{[ promptMessage ]}

Bookmark it

{[ promptMessage ]}

2 - SKENDER-BEI I RAJKO UIANIN Spectrul nopii din Prizren...

Info iconThis preview shows pages 1–2. Sign up to view the full content.

View Full Document Right Arrow Icon
SKENDER-BEI ŞI RAJKO UŽIČANIN Spectrul nopţii din Prizren s-a întins şi peste dimineaţa de 18 aprilie, când a răsărit soarele şi au sosit la lucru medicii şi salariaţii spitalului. M-am grăbit să-l înştiinţez pe directorul spitalului, medicul primar Sefcet Murici, despre purtarea patrulei de miliţie şi a celor doi infirmieri. Directorul mă primi mai mult decât cordial. Nici nu am închis bine uşa în urma mea că el se şi ridică de pe scaun, îmi porni în întâmpinare şi mă salută ca pe unul a cărui vizită îl bucura foarte mult. - Frumos din partea dumneavoastră că aţi venit, colega Jugović - zâmbi el. - Poftiţi - arătă cu mâna spre un fotoliu şi, doar ce m-am aşezat, că el aduse două pahare şi o sticlă de rachiu. Asta m-a tulburat. Parcă pentru o clipă s-a diminuat furia din mine şi parcă am uitat pentru ce anume am venit aici. Am acceptat băutura pentru a nu-i răni bunăvoinţa şi solicitudinea. - V-aţi acomodat cu Kosovo? - mă bătu el pe umăr, dar nu-mi aşteptă răspunsul. - E greu - continuă el imediat - să dezrădăcinezi analfabetismul, bolile, sărăcia, unele prejudecăţi. Dar aici trăiesc oameni buni şi harnici..., credeţi-mă, albanezii sunt o lume harnică şi cinstită, colega Jugović. - Bineînţeles, bineînţeles că sunt cinstiţi şi...şi... - limba mi-era pregătită pentru laude, însă nu o susţinu şi gândul. - Numai că, tovarăşe director, eu trebuie să vă aduc la cunoştinţă ceva prin ce am trecut astă-noapte, ca medic de gardă şi pentru că, mi se pare, nu s-a petrecut întâmplător. Este posibil şi să exagerez, fiindcă sunt personal atins şi personal umilit, însă cred că... de fapt ... faţă de... - m-am poticnit eu şi m-am oprit nu din cauza tulburării mele, ci din teama de a nu spune lucrul pe care am intenţionat să-l spun şi pentru care am venit la directorul Murici. Amintirile mele, şi ele ajung până la cel de al patrulea, dar poate şi la al treilea an de viaţă, sunt legate de poveştile că toate relele, toate murdăriile şi duşmăniile încep de la "câinii de valahi*", de sârbi. Am crescut în blestemele mamei mele adoptive Rabija şi ale mătuşii Hikmeta, potrivit cărora trebuia ca "Allah să smulgă şi ultimul vlăstar al acestui neam de câine şi de sămânţă de criminali". Mai târziu, la şcoală şi la studii, la fel au vorbit şi învăţătorii şi profesorii mei, doar că ştiinţa şi-o exprimau prin cuvinte mai rafinate, selectate. În noi toţi, în toată generaţia noastră de elevi de după război** a fost insuflată în oase teama de şovinismul sârb şi hegemonia velikosârbă . Copil fiind, aceste cuvinte înspăimântătoare mi se păreau nişte balauri cu şapte capete şi nişte vârcolaci din basmele mătuşii, mă trezeau din somn, mă făceau să ţip şi să delirez. Evident, cum creşteam şi înaintam în ani, aceste şi asemenea coşmaruri au dispărut. Stafia hegemoniei velikosârbe mă pândea însă şi pe mai departe de după fiecare colţ şi din fiecare por al vieţii. De neprins şi nevăzută, însă pretutindeni prezentă, mereu şi cu încrâncenare bătută
Background image of page 1

Info iconThis preview has intentionally blurred sections. Sign up to view the full version.

View Full Document Right Arrow Icon
Image of page 2
This is the end of the preview. Sign up to access the rest of the document.

{[ snackBarMessage ]}