5 - MO LAZAR A MURIT FR LN DE OAIE PE EL n zori la plecarea...

MOŞ LAZAR A MURIT FĂRĂ
LÂNĂ DE OAIE PE EL
În zori, la plecarea din Đakovica m-au petrecut Milica şi cocoşii. Nu am lăsat-o
să-şi trezească soţul, ba am refuzat şi micul dejun pe care mi-l pregătise. Am băut
doar cafeaua, stând în picioare, în bucătărie. Ea m-a condus până la maşină. Nu i-am
spus nimic, n-a spus nici ea nimic, nu ne-am întins nici mâna unul altuia. Am stat faţă
în faţă, în uliţa pustie, şi eu, la un moment dat, mi-am ridicat puţin mâinile, furat de
dorinţa de a o trage spre mine şi a o săruta. Însă atunci, din păcate, se trânti poarta
cuiva din vecinătate şi porni să cânte un cocoş. Ea tresări şi privi spre casă. Cu si-
guranţă se gândise la faptul că s-a trezit Ljubo. Iar când nu-l observă nici în uşă, nici
la fereastră, deschise gura să spună ceva. Numai că se tulbură, îşi plecă privirea şi-şi
încrucişă braţele pe piept. Am intrat în maşină, eu însumi încurcat şi ruşinat.
Ea mi-a făcut cu mâna: şi cu tristeţe, şi cu bucurie, şi speriată în acelaşi timp. Cu
tristeţe pentru că plecam, cu bucurie în speranţa că voi mai veni, speriată că ea
rămânea în iad. Aşa am înţeles eu zâmbetul ei. Şi doar ce am pierdut-o din vedere că
am şi început să plâng. "O iubesc, o iubesc, o iubesc!" - strigam eu. Atunci am început
să cânt aiurea, fără nici un Dumnezeu. Şi m-am gândit să mă întorc şi m-am înjurat
pe mine însumi că nu am uitat nimic în casa aceea. Iar el? Ce-i cu el? Asta mă trezea.
Îl vor ucide albanezii! Mă voi muta la Đakovica imediat după înmormântarea lui. Nu,
pe ea şi pe copii îi voi aduce la Prizren... mă trezeam eu din nou. Mă forţam să mă
ruşinez şi să mă căiesc, dar acel groaznic şi dulce gând despre moartea lui nu reuşeam
să-l alung din minte. Şi, ceea ce era mai ciudat, îmi era drag şi-mi părea rău de el,
puteam să plâng după el în vreme ce-i chemam moartea. Aşa a fost. Şi mă roade
ruşinea acuma când scriu. Dar aş putea să trec peste această urâtă recunoaştere, să tai
peste litere ori să rup în bucăţi această foaie de hârtie. Ce s-ar schimba atunci?
Insist totuşi să spun această poveste a mea, să salvez bucăţile şi bucăţelele vieţii
mele de la scurta şi înşelătoarea ţinere de minte. Mi-e teamă că întârzii şi că multe au
fost roase ori mâncate de timp. Aflu acest lucru abia acum, în vreme ce scriu şi cu
încordare smulg din mine cele trăite, ca pe o apă tulbure dintr-o fântână puţin adâncă
ori ca pe nişte cărămizi sparte şi prăfuite dintr-o ruină. Vin momente când mă
trădează răbdarea şi mă cuprinde lipsa de curaj îndemnându-mă să renunţ. Cui îi
foloseşte această destăinuire, mă întreb eu atunci. Cu ce drept să-i încarc pe alţi
oameni cu viaţa şi soarta altuia? Sunt prea individualist: scriu numai despre mine
însumi, numai despre cele trăie de mine, despre cele văzute şi auzite de mine.Mă