. — Dumneata ai primit nişte bani de la tatăl dumitale pentru moşie, observă calm Nikolai Vsevolodovici. Mama ţi-a 434 dat vreo şase sau opt mii pentru Stepan Trofimovici. N-ai decît să plăteşti o mie cinci sute din aceşti bani. Nu mai am nici un chef să plătesc pentru alţii, şi aşa am dat destui bani, mă cam sîcîie asta... surise el de propriile sale cuvinte. — Văd că eşti dispus să glumeşti... Stavroghin se sculă de pe scaun, în aceeaşi clipă sări şi Verhovenski şi maşinal se postă cu spatele spre uşă, barînd parcă ieşirea. Nikolai Vsevolodovici schiţă un gest să-l înlăture şi să iasă, dar se opri brusc. — Nu ţi-l cedez pe Şatov, zise el. Piotr Stepanovici tresări. Amîndoi se priviră ţintă în ochi. — Ţi-am spus mai deunăzi: de ce ai nevoie de sîngele lui Şatov ? seînteie din ochi Stavroghin. Vrei cu acest lipici să-ţi închegi grupuleţele. Ai reuşit cu dibăcie să-l alungi adineaori pe Şatov : ştiai prea bine că el n-ar fi spus : „Nu voi denunţa", iar ca să mintă în faţa dumitale ar fi considerat acest lucru drept o josnicie. Dar de mine, ce nevoie ai avut acum de mine ? Te-ai legat de mine încă din străinătate. Ceea ce mi-ai explicat pînă acum este o pură aiureală. Şi acum încerci să mă faci ca, dîndu-i lui Lebeadkin o mie cinci sute de ruble, să-i ofer lui Fedka ocazia să-l înjunghie. Ştiu că ţi-a intrat în cap că aş vrea să fie înjunghiată totodată şi nevastă-mea. Legîndu-mă printr-o asemenea crimă, dumneata speri, desigur, să capeţi asupra mea un ascendent absolut, aşa este ? Ce nevoie ai de această putere ? Ce nevoie ai de mine ? Uită-te o dată pentru totdeauna cu ochii bine deschişi la mine : pot fi eu omul care-ţi trebuie dumitale ? Şi pe urmă lasă-mă în pace. — Fedka a venit la dumneata ? întrebă sufocîndu-se Verhovenski. — Da, a fost la mine ; a şi fixat preţul ; e acelaşi, o mie cinci sute... Dacă vrei îţi va confirma el însuşi, iată-l... întinse Stavroghin mîna. Piotr Stepanovici se întoarse fulgerător. In prag, din întuneric, se ivi o siluetă ; era Fedka, îmbrăcat în scurtă, dar fără căciulă, ca la el acasă. Stătea şi surîdea, rînjindu-şi şiragul de dinţi albi. Ochii săi negri cu sclipiri gălbui scormoneau prudent prin cameră, observîndu-i pe domni. Ceva scăpa înţelegerii lui; probabil că-l adusese chiar Kirillov şi de aceea privirea lui întrebătoare se întoarse către acesta ; se opri în prag şi nu făcu nici un pas ca să intre în cameră. 435 28* — L-aţi ţinut ascuns aici probabil ca să audă tîrguiala noastră sau chiar să vadă şi banii în mîinilc noastre, nu-i aşa ? întrebă Stavroghin şi fără să mai aştepte un răspuns ieşi din casă. Verhovenski îl ajunse la poartă, aproape înnebunit. — Stai ! Nici un pas mai departe ! strigă el, prinzîndu-l de cot. Stavroghin îşi smuci braţul, dar nu reuşi să se desprindă, îl cuprinse o furie turbată : prinzîndu-l pe Verhovenski de păr cu mîna stingă, îl izbi din toată puterea de pămînt şi ieşi pe poartă. Dar nu făcu nici treizeci de paşi, cînd acesta îl ajunse iar din urmă. — Să ne împăcăm, să ne împăcăm, îi şopti el febril, sufocat. Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri, dar nu se opri şi nici nu se întoarse. — Ascultă, chiar mhne o să ţi-o aduc pe; Lizaveta Niko-laevna, vrei ? Nu ? De ce nu răspunzi ? Spune ce vrei şi iac orice. Ascultă : ţi-l cedez pe Şatov, vrei ? —- Va să zică, tot este adevărat că aţi hotărît să-l suprimaţi ? strigă Nikolai Vsevolodovici. — Dar ce nevoie ai de Şatov ? Ce nevoie ? continuă Verhovenski în şoaptă gîfîită, ca un apucat, prccipitîndu-se şi mereu ieşindu-i în fată şi prinzîndu-l pe Stavroghin de cot, probabil fără să-şi dea scama. Ascultă : ţi-l cedez, să ne împăcăm. Contul durnitale e mare, dar... să ne împăcăm ! Stavroghin îl privi în cele din urmă şi rămase uimit. Avea cu totul altă privire ; auzea cu totul alta voce, decît acea obişnuită sau cu care vorbise chiar adineaori la Kirillov ; văzu aproape cu totul alt chip. Intonaţia vocii era schimbată : Verhovenski se ruga, implora ; avea înfăţişarea unui om încă inedezmeticit, căruia i se ia ori i se luase lucrul cel mai preţios. — Dar ce e cu dumneata ? strigă Stavroghin. Acesta nu răspunse, ci continua să alerge după el şi să-l privească cu aceiaşi ochi imploratori, dar totodată şi neînduplecaţi. — Să ne împăcăm ! Şopti el încă o dată. Ascultă, am în carîmbul cizmei, ca şi Fedka, un cuţit, dar vreau să mă împac cu dumneata. — Dar spune-mi odată, ce nevoie ai de mine, dracul să te ia ! strigă mînios şi uimit la culme Stavroghin. E vreo taină la mijloc ? Ce sînt eu. un talisman pentru dumneata ? 436 — Ascultă, vom provoca un haos, răsturnînd toiul pe dos, murmură Piotr Stepanovici pripindu-se, ca într- un delir aproape. Nu-ţi vine să crezi că vom provoca un haos ? Un asemenea haos, îneît totul se va răsturna din temelii. Karma-zinov are dreptate că ei n-au de ce să se agate. Karmazinov este foarte deştept. încă vreo zece grupuri ca cel de aici să am în toată Rusia şi voi fi de negăsit. — Imbecili ca toţi aceştia, îi scăpă fără să vrea lui Stavroghin. — O, te rog, fii mai prost, Stavroghin, fii mai prost! Ştii, nici nu eşti chiar atît de deştept, ca să mai rîvneşti la aşa ceva : dumitale îţi este frică, dumneata nu crezi, te sperie proporţiile. Şi de ce, adică, ei sînt imbecili ? Nu sînt chiar aşa de imbecili ; nimeni astăzi nu poate spune că e deştept prin el însuşi. Astăzi rareori găseşti inteligenţe originale. Vir-ghinski este omul cel mai pur, mai pur decît noi de zece ori; dar să-l lăsăm pe el. Liputin e o canalie, dar îi cunosc punctul vulnerabil. Nu există canalie care să nu aibă un punct vulnerabil. Singurul Leamşin nu are asemenea punct, în schimb îl am la mînă. Cîteva încă asemenea grupuri şi voi avea peste tot acte de identitate şi bani, e ceva, nu-i aşa ? Dar nu numai atît. Voi avea şi gazde tăinuite şi atunci n-au decît să mă urmărească. Un grup va cădea, la altul însă se vor împotmoli. Vom provoca un haos... Se poate să nu crezi că e de-ajuns să fim numai noi doi ? — Ia-l pe Şigaliov ; pe mine lasă-mă în pace... — Şigaliov e un om genial ! Ştii că e un geniu de felul lui Fourier ; dar mai îndrăzneţ decît Fourier, dar mai puternic decît Fourier ; mă voi ocupa de el. A născocit „egalitatea" ! „Are febră şi aiurează ; s-a întîmplat cu el ceva extraordinar", îl privi încă o dată Stavroghin. Amîndoi mergeau fără oprire. —■ Totul la el e bine pus la punct în caietul acela, continuă Verhovenski, instaurează în primul rînd spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sînt sclavi şi egali în sclavie. în cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întîi şi întîi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare ! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin 437 despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie^ despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decît folos ; ele trebuiesc eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este amorît cu pietre, iată ce este şigaliovismul ! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul! Ha, ha, ha, ţi se pare ciudat ? Sînt pentru şigaliovism ! Stavroghin căuta să grăbească pasul şi să ajungă cît mai repede acasă. „Dacă omul acesta e beat, unde a apucat totuşi să se îmbete? gîndea el. Coniacul băut?" — Ascultă, Stavroghin : a nivela munţii e o idee excelentă, de loc ridiculă. Eu sînt pentru Şigaliov ! Nu e nevoie de instrucţie, cultură ; destul cu ştiinţa ! Şi fără ştiinţă va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orînduită supunerea. Un singur lucru lipseşte în lume : ascultarea. Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă : vom slobozi beţia, intriga, denunţul ; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. „Am învăţat o meserie şi sîntem oameni cinstiţi, n-avem nevoie de nimic altceva", iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de aci încolo. Dar va fi nevoie şi de convulsii; de asta vom avea grijă noi, guvernanţii. Sclavii trebuie să aibă guvernanţi. Ascultare deplină, despersonalizare deplină, dar o dată la treizeci ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, pînă la o anumită limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic ; şigaliovismul nu admite dorinţi. Dorinţa şi suferinţa sînt pentru noi, iar pentru sclavi şigaliovismul. — Pe dumneata personal te excluzi ? lăsă Stavroghin să-i scape iar. — Şi pe dumneata. Ştii, mă bătea gîndul să predau lumea papei. Lasă-l să iasă pe jos şi desculţ şi să se arate mulţimii: ,,Iată, adică, în ce hal m-au adus !" şi toată omenirea îl va urma, inclusiv oştirea. Papa e sus, noi în jurul său, iar dedesubt şigaliovismul. E nevoie numai ca între papa şi Internaţionala să intervină o înţelegere ; şi aşa va fi. Moşneguţul va 438 consimţi imediat. De altfel, nici nu ar avea altă ieşire, ţine minte ce-ţi spun, ha, ha, ha, ţi se pare stupid ? Spune, e stupid sau nu ? — Destul, murmură Stavroghin cu dispreţ. — Destul! Ascultă, am renunţat la papă ! Ducă-se dracului şigaliovismul! Ducă-se dracului papa ! Ne trebuie ceva de actualitate acută şi nu şigaliovismul, pentru că acest şigaliovism este o lucrare fină de giuvaergiu. E un ideal, o chestiune de viitor. Şigaliov e giuvaergiu şi este prost ca orice filantrop. Avem nevoie de muncă brută, iar Şigaliov dispreţuieşte munca brută. Ascultă : papa va trona în Apus, iar la noi, la noi vei fi dumneata ! — Eşti beat, lasă-mă în pace ! murmură Stavroghin şi grăbi pasul. — Stavroghin, eşti superb ! strigă Piotr Stepanovici aproape în extaz. Nici nu ştii ce superb eşti! Şi ceea ce este mai preţios la dumneata e că uneori nici nu-ţi dai seama de asta, O, te-am studiat bine ! De multe ori te observ discret, de undeva dintr-un colţ ! Ai în dumneata chiar şi un fel de candoare şi naivitate, ştii asta ? încă mai ai, mai ai! Probabil că suferi, suferi sincer din cauza acestei candori. Admir frumuseţea. Sînt nihilist, dar admir frumuseţea. De ce, adică, nihiliştii să nu iubească frumuseţea V Ei nu iubesc numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata eşti idolul meu ! Dumneata nu jigneşti pe nimeni, şi toată lumea te urăşte ; dumneata tratezi toată lumea egal şi toţi se tem de dumneata, e foarte bine că este aşa. Nimeni nu va veni la dumneata să te bată pe umăr. Eşti un aristocrat teribil. Cînd un aristocrat vine în democraţie, este fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să-ţi jertfeşti viaţa, s-o jertfeşti şi pe a altuia. Eşti exact aşa cum îmi trebuie. Am nevoie de unul exact ca dumneata. Nu cunosc altul ca dumneata. Dumneata eşti conducătorul, eşti soarele, iar eu sînt viermele dumitale... Pe neaşteptate Verhovenski îi sărută mîna. Pe spinarea lui Stavroghin trecură fiori reci şi îşi smulse speriat mîna. Se opriră. — Eşti nebun ! şopti Stavroghin. — Se poate, se poate, oi fi şi aiurind, reluă el febril, dar eu sînt acela care am dibuit cum trebuie făcut primul pas. Niciodată Şigaliov nu va fi în stare să conceapă primul pas. Există mulţi ca Şigaliov ! Dar unul singur, un singur om numai în toată Rusia a născocit primul pas şi ştie cum să-î 43!) facă. Acest om sînt eu. De ce te uiţi aşa la mine ? Am nevoie de dumneata, fără dumneata sînt zero. Fără dumneata sînt o gînganie, o idee în retortă, un Columb fără Americă. Nemişcat, Stavroghin stătea şi-l privea în ochii demenţi. — Ascultă, mai întîi vom provoca tulburările, vorbea gîfîind Verhovenski, apucîndu-l mereu de mîneca stingă. Ţi-am mai spus : vom pătrunde în sînul poporului. Ştii că de pe acum sîntem foarte tari ? Lucretiză pentru noi nu numai aceia care asasinează, incendiază şi trag împuşcături clasice sau muşcă. Aceştia sînt de fapt o piedică. Fără disciplină nu concep nimic. Sînt un escroc, nu un socialist, ha, ha ! Ascultă, i-am numărat pe toţi: dascălul care-şi bate joc împreună cu copiii de Dumnezeul lor şi de leagănul lor este deja al nostru. Avocatul care apără pe un ucigaş cult pe motivul că este mai evoluat decît victimile sale şi care pentru a-şi face rost de bani n-ar fi putut să nu ucidă este deja al nostru. Şcolarii care omoară pe un mujic, ca să încerce o senzaţie tare, sînt ai noştri. Juraţii care achită pe criminali sînt toţi ai noştri. Procurorul care tremură în instanţă de teamă, să nu pară prea puţin liberal, e al nostru, e al nostru. Administratorii, funcţionarii administrativi, literaţii, o, avem mulţi, foarte mulţi, sînt ai noştri fără să-şi dea seama de asta ! Pe de altă parte, supunerea şcolarilor şi prostănacilor a ajuns la extrema limită ; dascălii au vezica biliară umflată şi fac fiere ; pretutindeni vanitatea a atins proporţii neînchipuite, lăcomia a devenit fără margini, ca de fiară... Ştii dumneata cît vom cîştiga numai cu ajutorul ideilor gata confecţionate ? Cînd plecam din ţară bîntuia teza lui Littre, potrivit căreia crima este un act de demenţă ; mă întorc, şi crima deja nu mai este o nebunie, ci un act de bun-simţ, aproape o datorie, în cel mai rău caz un protest nobil. „Cum să nu omoare un ucigaş cult dacă are nevoie de bani !?" Dar toate astea nu sint decît floare la ureche. Dumnezeul rus a şi dat înapoi în faţa „basamacului". Poporul o ţine într-o beţie necontenită, mamele sînt bete, copiii sînt beţi, bisericile goale, iar în instanţele judecătoreşti : „două sute de lovituri cu nuiaua, sau la cărat hîrdăul". O, lăsaţi numai să crească generaţia ! Regret însă că nu pot să mai aştept, altfel i-am avea pe toţi şi mai beli ! Ce păcat că n-avem proletari ! Dar îi vom avea, îi vom avea, într-acolo mergem... — Şi mai păcat e că ne-am prostit de-a binelea,. murmură Stavroghin şi-şi continuă drumul. 440 — Ascultă, am văzut cu ochii mei un copil de şase ani care îşi tir a mama beată acasă, iar ea îl împroşca cu vorbe scîrboase. Crezi că mă bucur de toate astea ? Cînd vor nimeri în mîinile noastre poate că îi vom lecui... iar de va fi nevoie îi vom izgoni în deserturi pentru patruzeci de ani... Una sau două generaţii de desfrînare insă sînt acum necesare ; e nevoie de un desl'rîu nemaiauzit de ticălos, cînd omul se transformă într-o scîrnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie ! Mai adăugăm şi puţin „sîngişor proaspăt", ca să se mai aclimatizeze. De ce rîzi ? Nu mă contrazic de loc. îi contrazic numai pe filantropi şi şigaliovismul. Sînt escroc şi nu socialist. Ha, ha, ha ! Păcat că nu prea avem timp de aşteptat. I-am promis lui Karmazinov că încep în linia mai şi isprăvesc în octombrie. Rapid, nu-i aşa, ha ha ! Ascultă ce-ţi spun, Stavroghin : s-a văzut pîna în prezent că cinismul nu este în firea poporului rus, deşi înjură cu vorbe sdrnave. Ştii că sclavul iobag se respecta mai mult decît se jvspectă Karmazinov ? Era bătut şi schingiuit, dar şi-a aparat, şi-a păstrat zeii, pe cînd Karmazinov nu şi i-a apărat. — Ei bine, Verhovenski, te ascult pentru prima dală şi trebuie să-ţi spun că te ascult cu mirare, zise Nikoku Vscvo-lodovici, aşadar, dumneata într-adevăr nu eşti socialist, ci un fel de ambiţios... politic ? — Zi escroc ! Escroc. Te îngrijorează că sînt astfel ? îţi voi spune îndată cine sînt eu. că doar asta voiam să fac. Doar nu degeaba ţi-am sărutat mîna. Dar e nevoie ca şi poporul să creadă ce ştim noi, ce vrem şi că ceilalţi numai „învîrtesc bîta deasupra capului şi dau în ai lor". Aoleo, dacă am avea timp ! Nenorocirea c că n-avem timp. Vom proclama distrugerea... D.^ c:.\ de ce totuşi această idee este atît de fascinantă ! E s.e"oie totuşi să ne mai dezmorţim oscioarele. Vom da naştere la incendii... vom lansa legende... în treaba asta orice „grup" răpunes n > va fi util. Chiar în aceste grupuri voi găsi asemenea amatori, îneît se vor oferi pentru orice împuşcătură, ba ne vor fi şi recunoscători pentru onoarea ce li se face. Şi astfel va începe haosul ! Să-i dai vînt numai, se va porni un iu-eş po care lumea nu 1-a cunoscut niciemd... Se va înc-eţoţa R sia, va boci pemînlul după vechile zeităţi... Ei bine, abia ctunci noi von face J! apară... cine? — Cil e ? — Ivan Ţ re vieiC3. — Cint-2? 441 — Ţareviciul Ivan, dumneata, dumneata ! Stavroghin reflectă un minut. — Un impostor ? întrebă el brusc, privindu-l cu profundă mirare pe acest exaltat. Iată, în sfîrşit, planul dumitale, va să zică. — Vom spune că el „se ascunde", zise Verhovenski încet, într-o şoaptă aproape drăgăstoasă, încît părea că este într-adevăr beat. Ştii ce efect pot produce aceste cuvinte : „El se ascunde". Dar se va înfăţişa, se va înfăţişa. Vom lansa o legendă mai grozavă decît cea a scapeţilor. El există, dar nimeni nu 1-a văzut. O, ce legendă se poate porni! Şi principalul, vine o forţă nouă. Cînd tocmai de aşa ceva este nevoie. După aşa ceva tînjeşte toată lumea. Ce găseşte în socialism : distruge forţele vechi, dar forţe noi nu aduce. Pe cînd aici e o forţă, şi încă ce forţă, nemaipomenită ! N-avem nevoie decît de o pîrghie, pentru o singură dată, ca să ridicăm pămîntul. Totul se va ridica. — Aşadar, contezi pe mine în mod serios ? surise cu răutate Stavroghin. — De ce rîzi, şi încă cu atîta răutate ? Nu mă speria. Acum eu sînt ca un copil, ai putea să mă sperii de moarte cu un singur zîmbet ca ăsta. Ascultă, nu te voi înfăţişa nimănui, nimănui... Aşa trebuie... El există, dar nimeni nu 1-a văzut, se ascunde. Deşi s-ar putea să-l şi arătăm unuia singur dintr-o sută de mii, de pildă. Şi se va porni pe toată faţa pămîntului zvonul: „L-am văzut, l-am văzut". Şi Ivan Filipovici, dumnezeul Savaot, a fost văzut cum s-a înălţat într-un car de foc în cer în faţa oamenilor, lau văzut cu „proprii" lor ochi. Or, dumneata nu eşti un Ivan Filipovici. Dumneata eşti un Făt-Frumos, mîndru ca un zeu, care nu vrea nimic pentru el, cu nimb de sacrificiu, „care se ascunde". Principalul este să pornească legenda ! îi vei învinge. Arunci o singură privire şi ai învins. Poartă un adevăr nou şi „se ascunde". Mai lansăm totodată şi două-trei judecăţi solomoniene. Avem doar grupurile, grupurile de cîte cinci, nu e nevoie de ziare ! Dacă din ZCCG mii o singură cerere va fi satisfăcută, toţi vor veni cu cereri. în orice sat, orice ţăran va şti că există undeva o ass-menoa scorbură unde trebuiesc lăsate cererile. Şi se va porni un vuiet p2 faţa pămîntului: „O lege nouă şi dreaptă vine", fi se va tulbura mai", a ; şi cs va prăbuşi şandramaua ; şi, uite, atunci ne vom gîncli cum să înălţăm o ziuirc de piatră. 442 Pentru prima oară! Ziditorii vom fi noi, numai noi. numai noi! — Nebunie curată ! murmură Stavroghin. — De ce, de ce nu vrei ? Ţi-e frică ? Dar eu m-am agăţat de dumneata, tocmai pentru că nu ţi-e frică de nimic. Ţi se pare ceva total lipsit de înţelepciune ? Păi, deocamdată nu sînt decît un Columb fără Americă ; poate părea înţelept un Columb fără America ? Stavroghin tăcea. între timp ajunseră la el şi se opriră în faţa uşii de intrare. — Ascultă, se plecă Verhovenski la urechea lui, voi face totul şi fără bani; voi termina mîine cu Măria Timofeevna... fără bani, şi chiar mîine ţi-o voi aduce pe Liza. Vrei să ţi-o aduc pe Liza chiar mîine ? „O fi înnebunit cu adevărat?" surise Stavroghin. Uşa de la intrare se deschise. — Stavroghin, e a noastră America ? îl prinse de mină pentru ultima oară Verhovenski. •— La ce bun? murmură grav şi sever Nikolai Vsevolo-dovici. — îţi lipseşte dorinţa, am ştiut eu ! strigă acesta cuprins de furie. Minţi, cuconaş păcătos, pervers şi fandosit ce eşti; nu te cred, ai o poftă de lup !... Nu-ţi dai seama ce încărcat este contul dumitale acum şi că nu mai pot renunţa la dumneata ! Nu există pe suprafaţa pămîntului altul ca dumneata ! Eu tc-am plăsmuit încă în străinătate ; te-am plăsmuit pri-vindu-te. Dacă nu te-aş fi privit pe furiş din colţuri nu mi-ar fi venit în cap această idee !... Stavroghin porni în sus pe scară fără a răspunde. — Stavroghin, strigă în urma lui Verhovenski, îţi dau o zi... două... să zicem trei; mai mult decît trei nu pot, şi aştept răspunsul dumitale ! Capitolul al nouălea O PERCHEZIŢIE LA STEPAN TROF1MOVICI între timp inte;-/eni la noi un eveniment care nă miră mult, iar pe Stepan Trofimovicî pur şi simplu îl zgudui. Pe la orele opt de dimineaţă veni la mine în fugă Nastasia cu 443 -> ştirea din partea lui cum că boierul a fost ..percheziţionat". La început n-am priceput aproape nimic : la urmă am înţeles totuşi că au venit nişte funcţionari, au ..percheziţionat", au ridicat nişte hîrtii pe care un soldat le-a adunat într-o legătură mare şi ,,le-a dus cu roaba". Ştirea era uluitoare. M-am dus imediat la Stepan Trofimovici. L-am găsit într-o stare ciudată : indispus, foarte tulburat şi în acelaşi timp privind cu un aer triumfător. Pe masă, în mijlocul camerei, clocotea samovarul şi se vedea un pahar de ceai plin rămas neatins. Stepan Trofimovici se plimba absent în jurul mesei şi pînă-n toate colţurile, fără să-şi dea seama de mişcările sale. Purta obişnuita lui fi an ea roşie, dar zărindu-mă se grăbi să-şi îmbrace vesta şi haina, ceea ce înainte n-o făcuse niciodată cînd vreunul din apropiaţii săi îl găsea în această flanelă. Imediat se repezi şi-mi prinse cu multă căldură mîna. — Enfin un avii ! * (El respira din tot pieptul.) Cher. om trimis numai la dumneata şi nimeni nu ştie nimic. Voi da ordin Nastasiei să încuie uşile şi să nu lase pe nimeni să intre, cu excepţia, bineînţeles, a dumnealor... Vous com-prenez ? Mă privi îngrijorat aşteptînd parcă un răspuns. Bineînţeles, mă grăbii să-i pun întrebări şi, cu chiu cu vai, din vorbirea lui confuză, cu nenumărate întreruperi şi inutile digie-siuni, aflai că la ora şapte de dimineaţă a venit la el ..pe neaşteptate" un funcţionar din cancelaria gubernială... — Pardon, j'ai oublie son nom. 11 n'est pas du pays **. dar se pare că a fost adus de Lembke, quelque chose de bâte et d'allemand dans la physionomie. 11 s'appelle Rosenthal. *** — Nu cumva Blum ? — Blum. Exact aşa s-a recomandat. Vous le connaissez ? Quelque cliose d'hebete et de tres content dans la jigure. pourtant fres severe, raide et serieux.**** Un tip din poliţie, din cei subordonaţi, je m'y connois. ***** încă dormeam şi, * In slu'şli. lin prieten ! (Fr.) + * Sciiiu-mă, i-am uitat numele. Nu-i de pe aici. (F,\) *.-.* Are ceva limpit şi nemţesc in figură. îl cheamă no.-en-Ihal. (l'.v.) +*** It cunoşti ? E ceva timp şi satisfăcut în îniuiiş.-i-ca lui, cie aîti'ei foarte severă, ţeapănă fi serioasă. (Fr.) ■*>i**iUu pricep eu. (Ui.) închipuieste-ţi, m-a rugat să-i dau voie „să arunce o privire" în cărţile şi manuscrisele melc, oui, je m'en souviens, ii a employe ce mot. * Nu m-a arestat, ci mi-a confiscat doar cărţile... 11 se tenait ă distance ** şi, cînd a început să-mi explice această vizită, avea aerul că eu... enfin ii avait l'air de croire que je tomberai sur lui immediatement et que je commencerai a le battre comme plătre. Tous ces gens du bas etage sont comme ca, *** cînd au de-a face cu